ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1446/2016

Decizia nr. 1446/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstantele cauzei

1.1 Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale București și U.M. B. Târgoviște, a formulat plângere împotriva hotărârii de soluționare a contestației formulată împotriva deciziei administrativ jurisdicționale din anul 2012 și a deciziei de imputare din 25 iulie 2011, pe care le-a considerat nelegale și netemeinicie.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că prin decizia administrativ-jurisdicționale din anul 2012, s-a respins plângerea formulată și s-a menținut răspunderea materială așa cum a fost stabilită prin decizia de imputare.

A învederat reclamantul că principala problemă care se pune și care a fost soluționată greșit de către Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor o reprezintă termenul în care s-a efectuat cercetarea administrativă. În acest sens a arătat că momentul la care a fost descoperită lipsa în gestiune o reprezintă data de 21 mai 2007, respectiv data când s-a încheiat procesul verbal de predare primire între petent și plt. maj. C. Ulterior acestei date a început cercetarea administrativă, iar la data de 15 iunie 2007 a încheiat un proces verbal, actele fiind trimise la Parchetul Militar Ploiești; 21 mai 2007-15 iunie 2007, adică 26 de zile.

Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște (ulterior Parchetul Militar Ploiești a declinat competența) a fost comunicată Ia data de 24 mai 2011, iar pe timpul acestei perioade cercetarea administrativă a fost suspendată întrucât împotriva făptuitorilor a fost începută urmărirea penală, iar soluția Parchetului a fost de scoatere de sub urmărire penală.

Din datele de la dosar rezultă că de la acest moment, 24 mai 2011, este reluată cercetarea administrativă care s-a încheiat la data de 06 iulie 2011.

În această situație, a susținut că cercetarea administrativă a durat mai mult de 60 de zile, respectiv 70 de zile.

În concluzie, a menționat reclamantul că termenul de 60 de zile pentru cercetarea administrativă a fost depășit cu mult.

În ce privește celelalte aspecte invocate în plângere, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a pronunțat o soluție nelegală.

Conform rezoluției din 31 iulie 2008 în Dosarul nr. x/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște, s-a dispus ca dosarul să fie trimis la organele de poliție în vederea identificării și tragerii la răspundere penală a autorului actelor de sustragere, deci în acest sens în baza acestui document A. nu este autorul sustragerii, ceea ce a stabilit și rezoluția din 13 mai 2011 și în acest sens citează „nu se poate face dovada ca făptuitorii și-au însușit, folosit sau traficat cantitatea de 1730 kg. bronz".

În această situație făptuitorii cercetați în cauza penală nu se fac vinovați de însușirea, folosirea sau traficarea acestei cantități și drept urmare conform art. 46 pct. 3 din O.G. nr. 121/1998, nu se pot acorda despăgubiri civile și nu se pot stabilii răspunderi penale.

În situația în care s-ar trece peste apărările mai sus evocate, trebuie ținut cont de faptul că nu a fost singurul cercetat penal, și pentru celelalte două persoane D. și E. nu s-au dispus nici un fel de măsuri.

Reclamantul a invocat prescripția răspunderii materiale, deoarece paguba s-ar fi produs în intervalul 30 noiebrie 2006 – 21 mai 2007, iar decizia de imputație s-a emis după 3 ani de la această dată.

1.2 Prin sentința nr. 157 din 12 iunie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și U.M. B. Târgoviște și a dispus anularea deciziei administrativ-jurisdicționale din anul 2012 și a deciziei de impunere din 25 iulie 2011. Au fost obligate pârâtele la plata sumei de 1.004,3 RON către reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată, reținând în esență, că cercetarea administrativă nu s-a încheiat în termenul prescris de art. 23 din O.G. nr. 121/1998, ceea ce constituie motiv de nelegalitate a deciziei de imputare.

1.3 Prin decizia nr. 105 din 20 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței nr. 157 din 12 iunie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza la aceeași instanță spre rejudecare.

Instanța de control judiciar a apreciat că soluția primei instanțe este greșită, pentru că în speță a intervenit o cauză legală de suspendare a termenului de efectuare a cercetării administrative și anume efectuarea de cercetări pentru stabilirea caracterului penal al faptelor care au condus la crearea prejudiciului.

