ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2407/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC L.S. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.C., anularea Deciziei nr. 55 din 15 octombrie 2012 emisă de pârât și obligarea acestuia la declanșarea unei investigații ca urmare a plângerii formulate de reclamantă cu privire la încălcarea de către SC D.E. SRL a art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996. 2. Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1175 din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC L.S.

SRL în contradictoriu cu pârâtul C.C., a fost anulată în parte, decizia C.C. emisă sub nr. 55 din 15 octombrie 2012 în sensul că s-a admis în parte, sub aspectul admisibilității în fapt și în drept, plângerea, în sensul că obligă pârâtul C.C. să pornească o procedură de investigație cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996, prin raportare la situația de fapt indicată prin plângere (numai cu privire la activitatea de service) rezultată din probele administrate, precum și prin analiza comportamentului pretins anticoncurențial al societății care face obiectul plângerii reclamantei, cu lămurirea cel puțin a împrejurărilor de fapt și de drept menționate în considerentele hotărârii.

A respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a motiva această soluție, instanța de fond a reținut că prin decizia C.C. nr. 55 din 15 octombrie 2012 a fost respinsă plângerea formulată de SC L.S. SRL având ca obiect posibila încălcare a Legii concurenței de către SC D.E. SRL prin refuzul prelungirii acreditării L.S. pentru desfășurarea activităților de comercializare și service pentru A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S. în județul Iași, în cadrul procedurilor de acreditare periodică a rețelei proprii de distribuție și service.

Instanța de fond a arătat că analiza efectuată de pârâtă este una formală și echivocă fără a menționa motivele esențiale care au stat la baza luării acestei decizii, într-un mod adecvat actului în discuție, cu luarea în considerare a circumstanțelor concrete ale cazului luat în discuție, astfel încât să rezulte o expunere a motivelor avute în vedere într-un mod clar și neechivoc, care să îi permită reclamantului să verifice motivele deciziei, iar instanței judecătorești de contencios administrativ să exercite controlul asupra deciziei respective. Curtea a constatat că față de obiectul plângerii formulată de către reclamantă a vizat aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996, privind pretinsul abuz de poziție dominantă exercitat asupra reclamantei de către distribuitorul exclusiv în România al produselor A.M.E.F.

marca D.A.T.E.C.S., pe teritoriul județului Iași, respectiv prin refuzul prelungirii acreditării L.S. pentru desfășurarea activităților de comercializare și service pentru A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S. în județul lași, în cadrul procedurilor de acreditare periodică a rețelei proprii de distribuție și service, prin întreruperea nejustificată a raporturilor comerciale existente între părți și solicitarea în mod nejustificat reclamantei a deținerii și prezentării unui certificat de atestare fiscală inclusiv pentru prelungirea acreditării și continuarea raporturilor comerciale între părți cu privire la activitatea de service a acelorași produse. Curtea a reținut că deși pârâtul a constatat la pct. 24-26 că piețele relevante ale produsului sunt piața comercializării A.M.E.F.

și piața conexă a pieselor de schimb necesare activității de service aferente comercializării A.M.E.F., marca D.A.T.E.C.S. în județul Iași și că în contextul prezentului caz, trebuie să se țină cont de faptul că piesele de schimb necesare activității de service nu sunt substituibile, fiecare marcă de A.M.E.F. având diferențe constructive, caracteristici diferite etc. (pct. 23 din decizie), dar și faptul că în ceea ce privește activitatea de service pentru A.M.E.F.

marca D.A.T.E.C.S., persoana juridică reclamată deține o cotă de piață de 100 %, întrucât este unicul importator și distribuitor autorizat al acestor produse în România, totuși concluzionează în cadrul analizei ulterioare cu privire la condiția abuzului de poziție dominantă și a inexistenței unei soluții alternative pentru reclamantă, faptul că nu poate fi reținut un astfel de abuz, concluzia fiind întemeiată pe practica decizională, neexpusă în conținutul actului administrativ atacat, precum și pe o analiză superficială și formală a împrejurărilor de fapt și de drept invocate prin plângere de către reclamantă.

