ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2407/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2407/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Sesizarea

instanței de fond

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC L.S. SRL a solicitat în contradictoriu

cu pârâtul C.C., anularea Deciziei nr. 55 din 15 octombrie 2012 emisă de pârât

și obligarea acestuia la declanșarea unei investigații ca urmare a plângerii

formulate de reclamantă cu privire la încălcarea de către SC D.E. SRL a art. 6 alin.

(1) lit. f) din Legea nr. 21/1996.

2.

Soluția

instanței de fond

Prin Sentința civilă nr.

1175 din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC L.S. SRL

în contradictoriu cu pârâtul C.C., a fost anulată în parte, decizia C.C. emisă

sub nr. 55 din 15 octombrie 2012 în sensul că s-a admis în parte, sub aspectul

admisibilității în fapt și în drept, plângerea, în sensul că obligă pârâtul C.C.

să pornească o procedură de investigație cu privire la pretinsa încălcare a

dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996, prin raportare la

situația de fapt indicată prin plângere (numai cu privire la activitatea de

service) rezultată din probele administrate, precum și prin analiza

comportamentului pretins anticoncurențial al societății care face obiectul

plângerii reclamantei, cu lămurirea cel puțin a împrejurărilor de fapt și de

drept menționate în considerentele hotărârii. A respins în rest acțiunea, ca

neîntemeiată.

Pentru a motiva

această soluție, instanța de fond a reținut că prin decizia C.C. nr. 55 din 15

octombrie 2012 a fost respinsă plângerea formulată de SC L.S. SRL având ca

obiect posibila încălcare a Legii concurenței de către SC D.E. SRL prin refuzul

prelungirii acreditării L.S. pentru desfășurarea activităților de comercializare

și service pentru A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S. în județul Iași, în cadrul

procedurilor de acreditare periodică a rețelei proprii de distribuție și

service.

Instanța de fond a

arătat că analiza efectuată de pârâtă este una formală și echivocă fără a

menționa motivele esențiale care au stat la baza luării acestei decizii,

într-un mod adecvat actului în discuție, cu luarea în considerare a

circumstanțelor concrete ale cazului luat în discuție, astfel încât să rezulte

o expunere a motivelor avute în vedere într-un mod clar și neechivoc, care să

îi permită reclamantului să verifice motivele deciziei, iar instanței

judecătorești de contencios administrativ să exercite controlul asupra deciziei

respective.

Curtea a constatat că

față de obiectul plângerii formulată de către reclamantă a vizat aplicarea dispozițiilor

art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996, privind pretinsul abuz de

poziție dominantă exercitat asupra reclamantei de către distribuitorul exclusiv

în România al produselor A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S., pe teritoriul județului

Iași, respectiv prin refuzul prelungirii acreditării L.S. pentru desfășurarea

activităților de comercializare și service pentru A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S.

în județul lași, în cadrul procedurilor de acreditare periodică a rețelei

proprii de distribuție și service, prin întreruperea nejustificată a

raporturilor comerciale existente între părți și solicitarea în mod

nejustificat reclamantei a deținerii și prezentării unui certificat de atestare

fiscală inclusiv pentru prelungirea acreditării și continuarea raporturilor

comerciale între părți cu privire la activitatea de service a acelorași

produse.

Curtea a reținut că

deși pârâtul a constatat la pct. 24-26 că piețele relevante ale produsului sunt

piața comercializării A.M.E.F. și piața conexă a pieselor de schimb necesare

activității de service aferente comercializării A.M.E.F., marca D.A.T.E.C.S. în

județul Iași și că în contextul prezentului caz, trebuie să se țină cont de

faptul că piesele de schimb necesare activității de service nu sunt

substituibile, fiecare marcă de A.M.E.F. având diferențe constructive,

caracteristici diferite etc. (pct. 23 din decizie), dar și faptul că în ceea ce

privește activitatea de service pentru A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S., persoana

juridică reclamată deține o cotă de piață de 100 %, întrucât este unicul

importator și distribuitor autorizat al acestor produse în România, totuși concluzionează

în cadrul analizei ulterioare cu privire la condiția abuzului de poziție

dominantă și a inexistenței unei soluții alternative pentru reclamantă, faptul

că nu poate fi reținut un astfel de abuz, concluzia fiind întemeiată pe

practica decizională, neexpusă în conținutul actului administrativ atacat,

precum și pe o analiză superficială și formală a împrejurărilor de fapt și de

drept invocate prin plângere de către reclamantă.