În cauză, comandantul unității a luat cunoștință despre producerea prejudiciului la data de 21 mai 2007, când s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire a gestiunii, în aceeași zi s-a numit comisia de cercetare administrativă prin Ordinul nr. 97 din 21 mai 2007.

Prin procesul-verbal de cercetare din 15 iunie 2007 s-a propus înaintarea dosarului la Parchetul militar.

În raport de aceste elemente de fapt, prima perioadă de cercetare administrativă este de 25 zile, respectiv 21 mai 2007 – 15 iunie 2007.

De la 15 iunie 2007, când a fost sesizat Parchetul și până la 01 iulie 2011, când s-a comunicat unității militare soluția adoptată în plângerea formulată împotriva ordonanței parchetului, a operat suspendarea termenului prevăzut de art. 23 din O.G. nr. 121/1998.

Potrivit pct. 128 alin. (2) din Instrucțiunile M5/1999, sesizarea făcută de unitate Parchetului Militar în termenele prevăzute de art. 23 din ordonanță, suspendă prescripția acestui termen.

În prezenta cauză, sesizarea Parchetului militar s-a efectuat în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din O.G. nr. 121/1998, astfel că în perioada de investigație a sesizării de către organele de urmărire penală, prescripția termenului de 60 de zile este suspendată.

La 24 mai 2011, s-a comunicat ordonanța de scoatere de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni administrative, iar la 06 iunie 2011 s-a formulat plângere împotriva acestei ordonanțe, ordonanța de respingere a plângerii fiind comunicată la 01 iulie 2011.

Instanța de fond a greșit când a exclus de la calculul suspendării prescripției termenele în care s-a formulat plângere împotriva ordonanței procurorului, pentru că suspendarea prescripției implică toată procedura legală în fața organelor penale, deci inclusiv și perioada de soluționare a plângerii împotriva ordonanței parchetului.

Suspendarea prescripției operează pe toată perioada derulării procedurii penale, care include și plângerea împotriva soluției de netrimitere în judecată. În aceste circumstanțe, termenul de prescripție s-a reluat la data de 01 iunie 2011, iar cercetarea s-a finalizat la 06 iulie 2011, astfel că a fost respectat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din O.G. nr. 121/1998.

Actele de cercetare efectuate de comisie în perioada de suspendare nu atrag reluarea termenului de prescripție la data când s-ar fi efectuat acele probatorii, deoarece suspendarea prescripției a intervenit pentru că a fost sesizat Parchetul militar, iar reluarea termenului de prescripție a intervenit numai după finalizarea procedurilor penale.

Ca urmare, cercetarea administrativă s-a efectuat în termenul prevăzut de art. 23 din O.G. nr. 121/1998.

Prin sentința nr. 156 din 1 iulie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și U.M. B. Târgoviște, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de rejudecare a expus pe larg situația de fapt, reținând că prin acțiunea formulată, reclamantul nu a contestat pe fond cele reținute în decizia de imputare și în procesul-verbal de cercetare administrativă.

Referitor la motivul de nelegalitate și anume că decizia de imputare nu conține mențiunea despre termenul în care poate fi contestată, instanța a reținut că este neîntemeiat, întrucât reclamantul nu a suferit nicio vătămare, ci dimpotrivă a formulat contestație administrativă împotriva decizii de impunere care a fost soluționată de comisia de jurisdicție prin decizia din anul 2012 și împotriva acesteia a formulat contestație în fața instanței de contencios administrativ.

În ceea ce privește motivul ce vizează nerespectarea dispozițiilor art. 24 din O.G. nr. 121/1998, instanța a reținut că potrivit textului de lege este necesar ca, constatarea pagubei să se realizeze în cel mult trei ani de la data producerii acesteia și nu se impune ca și cercetarea administrativă sau emiterea deciziei de impunere să se realizeze în termenul de 3 ani de la data constatării pagubei.

Prin decizia de casare s-a stabilit că a intervenit suspendarea termenului de efectuare a cercetării administrative ca urmare a sesizării Parchetului Militar și s-a stabilit încadrarea în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din O.G. nr. 121/1998 pentru efectuarea cercetării administrative.

Cum pagubele au fost constatate în anul 2007 prin decizia 04 iulie 2007 și procesul-verbal de cercetare administrativă, rezultă că au fost respectate dispozițiile art. 24 din O.G. nr. 121/1998.