Astfel, deși reține pârâtul la pct. 36-38 din decizia atacată că situația de dependență economică există cu condiția ca aceasta să rezulte dintr-o stare de fapt inevitabilă și nu ca rezultat al unei alegeri comerciale strategice deliberate a cumpărătorului, în sensul că trebuie ținut cont de perioada de timp și de costurile care ar fi necesare unei întreprinderi pentru legarea unei alte relații comerciale similare care să îi permită continuarea activității, respectiv posibilitatea pentru client-reclamanta din prezenta cauză, să poată apela la un alt furnizor pentru aceeași marcă de produse, considerate anterior nesubstituibile, în absența unor factori specifici de natură contractuală sau tehnică, care ar împiedica-o pe reclamantă să își schimbe partenerul comercial, totuși concluzionează la pct. 41 că susținerile reclamantei și împrejurările detaliate în drept anterior nu pot fi constatate în privința reclamantei având în vedere că persoana reclamată, în speță D., unicul importator și distribuitor în România atât a produselor finite, cât și a pieselor necesare activității de service pentru produsele A.M.E.F.

marca D.A.T.E.C.S., nu ar fi notificat Comisiei de avizare din cadrul M.F.P. încetarea întregii activități desfășurată de către reclamantă, ci exclusiv a încetării activității de comercializare și service a acestor produse și a pieselor de schimb aferente. Dar instanța de fond a apreciat că o astfel de concluzie însă se află în contradicție cu argumentul reținut chiar de către pârât în cadrul pct. 14-19, în cadrul analizei pieței relevante a produsului în cauză, în sensul că, pe de o parte, niciuna dintre activitățile acreditate care desfășoară activități de comercializare/ service A.M.E.F. nu poate solicita autorizarea în mod direct, ci numai prin intermediul distribuitorului autorizat care le acreditează, iar în acest context că autorizarea este acordată numai pentru o perioadă limitată, nefiind însă necesară obligația obținerii și prezentării de către unitatea supusă procedurii de acreditare pentru activitatea de service A.M.E.F.

a certificatului de atestare fiscală, aspect confirmat chiar de către M.F.P., iar pe de altă parte, conținutul concret al notificării de reziliere a contractelor de distribuție și service încheiate de către reclamantă anterior cu unicul distribuitor și importator al acestor produse pe teritoriul României, respectiv împrejurarea că nu ar deține un asemenea certificat și faptul că ar exista din parte distribuitorului autorizat o temere determinată de lipsa unui asemenea certificat, precum și de existența unor antecedente litigioase asupra plăților din trecut și care ar indica în privința reclamantei un risc contractual sporit.

Din această perspectivă s-a constatat că pârâtul nu a analizat aceste împrejurări de fapt și de drept în mod corespunzător, prin menționarea considerentelor care au condus la concluzia inexistenței condiției abuzului de poziție dominantă, cu referire specială atât la inexistența obligației reclamantei de a obține un certificat de atestare fiscală pentru reacreditarea în vederea desfășurării în continuare a activității de service, respectiv la lipsa unor dovezi concrete cu privire la riscul contractual invocat de către partea reclamată, fără a fi analizat modul de derulare a raporturilor comerciale existente între părți timp de 12 ani, din perspectiva scadenței obligațiilor de plată ale reclamantei, a eventualelor reclamații aduse activității de service desfășurată de către aceasta, respectiv a faptului că ulterior reclamanta a solicitat persoanei reclamate continuarea cel puțin a activității de service și prelungirea acreditării de către Comisia din cadrul M.F.P.

Instanța de fond a apreciat că argumentul prezentat de către pârât în sensul că ar fi vorba exclusiv de existența unor neînțelegeri comerciale, iar nu de un abuz de poziție dominantă, derivat din faptul că este obligatorie asigurarea activității de service pentru clienți L.S., iar în situația retragerii dreptului de a desfășura o asemenea activitate, de către distribuitor, în caz contrar existând riscul aplicării unor sancțiuni contravenționale, nu poate fi reținut, având caracter formal, fără luarea în considerare a susținerilor reclamantei în sensul că aceasta contestă refuzul D. de a solicita Comisiei de Avizare reacreditarea cel puțin pentru activitatea de service, iar la expirarea termenului de acreditare anterior, de 3 ani, o asemenea acreditare nu va fi reluată, solicitându-se în final de către distribuitor predarea cu titlu gratuit a portofoliului de clienți pentru activitatea de service, condiție comercială apreciată inechitabilă în acest context pentru reclamantă, nefiind dovedită intenția acesteia de a renunța în acest mod la această activitate, ci exclusiv de a continua desfășurarea acesteia, dar prin acreditarea fără obținerea unui asemenea certificat de atestare fiscală, neexistând în privința reclamantei o astfel de obligație pentru activitatea de service.