Astfel, deși reține

pârâtul la pct. 36-38 din decizia atacată că situația de dependență economică

există cu condiția ca aceasta să rezulte dintr-o stare de fapt inevitabilă și

nu ca rezultat al unei alegeri comerciale strategice deliberate a

cumpărătorului, în sensul că trebuie ținut cont de perioada de timp și de

costurile care ar fi necesare unei întreprinderi pentru legarea unei alte

relații comerciale similare care să îi permită continuarea activității,

respectiv posibilitatea pentru client-reclamanta din prezenta cauză, să poată

apela la un alt furnizor pentru aceeași marcă de produse, considerate anterior

nesubstituibile, în absența unor factori specifici de natură contractuală sau tehnică,

care ar împiedica-o pe reclamantă să își schimbe partenerul comercial, totuși

concluzionează la pct. 41 că susținerile reclamantei și împrejurările detaliate

în drept anterior nu pot fi constatate în privința reclamantei având în vedere

că persoana reclamată, în speță D., unicul importator și distribuitor în

România atât a produselor finite, cât și a pieselor necesare activității de

service pentru produsele A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S., nu ar fi notificat

Comisiei de avizare din cadrul M.F.P. încetarea întregii activități desfășurată

de către reclamantă, ci exclusiv a încetării activității de comercializare și

service a acestor produse și a pieselor de schimb aferente.

Dar instanța de fond

a apreciat că o astfel de concluzie însă se află în contradicție cu argumentul

reținut chiar de către pârât în cadrul pct. 14-19, în cadrul analizei pieței

relevante a produsului în cauză, în sensul că, pe de o parte, niciuna dintre

activitățile acreditate care desfășoară activități de comercializare/ service A.M.E.F.

nu poate solicita autorizarea în mod direct, ci numai prin intermediul

distribuitorului autorizat care le acreditează, iar în acest context că

autorizarea este acordată numai pentru o perioadă limitată, nefiind însă

necesară obligația obținerii și prezentării de către unitatea supusă procedurii

de acreditare pentru activitatea de service A.M.E.F. a certificatului de

atestare fiscală, aspect confirmat chiar de către M.F.P., iar pe de altă parte,

conținutul concret al notificării de reziliere a contractelor de distribuție și

service încheiate de către reclamantă anterior cu unicul distribuitor și

importator al acestor produse pe teritoriul României, respectiv împrejurarea că

nu ar deține un asemenea certificat și faptul că ar exista din parte

distribuitorului autorizat o temere determinată de lipsa unui asemenea

certificat, precum și de existența unor antecedente litigioase asupra plăților

din trecut și care ar indica în privința reclamantei un risc contractual

sporit.

Din această

perspectivă s-a constatat că pârâtul nu a analizat aceste împrejurări de fapt

și de drept în mod corespunzător, prin menționarea considerentelor care au

condus la concluzia inexistenței condiției abuzului de poziție dominantă, cu

referire specială atât la inexistența obligației reclamantei de a obține un

certificat de atestare fiscală pentru reacreditarea în vederea desfășurării în

continuare a activității de service, respectiv la lipsa unor dovezi concrete cu

privire la riscul contractual invocat de către partea reclamată, fără a fi

analizat modul de derulare a raporturilor comerciale existente între părți timp

de 12 ani, din perspectiva scadenței obligațiilor de plată ale reclamantei, a

eventualelor reclamații aduse activității de service desfășurată de către

aceasta, respectiv a faptului că ulterior reclamanta a solicitat persoanei

reclamate continuarea cel puțin a activității de service și prelungirea

acreditării de către Comisia din cadrul M.F.P.