În ceea ce privește apărarea ce vizează fondul cauzei, instanța a reținut că prin art. 25 din Legea nr. 22/1969, derogatoriu de la dreptul comun, pentru gestionari se instituie o prezumție de culpă pentru pagubele pe care le-au cauzat în gestiunea lor. Prezumția de culpă în producerea lipsei în gestiune, este o prezumție relativă care poate fi răsturnată de gestionar prin proba contră.

În cauză, reclamantul nu a administrat probatorii prin care să răstoarne prezumția de culpă.

Este adevărat că prin ordonanța nr. x/P/2007 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârșirea faptei de neglijență în serviciu a trei angajați ai U.M. B. Târgoviște și s-a apreciat că aplicarea unei pedepse/sancțiuni cu caracter administrativ va putea conduce la îndreptarea conduitei învinuiților, însă nu rezultă din cuprinsul acesteia faptele care au fost reținute în sarcina fiecărui învinuit și culpa fiecăruia.

Or, conform dispozițiilor art. 25 teza a II-a din Legea nr. 22/1969, cât și art. 12 din O.U.G. nr. 121/1998, gestionarul răspunde pentru primirea bunurilor în cantități inferioare.

Cum prin procesul-verbal din data de 21 decembrie 2005 s-a predat și primit gestiunea materialelor și nu s-a menționat primirea unei cantități inferioare de material, se aplică pe deplin dispozițiile legale anterior menționate, reclamantul fiind răspunzător chiar și în situația în care ar fi preluat o cantitate mai mică de material în anul 2005 (aspect nedovedit în cauză).

În concluzie, sarcina probei revenea reclamantului care nu a răsturnat prezumția de culpă instituită în conformitate cu art. 25 din Legea nr. 22/1969.

Împotriva sentinței curții de apel a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în conformitate cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În esență, recurentul-reclamant a reluat susținerile invocate în fața primei instanțe, arătând că așa cum s-a reținut și prin rezoluția din 31 iulie 2008 în Dosarul nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște, nu se face vinovat de însușirea, folosirea sau traficarea cantității de 1730 kg bronz și, drept urmare, conform dispozițiilor art. 46 pct. 3 din O.G. nr. 121/1998 nu se pot acorda despăgubiri civile și nu se pot stabili răspunderi penale.

În plus, recurentul mai arată că nu a fost singurul cercetat penal, însă pentru celelalte două persoane nu s-a dispus nicio măsură.

De asemenea, nu rezultă din niciun act faptul că membrii comisiei de inventariere ar fi fost cercetați, având în vedere că aceștia răspund alături de gestionar, proporțional cu contribuția lor la producerea pagubei.

Recurentul arată că cercetarea administrativă a început la data de 21 mai 2007, iar la data de 15 iunie 2007 întregul dosar de cercetare a fost înaintat Parchetului Militar Ploiești, cercetarea administrativă fiind reluată după comunicarea rezoluției parchetului, la data de 24 mai 2011. La acel moment, în accepțiunea art. 24 din O.G. nr. 121/1998, nu mai putea fi antrenată răspunderea militarilor pentru pagubele produse, întrucât trecuseră mai mult de 3 ani de la data constatării ei.

În fine, recurentul susține că hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât la dosarul cauzei se află o cererea de probatorii pe care instanța de fond nu a pus-o în discuția părților și care nu a fost analizată, rezumându-se la a concluziona că nu a administrat probatorii, de altfel acesta fiind singurul motiv pentru care acțiunea a fost respinsă.

Examinând sentința prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

În fapt, în sarcina recurentului-reclamant a fost stabilită răspunderea materială pentru suma de 54.555,55 RON, reprezentând lipsa unei cantități de 1730 kg bronz din gestiunea „materiale de uz general” din cadrul secției Automobile și Geniu, în temeiul dispozițiilor art. 23 și art. 25 din Legea nr. 22/1969, art. 2, 3, 4, 9 și 12 din O.G. nr. 121/1998.

Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată reținând că reclamantul nu a contestat pe fond cele reținute prin decizia de imputare și în procesul verbal de cercetare administrativă, iar în raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 22/1969, care instituie un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, prin care se instituie o prezumție de culpă pentru gestionari, în legătură cu pagubele pe care le-au cauzat în gestiunea lor, reclamantul nu a administrat probe prin care să răstoarne această prezumție.

Soluția instanței de fond este însușită și de instanța de control judiciar, fiind expresia aplicării corecte a cadrului normativ la starea de fapt stabilită în baza materialului probator.