Curtea a reținut că pârâtul nu a analizat susținerile persoanei reclamate astfel cum acestea sunt evidențiate în cadrul adresei de notificare a rezilierii contractului de service încheiat anterior cu reclamanta, preluând motivele prezentate fără o analiză corespunzătoare a acestor împrejurări, inclusiv a consecințelor refuzului distribuitorului de a proceda la solicitarea acreditării pentru reclamantă asupra acesteia din urmă. În acest context, instanța a constatat că în mod formal pârâtul a reținut că nu există un abuz de poziție dominantă întrucât reclamanta ar fi avut la dispoziție o soluție alternativă în raport de contractul încheiat cu un alt distribuitor al produselor A.M.E.F. de o altă marcă pe teritoriul României, având în vedere considerentele privind caracteristicile pieței relevante a produsului în general, iar în special, caracterul nesubstituibil al produsului marca D.A.T.E.C.S.

pe teritoriul județului Iași. S-a mai constatat de către instanța de fond și faptul că pârâtul nu a analizat în concret susținerile reclamantei privind cifra de afaceri rezultată din raporturile comerciale cu D. pe durata celor 12 ani, nivelul portofoliului de clienți pentru activitatea de service care se adresează în mod constant reclamantei, prin raportare la nivelul unor alte activități desfășurate de către reclamantă și față de portofoliile deține deja de către concurenții acesteia, inclusiv de către distribuitorul autorizat în România și la nivelul jud. Iași, respectiv imposibilitatea reclamantei de a apela la alți distribuitori pentru continuarea activității de service pentru produsele A.M.E.F.

marca D.A.T.E.C.S., ci exclusiv prin intermediul unicului distribuitor autorizat, cu eventuala consecință a eliminării reclamantei de pe piața relevantă supusă analizei în prezenta cauză-activitatea conexă de asigurare a pieselor de schimb și de service a acestor produse. S-a apreciat că analiza efectuată de către pârât în privința necesității declanșării unei investigații cu privire la acesta din urmă nu corespunde cerințelor legale și regulamentare enunțate anterior, urmând pentru toate aceste considerente să fie admisă în parte acțiunea în sensul anulării în parte, a deciziei Consiliului Concurenței emisă sub nr. 55 din 15 octombrie 2012, cu consecința admiterii în parte, sub aspectul admisibilității în fapt și în drept, a plângerii, precum și a obligării pârâtului C.C.

să pornească o procedură de investigație cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996, prin raportare la situația de fapt indicată prin plângere (numai cu privire la activitatea de service) rezultată din probele administrate, precum și prin analiza comportamentului pretins anticoncurențial al societății care face obiectul plângerii reclamantei, cu lămurirea cel puțin a împrejurărilor de fapt și de drept menționate în considerentele prezentei hotărâri.

Instanța de fond a apreciat că va fi respinsă în parte acțiunea cu privire la obligarea pârâtului de a proceda la efectuarea unei investigații asupra activității de comercializare, având în vedere poziția adoptată de către reclamantă atât în fața pârâtului, cât și prin plângerea formulată, argumentele invocate exclusiv cu privire la activitatea de service, dar și faptul că în mod corect pârâtul a constatat că pentru această activitate distribuitorul exclusiv al acestor produse a apreciat că reclamanta nu a prezentat un certificat de atestare fiscală prevăzut de dispozițiile legale în vigoare, împrejurare necontestată de către reclamantă, astfel încât din acest punct de vedere notificarea de reziliere a contractului de comercializare și refuzul prelungirii acreditării pentru această activitate sunt întemeiate, nefiind indicate suficiente indicii de fapt și de drept pentru continuarea procedurii administrative în vederea reținerii unui posibil abuz de poziție dominantă din partea D. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul C.C.

în ceea ce privește partea din dispozitiv prin care a fost anulată în parte decizia Comisiei Consiliului Concurenței nr. 55 din 15 octombrie 2012, în sensul obligării acestuia la declanșarea investigației cu privire la posibila încălcare a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996 de către SC D.E. SRL numai cu privire la activitatea de service, obiect al plângerii formulate de către SC L.S. SRL la autoritatea de concurență. În motivele de recurs s-a arătat că hotărârea pronunțată de instanță este netemeinică și nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul arată că obligarea autorității de concurență la declanșarea unei investigații prin sentința recurată nu este întemeiată, hotărârea fiind dată cu depășirea atribuțiilor judecătorești și a principiului separației puterilor în stat, prin subrogarea instanței în atribuțiile puterii executive.