Instanța de fond a apreciat

că argumentul prezentat de către pârât în sensul că ar fi vorba exclusiv de

existența unor neînțelegeri comerciale, iar nu de un abuz de poziție dominantă,

derivat din faptul că este obligatorie asigurarea activității de service pentru

clienți L.S., iar în situația retragerii dreptului de a desfășura o asemenea activitate,

de către distribuitor, în caz contrar existând riscul aplicării unor sancțiuni

contravenționale, nu poate fi reținut, având caracter formal, fără luarea în

considerare a susținerilor reclamantei în sensul că aceasta contestă refuzul D.

de a solicita Comisiei de Avizare reacreditarea cel puțin pentru activitatea de

service, iar la expirarea termenului de acreditare anterior, de 3 ani, o

asemenea acreditare nu va fi reluată, solicitându-se în final de către

distribuitor predarea cu titlu gratuit a portofoliului de clienți pentru

activitatea de service, condiție comercială apreciată inechitabilă în acest

context pentru reclamantă, nefiind dovedită intenția acesteia de a renunța în

acest mod la această activitate, ci exclusiv de a continua desfășurarea

acesteia, dar prin acreditarea fără obținerea unui asemenea certificat de

atestare fiscală, neexistând în privința reclamantei o astfel de obligație

pentru activitatea de service.

Curtea a reținut că

pârâtul nu a analizat susținerile persoanei reclamate astfel cum acestea sunt

evidențiate în cadrul adresei de notificare a rezilierii contractului de

service încheiat anterior cu reclamanta, preluând motivele prezentate fără o

analiză corespunzătoare a acestor împrejurări, inclusiv a consecințelor refuzului

distribuitorului de a proceda la solicitarea acreditării pentru reclamantă

asupra acesteia din urmă.

În acest context,

instanța a constatat că în mod formal pârâtul a reținut că nu există un abuz de

poziție dominantă întrucât reclamanta ar fi avut la dispoziție o soluție

alternativă în raport de contractul încheiat cu un alt distribuitor al

produselor A.M.E.F. de o altă marcă pe teritoriul României, având în vedere

considerentele privind caracteristicile pieței relevante a produsului în

general, iar în special, caracterul nesubstituibil al produsului marca D.A.T.E.C.S.

pe teritoriul județului Iași.

S-a mai constatat de

către instanța de fond și faptul că pârâtul nu a analizat în concret

susținerile reclamantei privind cifra de afaceri rezultată din raporturile

comerciale cu D. pe durata celor 12 ani, nivelul portofoliului de clienți

pentru activitatea de service care se adresează în mod constant reclamantei,

prin raportare la nivelul unor alte activități desfășurate de către reclamantă

și față de portofoliile deține deja de către concurenții acesteia, inclusiv de

către distribuitorul autorizat în România și la nivelul jud. Iași, respectiv

imposibilitatea reclamantei de a apela la alți distribuitori pentru continuarea

activității de service pentru produsele A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S., ci

exclusiv prin intermediul unicului distribuitor autorizat, cu eventuala

consecință a eliminării reclamantei de pe piața relevantă supusă analizei în

prezenta cauză-activitatea conexă de asigurare a pieselor de schimb și de service

a acestor produse.

S-a apreciat că

analiza efectuată de către pârât în privința necesității declanșării unei

investigații cu privire la acesta din urmă nu corespunde cerințelor legale și

regulamentare enunțate anterior, urmând pentru toate aceste considerente să fie

admisă în parte acțiunea în sensul anulării în parte, a deciziei Consiliului

Concurenței emisă sub nr. 55 din 15 octombrie 2012, cu consecința admiterii în

parte, sub aspectul admisibilității în fapt și în drept, a plângerii, precum și

a obligării pârâtului C.C. să pornească o procedură de investigație cu privire

la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996,

prin raportare la situația de fapt indicată prin plângere (numai cu privire la

activitatea de service) rezultată din probele administrate, precum și prin

analiza comportamentului pretins anticoncurențial al societății care face

obiectul plângerii reclamantei, cu lămurirea cel puțin a împrejurărilor de fapt

și de drept menționate în considerentele prezentei hotărâri.