Este adevărat că în cauză, prin procesul verbal de cercetare din 15 iunie 2007 a fost sesizat Parchetul Militar, iar urmare a cercetărilor efectuate recurentul-reclamant a fost scos de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., fiindu-i aplicată o sancțiune cu caracter administrativ – amendă în cuantum de 1.000 RON (ordonanța nr. x/P din 13 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște).

În motivarea ordonanței parchetului s-a reținut să sub aspectul infracțiunii de neglijență în serviciu, fapta reținută în sarcina reclamantului, în conținutul ei concret și față de împrejurările în care a fost săvârșită prezintă un grad de pericol social redus și nu a produs urmări grave, aducându-se atingere minimă valorilor sociale apărate de lege. De asemenea, nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de recurentul-reclamant nici pentru infracțiunea de delapidare, întrucât nu s-a putut face dovada cu certitudine (în afara oricărei îndoieli rezonabile) că acesta și-ar fi însușit, folosit sau traficat cantitatea de 1.730 kg bronz.

Însă, soluția pronunțată pe latura penală nu înlătură răspunderea materială a reclamantului pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea sau gestionarea resurselor financiare și materiale prevăzute de dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 121/1998.

Totodată, soluția de scoatere de sub urmărire penală nu echivalează cu lipsa vinovăției în producerea pagubei, așa cum susține recurentul-reclamant, în cuprinsul ordonanței parchetului arătându-se în mod expres că fapta reținută în sarcina învinuiților (printre care și reclamantul), prezintă un grad de pericol social redus și nu a produs urmări grave.

În ceea ce privește răspunderea materială angajată în sarcina reclamantului, pentru gestionari, art. 25 din Legea nr. 22/1969, derogatoriu de la dreptul comun, instituie o prezumție relativă de culpă pentru pagubele pe care le-au cauzat în gestiunea lor.

Reclamantul nu a contestat stare de fapt reținută în decizia de imputare și în procesul-verbal de cercetare administrativă, acesta semnând procesele verbale de predare-primire a gestiunii din anii 2005, 2006 și 2007 și nu a administrat probatorii prin care să răstoarne prezumția de culpă.

În conformitate cu dispozițiile art. 25 din Legea nr. 22/1969 și art. 2 din O.U.G. nr. 121/1998 gestionarul răspunde pentru primirea bunurilor în cantități inferioare, astfel că recurentul este răspunzător chiar și în ipoteza în care, din neglijență ar fi preluat în gestiune o cantitate mai mică de material la nivelul anului 2005.

Referitor la critica ce vizează interpretarea greșită de către judecătorul fondului a dispozițiilor art. 24 din O.G. nr. 121/1998, recurentul susține că la data emiterii deciziei de imputare nu mai putea fi antrenată răspunderea sa pentru paguba produsă, întrucât termenul de 3 ani de la data constatării acesteia era depășit.

Această problemă de drept a fost deja dezlegată prin decizia Î.C.C.J. nr. 105 din 20 ianuarie 2015 fiind obligatorie pentru judecătorul fondului, în temeiul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., astfel că în mod corect acesta a reținut că această critică este neîntemeiată.

S–a reținut prin decizia de casare menționată mai sus că de la data de 15 iulie 2007, când a fost sesizat parchetul prin procesul-verbal de cercetare și până la data de 01 iulie 2011, când s-a comunicat unității militare soluția adoptată în soluționarea plângerii formulate împotriva ordonanței parchetului, a operat suspendarea termenului prevăzut de art. 23 din O.G. nr. 121/1998.

În cauză sesizarea Parchetului s-a efectuat în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 24 din O.G. nr. 121/1998, astfel că în perioada de cercetare a sesizării de către organele de urmărire penală, prescripția termenului de 60 de zile este suspendată.

De asemenea, s-a statuat prin decizia de casare că suspendarea prescripției operează pe toată perioada derulării procedurii penale care include și plângerea împotriva soluției de netrimitere în judecată.

În consecință, s-a concluzionat că în raport de data reluării cercetării administrative – 01 iunie 2011 și de cea a finalizării acestei cercetări – 06 iulie 2011, termenul de 60 de zile prevăzut de O.G. nr. 121/1998 a fost respectat.

Pentru toate considerentele expuse , în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 156 din 1 iulie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2016.