Astfel, s-a apreciat că în exercitarea controlului de legalitate al actului dedus judecății, instanța de judecată s-a subrogat în atribuțiile autorității de concurență, instituție ce face parte din puterea executivă, cu rol în administrarea și punerea în aplicare a prevederilor Legii concurenței nr. 21/1996, analizând temeinicia realizării unei investigații și obligând C.C. la pornirea procedurii de investigație. Procedând în acest fel, s-a considerat de către recurentă că instanța de judecată a substituit propria analiză celei a autorității de concurență, evaluând temeiurile de fapt și de drept pentru declanșarea investigației, deși această evaluare, potrivit prevederilor legale, se face în procedura administrativă de către C.C., ca etapă ce precede și fundamentează emiterea ordinului de investigație.

În cazul de față, în mod nelegal, instanța de fond ar fi dispus pornirea procedurii de investigației cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 2/1996, cu ignorarea exercitării dreptului de apreciere recunoscut autorității de concurență. Chiar dacă ar fi anulat actul, recurenta consideră că instanța de fond putea numai să oblige autoritatea de concurență la reevaluarea plângerii din perspectiva analizei tuturor aspectelor pretins omise. A fost considerată eronată susținerea instanței de fond potrivit căreia actul administrativ contestat ar fi nemotivat în ceea ce privește concluzia inexistenței unui posibil abuz de poziție dominantă a D. ca urmare a rezilierii contractului de service încheiat cu reclamanta L.S., deoarece în considerentele deciziei C.C.

nr. 55/2012 se arată pe larg de ce susținerile reclamantei nu pot fi reținute, inclusiv din perspectiva unui posibil abuz de poziție dominantă al D. prin retragerea statutului L.S. de unitate acreditată pentru desfășurarea activității de service. Autoritatea de concurență a analizat posibila incidență a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea concurenței în cazul faptelor reclamante de L.S. din perspectiva îndeplinirii în mod cumulativ a următoarelor condiții: a) Deținerea de către D. a unei poziții dominante pe piața relevantă, respectiv cota de 100 % pe piața conexă a pieselor de schimb necesare activității de service aferentă comercializării A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S., condiție îndeplinită în cauză; b) în ceea ce privește abuzul de poziție dominantă față de o altă întreprindere, autoritatea de concurență a constatat, în urma analizei preliminare efectuate, că nu poate fi reținută o asemenea atitudine.

A fost invocate prevederile art. 5 alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea O.U.G. nr. 28/1999 aprobate prin H.G. nr. 479/2003, potrivit cărora distribuitorul autorizat are libertatea de a include în rețeaua sa de distribuție și/ sau service orice agenți economici care îndeplinesc condițiile prevăzute de ordonanța de urgență, fiind justificată de interesul distribuitorului de a-și crea și menține un renume pe piață, precum și de consecințele ce pot apărea în activitatea distribuitorului autorizat ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor ce revin unităților acreditate din rețeaua proprie. Excluderea L.S. din cadrul rețelei constituite de D. este rezultatul pierderii încrederii distribuitorului autorizat în capacitatea unității acreditate de a continua în bune condiții activitatea de distribuție și service pentru produsele marca D.A.T.E.C.S., furnizate de D. Având în vedere că excluderea L.S.

din rețeaua D. este rezultatul rezilierii contractelor, intervenind ca urmare a modului de executare a acestora pentru motive care nu indică un abuz din partea D. ci, dimpotrivă datorită conduitei reclamantei L.S., recurentul a apreciat că nu se justifică intervenția sa într-un litigiu de natură comercială. c) L.S. dispune de soluții alternative în condiții echivalente În privința acestei condiții, recurentul a arătat că piața comercializării produselor A.M.E.F. este concurențială, ceea ce permite reclamantei să găsească alternativă în sensul colaborării cu un alt distribuitor autorizat, atât pentru comercializarea A.M.E.F., cât și pentru service-ul acestora, ceea ce nu implică costuri pe care reclamanta să nu le poată susține.