Instanța de fond a

apreciat că va fi respinsă în parte acțiunea cu privire la obligarea pârâtului

de a proceda la efectuarea unei investigații asupra activității de

comercializare, având în vedere poziția adoptată de către reclamantă atât în

fața pârâtului, cât și prin plângerea formulată, argumentele invocate exclusiv

cu privire la activitatea de service, dar și faptul că în mod corect pârâtul a

constatat că pentru această activitate distribuitorul exclusiv al acestor

produse a apreciat că reclamanta nu a prezentat un certificat de atestare

fiscală prevăzut de dispozițiile legale în vigoare, împrejurare necontestată de

către reclamantă, astfel încât din acest punct de vedere notificarea de

reziliere a contractului de comercializare și refuzul prelungirii acreditării

pentru această activitate sunt întemeiate, nefiind indicate suficiente indicii

de fapt și de drept pentru continuarea procedurii administrative în vederea

reținerii unui posibil abuz de poziție dominantă din partea D.

3.

Calea

de atac exercitată

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâtul C.C. în ceea ce privește partea din

dispozitiv prin care a fost anulată în parte decizia Comisiei Consiliului

Concurenței nr. 55 din 15 octombrie 2012, în sensul obligării acestuia la declanșarea

investigației cu privire la posibila încălcare a prevederilor art. 6 alin. (1)

lit. f) din Legea nr. 21/1996 de către SC D.E. SRL numai cu privire la

activitatea de service, obiect al plângerii formulate de către SC L.S. SRL la

autoritatea de concurență.

În motivele de recurs

s-a arătat că hotărârea pronunțată de instanță este netemeinică și nelegală,

fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Recurentul arată că

obligarea autorității de concurență la declanșarea unei investigații prin

sentința recurată nu este întemeiată, hotărârea fiind dată cu depășirea

atribuțiilor judecătorești și a principiului separației puterilor în stat, prin

subrogarea instanței în atribuțiile puterii executive.

Astfel, s-a apreciat

că în exercitarea controlului de legalitate al actului dedus judecății,

instanța de judecată s-a subrogat în atribuțiile autorității de concurență,

instituție ce face parte din puterea executivă, cu rol în administrarea și

punerea în aplicare a prevederilor Legii concurenței nr. 21/1996, analizând

temeinicia realizării unei investigații și obligând C.C. la pornirea procedurii

de investigație.

Procedând în acest

fel, s-a considerat de către recurentă că instanța de judecată a substituit

propria analiză celei a autorității de concurență, evaluând temeiurile de fapt

și de drept pentru declanșarea investigației, deși această evaluare, potrivit

prevederilor legale, se face în procedura administrativă de către C.C., ca

etapă ce precede și fundamentează emiterea ordinului de investigație.

În cazul de față, în

mod nelegal, instanța de fond ar fi dispus pornirea procedurii de investigației

cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 6 alin. (1) lit. f) din

Legea nr. 2/1996, cu ignorarea exercitării dreptului de apreciere recunoscut

autorității de concurență.

Chiar dacă ar fi

anulat actul, recurenta consideră că instanța de fond putea numai să oblige

autoritatea de concurență la reevaluarea plângerii din perspectiva analizei

tuturor aspectelor pretins omise.

A fost considerată

eronată susținerea instanței de fond potrivit căreia actul administrativ

contestat ar fi nemotivat în ceea ce privește concluzia inexistenței unui

posibil abuz de poziție dominantă a D. ca urmare a rezilierii contractului de

service încheiat cu reclamanta L.S., deoarece în considerentele deciziei C.C. nr.

55/2012 se arată pe larg de ce susținerile reclamantei nu pot fi reținute,

inclusiv din perspectiva unui posibil abuz de poziție dominantă al D. prin retragerea

statutului L.S. de unitate acreditată pentru desfășurarea activității de

service.