Dacă service-ul pentru A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S. nu poate fi realizat decât cu piese de schimb tot marca D.A.T.E.C.S., recurentul a arătat că în ceea ce privește aprecierea soluțiilor alternative în condiții echivalente, trebuie avute în vedere existența soluțiilor alternative de realizare a activităților de comercializare și service pentru produse concurente A.M.E.F. – D.A.T.E.C.S., aspecte dovedite și de faptul colaborării, în perioada derulării contractelor cu D., cu un alt distribuitor autorizat A.M.E.F., SC J.T.S. SRL pentru marca A.C.T.I.V.A. S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii în tot a acțiunii formulate de SC L.S. SRL și menținerii ca legală și temeinică a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 55 din 15 octombrie 2012. La dosar au fost depuse înscrisuri din care rezultă situația financiară a societății L.S.

SRL. 4. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul pentru următoarele considerente: Instanța de fond a fost investită cu soluționarea unei cereri de anulare a Deciziei nr. 55 din 15 octombrie 2012 a C.C. prin care a fost respinsă plângerea formulată de către L.S. SRL pentru pornirea unei investigații de către recurent. Instanța de fond a anulat, în parte, Decizia nr. 55/2012 a Consiliului Concurenței în sensul că a obligat această autoritate să pornească o procedură de investigație cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996 numai cu privire la activitatea de service.

Principalul argument invocat de instanța de fond pentru a dispune anularea în parte a deciziei contestate a fost nemotivarea actului, argument criticat în cadrul motivelor de recurs. Într-adevăr, motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ, fiind o condiție de legalitate externă, care face obiectul unei aprecieri în concret, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectul este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.

Acestea sunt reflectate și în reglementările specifice domeniului concurenței [(art. 40 alin. (1) și (2) din Legea nr. 21/1996 și art. 7 alin. (1) din Regulamentul din 5 octombrie 2010 privind analiza și soluționarea plângerilor referitoare la încălcarea prevederilor art. 5, 6 și 9 din Legea concurenței nr. 21/1996 și a prevederilor art. 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene)]. Potrivit art. 7 din Regulamentul 2010 (1) „Atunci când C.C. respinge o plângere prin decizie, în baza art. 40 alin. (2) din lege, trebuie să arate motivele care au stat la baza acestei decizii, într-un mod care este adecvat actului în discuție și luând în considerare circumstanțele fiecărui caz în parte.” (2) Expunerea motivelor avute în vedere trebuie să se facă într-un mod clar și neechivoc, astfel încât să îi permită reclamantului să verifice motivele deciziei, iar instanței judecătorești competente să exercite controlul asupra deciziei respective.

Cu toate acestea, C.C. nu este obligat să adopte o poziție asupra fiecărui argument invocat de reclamant în susținerea plângerii sale, fiind suficient să expună considerentele de fapt și de drept care justifică adoptarea deciziei”. Cu toate că instanța de fond a susținut că nu au fost menționate motivele esențiale care au stat la baza hotărârii deciziilor, în raport de dispozițiile normative mai sus menționate, nu pot fi reținute susținerile instanței de fond. Plângerea reclamantei SC L.S. SRL adresată C.C. viza încălcarea de către SC D.E. SRL a art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996, potrivit cărora: „(1) Este interzisă folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața românească sau pe o parte substanțială a acesteia.

Aceste practici abuzive pot consta în special în: f) exploatarea stării de dependență în care se găsește o altă întreprindere față de o altă întreprindere sau întreprinderi și care nu dispune de o soluție alternativă în condiții echivalente, precum și ruperea relațiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiții comerciale nejustificate”. Reclamanta SC L.S. a făcut parte din anul 2000 din retragerea de distribuție a SC D.E. SRL, unitate acreditată pentru comercializarea și service-ul aparatelor de marcat electronice fiscale A.M.E.F., atât pentru activitatea de comercializare cât și pentru cea de service, iar în anul 2012 a fost notificată pentru rezilierea contractului de distribuție.

Pentru a putea fi declanșată o investigație de către C.C. pentru abuz de poziție dominantă, în sensul art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996, se impunea îndeplinirea mai multor condiții cumulative: - deținerea de către SC D.E. SRL a unei poziții dominante pe piața relevantă; - aceasta să abuzeze de poziția sa pe piața relevantă prin exploatarea stării de dependență în care se găsește societatea reclamantă; - societatea reclamantă să nu dispună de soluții alternative în condiții echivalente. Față de susținerile instanței de fond și pe baza criticilor din motivele de recurs, trebuie verificat dacă actul contestat a fost sau nu motivat în privința condițiilor numai pentru activitatea de service, așa cum a reținut instanța de fond pentru că pentru activitatea de comercializare acțiunea reclamantei a fost respinsă și nu a fost exercitată calea de atac a recursului împotriva acestei soluții.

Dacă în privința poziției dominante pe piața relevantă nu au existat critici nici în soluția instanței de fond, trebuie analizate celelalte două condiții. Condiția stării de dependență a reclamantei față de SC D.E. SRL a fost motivată în decizia contestată și s-a ajuns la concluzia că reclamanta dispune de soluții alternative în condiții echivalente. În actul contestat s-a precizat că piața comercializării produselor A.M.E.F. pe teritoriul României este una concurențială, pe această piață activând mai mulți distribuitori autorizați A.M.E.F. de diferite mărci ce desfășoară activități de comercializare a acestora, dar și a pieselor de schimb. În raport de această listă se constată că reclamanta are posibilitatea de a încheia contracte cu alți distribuitori autorizați de asemenea aparate, astfel că se poate aprecia că există soluții alternative și pentru activitatea de service aferentă acestora.

Au fost depuse înscrisuri din care rezultă că și în perioada derulării relațiilor contractuale dintre reclamantă și SC D.E. SRL, reclamanta de a derulat activități cu o altă firmă distribuitoare (G.T.) iar rulajul a fost aproape același cu cel derulat cu SC D.E. SRL, iar ponderea activității desfășurată cu distribuția/ service-ul pentru produsele distribuite de SC D.E. SRL în cifra de afaceri a reclamantei a variat între anii 2005-2011 între 0,83 % și 1,75 %, ceea ce nu reprezintă o pondere semnificativă și nu dovedește starea de dependență ci chiar demonstrează existența soluțiilor alternative.

Chiar și Curtea de Justiție a U.E., referindu-se la conceptul de dependență economică, atunci când se referă la noțiunea de „partener comercial de neevitat”, precizează că o întreprindere cu cotă mare/ ridicată pe piață devine un asemenea partener atunci când o altă întreprindere se află în imposibilitate, numită în decursul unei perioade îndelungate întreruperii parteneriatului cu întreprinderea cu cotă mare și, respectiv, înlocuirea acesteia cu alți parteneri comerciali (cauza C-85/76), iar aceste condiții nu sunt îndeplinite în cauză, așa cum s-a arătat anterior. În cauză, nu s-a dovedit existența abuzului de poziție prin exploatarea stării de dependență în care s-ar găsi societatea reclamantă, iar în decizia ce a fost contestată s-au prezentat motivele pentru care s-a ajuns la această concluzie.

Așa cum s-a arătat, între SC D.E. SRL și societatea reclamantă SC L.S. SRL s-au derulat relații comerciale, iar ca urmare a rezilierii contractelor de distribuție și service, societatea reclamantă nu a mai fost unitate acreditată pentru A.M.E.F., D.A.T.E.C.S., furnizate de SC D.E. SRL. Rezilierea contractelor s-a datorat faptului că unitatea acreditată nu mai prezintă încredere necesară desfășurării activităților pentru care era acreditată. Art. 5 alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea O.U.G. nr. 28/1999 privind obligația agenților economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale aprobate prin H.G. nr. 479/ 2003, prevede că distribuitorul autorizat are libertatea de a include în rețeaua sa de distribuție și/ sau service orice agenți economici care îndeplinesc condițiile prevăzute de ordonanța de urgență și de prezentele norme metodologice, denumiți în continuare unități acreditate.

Această libertate conferită distribuitorului este justificată de interesul acestuia de a-și crea și menține un nume pe piață, precum și de consecințele ce pot apărea în activitatea distribuitorului autorizat ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor ce revin unităților acreditate din rețeaua proprie. În baza acestor dispoziții se poate considera că distribuitorul autorizat se bucură de o anumită libertate în stabilirea sau menținerea rețelei de distribuție a unor agenți economici, iar eventualele neînțelegeri legate de rezilierea contractelor încheiate între distribuitorul autorizat și unitățile acreditate pot fi soluționate de instanță, dar nu de autoritatea de concurență pe calea unei investigații pentru abuzul de poziție dominantă.

Ar trebui remarcat că la dosar nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că societatea reclamantă ar fi contestat rezilierea contractelor încheiate cu SC D.E. SRL, unde ar fi putut fi invocate aspecte legate de modul de desfășurare al raporturilor contractuale dintre părți. Apreciind că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi modificată sentința atacată în sensul că va fi respinsă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.C. împotriva Sentinței civile nr. 1175 din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2014.