Autoritatea de

concurență a analizat posibila incidență a prevederilor art. 6 alin. (1) lit.

f) din Legea concurenței în cazul faptelor reclamante de L.S. din perspectiva

îndeplinirii în mod cumulativ a următoarelor condiții:

a) Deținerea de către

D. a unei poziții dominante pe piața relevantă, respectiv cota de 100 % pe

piața conexă a pieselor de schimb necesare activității de service aferentă

comercializării A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S., condiție îndeplinită în cauză;

b) în ceea ce

privește abuzul de poziție dominantă față de o altă întreprindere, autoritatea

de concurență a constatat, în urma analizei preliminare efectuate, că nu poate

fi reținută o asemenea atitudine.

A fost invocate

prevederile art. 5 alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea O.U.G. nr.

28/1999 aprobate prin H.G. nr. 479/2003, potrivit cărora distribuitorul

autorizat are libertatea de a include în rețeaua sa de distribuție și/ sau

service orice agenți economici care îndeplinesc condițiile prevăzute de

ordonanța de urgență, fiind justificată de interesul distribuitorului de a-și

crea și menține un renume pe piață, precum și de consecințele ce pot apărea în

activitatea distribuitorului autorizat ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor

ce revin unităților acreditate din rețeaua proprie.

Excluderea L.S. din

cadrul rețelei constituite de D. este rezultatul pierderii încrederii

distribuitorului autorizat în capacitatea unității acreditate de a continua în

bune condiții activitatea de distribuție și service pentru produsele marca D.A.T.E.C.S.,

furnizate de D.

Având în vedere că

excluderea L.S. din rețeaua D. este rezultatul rezilierii contractelor, intervenind

ca urmare a modului de executare a acestora pentru motive care nu indică un

abuz din partea D. ci, dimpotrivă datorită conduitei reclamantei L.S.,

recurentul a apreciat că nu se justifică intervenția sa într-un litigiu de

natură comercială.

c) L.S. dispune de

soluții alternative în condiții echivalente

În privința acestei

condiții, recurentul a arătat că piața comercializării produselor A.M.E.F. este

concurențială, ceea ce permite reclamantei să găsească alternativă în sensul

colaborării cu un alt distribuitor autorizat, atât pentru comercializarea A.M.E.F.,

cât și pentru service-ul acestora, ceea ce nu implică costuri pe care

reclamanta să nu le poată susține.

Dacă service-ul

pentru A.M.E.F. marca D.A.T.E.C.S. nu poate fi realizat decât cu piese de schimb

tot marca D.A.T.E.C.S., recurentul a arătat că în ceea ce privește aprecierea

soluțiilor alternative în condiții echivalente, trebuie avute în vedere

existența soluțiilor alternative de realizare a activităților de comercializare

și service pentru produse concurente A.M.E.F. – D.A.T.E.C.S., aspecte dovedite

și de faptul colaborării, în perioada derulării contractelor cu D., cu un alt

distribuitor autorizat A.M.E.F., SC J.T.S. SRL pentru marca A.C.T.I.V.A.

S-a solicitat

admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii în tot a

acțiunii formulate de SC L.S. SRL și menținerii ca legală și temeinică a

Deciziei Consiliului Concurenței nr. 55 din 15 octombrie 2012. La dosar au fost

depuse înscrisuri din care rezultă situația financiară a societății L.S. SRL.

4.

Soluția

instanței de recurs

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va

admite recursul pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a

fost investită cu soluționarea unei cereri de anulare a Deciziei nr. 55 din 15

octombrie 2012 a C.C. prin care a fost respinsă plângerea formulată de către L.S.

SRL pentru pornirea unei investigații de către recurent.

Instanța de fond a

anulat, în parte, Decizia nr. 55/2012 a Consiliului Concurenței în sensul că a

obligat această autoritate să pornească o procedură de investigație cu privire

la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996 numai cu

privire la activitatea de service.

Principalul argument

invocat de instanța de fond pentru a dispune anularea în parte a deciziei

contestate a fost nemotivarea actului, argument criticat în cadrul motivelor de

recurs.

Într-adevăr,

motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act

administrativ, fiind o condiție de legalitate externă, care face obiectul unei

aprecieri în concret, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar

obiectul este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului

instituției emitente a actului.

Motivarea urmărește o

dublă finalitate: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor

administrative în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă

actul este sau nu întemeiat și permite autorității judiciare să exercite

controlul de legalitate asupra acestuia.

Acestea sunt

reflectate și în reglementările specifice domeniului concurenței [(art. 40 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 21/1996 și art. 7 alin. (1) din Regulamentul din 5

octombrie 2010 privind analiza și soluționarea plângerilor referitoare la

încălcarea prevederilor art. 5, 6 și 9 din Legea concurenței nr. 21/1996 și a

prevederilor art. 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii

Europene)].

Potrivit art. 7 din

Regulamentul 2010 (1) „Atunci când C.C. respinge o plângere prin decizie, în

baza art. 40 alin. (2) din lege, trebuie să arate motivele care au stat la baza

acestei decizii, într-un mod care este adecvat actului în discuție și luând în

considerare circumstanțele fiecărui caz în parte.”

(2) Expunerea

motivelor avute în vedere trebuie să se facă într-un mod clar și neechivoc,

astfel încât să îi permită reclamantului să verifice motivele deciziei, iar

instanței judecătorești competente să exercite controlul asupra deciziei

respective. Cu toate acestea, C.C. nu este obligat să adopte o poziție asupra

fiecărui argument invocat de reclamant în susținerea plângerii sale, fiind

suficient să expună considerentele de fapt și de drept care justifică adoptarea

deciziei”.

Cu toate că instanța

de fond a susținut că nu au fost menționate motivele esențiale care au stat la

baza hotărârii deciziilor, în raport de dispozițiile normative mai sus

menționate, nu pot fi reținute susținerile instanței de fond.

Plângerea reclamantei

SC L.S. SRL adresată C.C. viza încălcarea de către SC D.E. SRL a art. 6 alin.

(1) lit. f) din Legea nr. 21/1996, potrivit cărora: „(1) Este interzisă

folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții

dominante deținute pe piața românească sau pe o parte substanțială a acesteia.

Aceste practici abuzive pot consta în special în: f) exploatarea stării de

dependență în care se găsește o altă întreprindere față de o altă întreprindere

sau întreprinderi și care nu dispune de o soluție alternativă în condiții echivalente,

precum și ruperea relațiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul

refuză să se supună unor condiții comerciale nejustificate”.

Reclamanta SC L.S. a

făcut parte din anul 2000 din retragerea de distribuție a SC D.E. SRL, unitate

acreditată pentru comercializarea și service-ul aparatelor de marcat electronice

fiscale A.M.E.F., atât pentru activitatea de comercializare cât și pentru cea

de service, iar în anul 2012 a fost notificată pentru rezilierea contractului

de distribuție.

Pentru a putea fi

declanșată o investigație de către C.C. pentru abuz de poziție dominantă, în

sensul art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 21/1996, se impunea îndeplinirea

mai multor condiții cumulative:

- deținerea de către SC

D.E. SRL a unei poziții dominante pe piața relevantă;

- aceasta să abuzeze

de poziția sa pe piața relevantă prin exploatarea stării de dependență în care

se găsește societatea reclamantă;

- societatea

reclamantă să nu dispună de soluții alternative în condiții echivalente.

Față de susținerile

instanței de fond și pe baza criticilor din motivele de recurs, trebuie

verificat dacă actul contestat a fost sau nu motivat în privința condițiilor

numai pentru activitatea de service, așa cum a reținut instanța de fond pentru

că pentru activitatea de comercializare acțiunea reclamantei a fost respinsă și

nu a fost exercitată calea de atac a recursului împotriva acestei soluții.

Dacă în privința

poziției dominante pe piața relevantă nu au existat critici nici în soluția

instanței de fond, trebuie analizate celelalte două condiții.

Condiția stării de

dependență a reclamantei față de SC D.E. SRL a fost motivată în decizia

contestată și s-a ajuns la concluzia că reclamanta dispune de soluții

alternative în condiții echivalente.

În actul contestat

s-a precizat că piața comercializării produselor A.M.E.F. pe teritoriul României

este una concurențială, pe această piață activând mai mulți distribuitori

autorizați A.M.E.F. de diferite mărci ce desfășoară activități de

comercializare a acestora, dar și a pieselor de schimb.

În raport de această

listă se constată că reclamanta are posibilitatea de a încheia contracte cu

alți distribuitori autorizați de asemenea aparate, astfel că se poate aprecia

că există soluții alternative și pentru activitatea de service aferentă

acestora.

Au fost depuse

înscrisuri din care rezultă că și în perioada derulării relațiilor contractuale

dintre reclamantă și SC D.E. SRL, reclamanta de a derulat activități cu o altă

firmă distribuitoare (G.T.) iar rulajul a fost aproape același cu cel derulat

cu SC D.E. SRL, iar ponderea activității desfășurată cu distribuția/ service-ul

pentru produsele distribuite de SC D.E. SRL în cifra de afaceri a reclamantei a

variat între anii 2005-2011 între 0,83 % și 1,75 %, ceea ce nu reprezintă o

pondere semnificativă și nu dovedește starea de dependență ci chiar demonstrează

existența soluțiilor alternative.

Chiar și Curtea de

Justiție a U.E., referindu-se la conceptul de dependență economică, atunci când

se referă la noțiunea de „partener comercial de neevitat”, precizează că o

întreprindere cu cotă mare/ ridicată pe piață devine un asemenea partener

atunci când o altă întreprindere se află în imposibilitate, numită în decursul

unei perioade îndelungate întreruperii parteneriatului cu întreprinderea cu

cotă mare și, respectiv, înlocuirea acesteia cu alți parteneri comerciali

(cauza C-85/76), iar aceste condiții nu sunt îndeplinite în cauză, așa cum s-a

arătat anterior.

În cauză, nu s-a

dovedit existența abuzului de poziție prin exploatarea stării de dependență în

care s-ar găsi societatea reclamantă, iar în decizia ce a fost contestată s-au

prezentat motivele pentru care s-a ajuns la această concluzie.

Așa cum s-a arătat,

între SC D.E. SRL și societatea reclamantă SC L.S. SRL s-au derulat relații

comerciale, iar ca urmare a rezilierii contractelor de distribuție și service, societatea

reclamantă nu a mai fost unitate acreditată pentru A.M.E.F., D.A.T.E.C.S.,

furnizate de SC D.E. SRL.

Rezilierea

contractelor s-a datorat faptului că unitatea acreditată nu mai prezintă

încredere necesară desfășurării activităților pentru care era acreditată.

Art. 5 alin. (2) din

Normele metodologice pentru aplicarea O.U.G. nr. 28/1999 privind obligația

agenților economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale aprobate

prin H.G. nr. 479/ 2003, prevede că distribuitorul autorizat are libertatea de

a include în rețeaua sa de distribuție și/ sau service orice agenți

economici care îndeplinesc condițiile prevăzute de ordonanța de urgență și de

prezentele norme metodologice, denumiți în continuare unități acreditate.

Această libertate conferită distribuitorului este justificată de interesul

acestuia de a-și crea și menține un nume pe piață, precum și de consecințele ce

pot apărea în activitatea distribuitorului autorizat ca urmare a neîndeplinirii

obligațiilor ce revin unităților acreditate din rețeaua proprie.

În baza acestor

dispoziții se poate considera că distribuitorul autorizat se bucură de o

anumită libertate în stabilirea sau menținerea rețelei de distribuție a unor

agenți economici, iar eventualele neînțelegeri legate de rezilierea contractelor

încheiate între distribuitorul autorizat și unitățile acreditate pot fi

soluționate de instanță, dar nu de autoritatea de concurență pe calea unei

investigații pentru abuzul de poziție dominantă.

Ar trebui remarcat că

la dosar nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că societatea reclamantă

ar fi contestat rezilierea contractelor încheiate cu SC D.E. SRL, unde ar fi

putut fi invocate aspecte legate de modul de desfășurare al raporturilor

contractuale dintre părți.

Apreciind că soluția

instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 C. proc. civ.,

raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi

modificată sentința atacată în sensul că va fi respinsă acțiunea reclamantei ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de C.C. împotriva Sentinței civile nr. 1175 din 1 aprilie 2013 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 mai 2014.