ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2702/2015

Deliberând asupra prezentului recurs, Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: I. Procedura în fața primei instanțe 1. Cadrul procesual Prin acțiunea formulată la 08 februarie 2013 (data poștei) și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 1208/2/2013, reclamanta SC C.T.I. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând anularea Deciziei nr. 88 din 20 decembrie 2012 emisă de pârât și obligarea acestuia la efectuarea unei investigații cu privire la încălcarea Legii concurenței, având în vedere că societatea reclamată, prin practicile sale, a săvârșit abuz de poziție dominantă, încălcând art. 6 din Legea Concurenței și art. 102 din TFUE.

Prin încheierea de ședință din 09 aprilie 2013, Curtea a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC P. SA prin administrator judiciar R.V.A.I.S.S.P.R.L. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 3089 din 15 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea și a anulat Decizia nr. 88 din 20 decembrie 2012 emisă de pârât, obligându-l pe acesta să procedeze la efectuarea unei investigații cu privire la încălcarea de către intervenienta SC P. SA a art. 6 din Legea Concurenței și art. 102 din T.F.U.E. A respins, totodată, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC P. SA.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a sesizat autoritatea de concurență pentru efectuarea unei verificări asupra comportamentului SC P. SA pe piața relevantă a serviciilor de colectare de S.N.C.U. în vederea neutralizării, din perspectiva încălcării art. 6 din Legea concurenței nr. 21/1996 și art. 102 din TFUE, respectiv să se stabilească dacă este vorba despre un abuz de poziție dominantă. Ca o situație premisă, necontestată de către părți, prin decizia contestată s-a stabilit că piața relevantă în discuție este o piață națională, iar SC P. SA este principalul agent economic din România activ pe piața colectării și neutralizării S.N.C.U. din România, cu o cotă de piață estimată în jur de 46%.

Reclamanta, prin petiție și prin notele transmise ulterior a oferit informații certe, atât în ceea ce privește situația anterioară a pieței, situația contractelor în derulare, a partenerilor contractuali (care, deși au semnat inițial acorduri cu petenta, ulterior au semnat contracte cu SC P. SA), cât și în legătură cu comportamentul SC P. SA și modul în care aceasta derula procedura de negociere cu ceilalți operatori economici de pe piață. Aceste informații presupuneau o analiză punctuală din partea autorității de concurență, justificată, pe de o parte, de faptul că anterior SC P. SA a deținut o poziție de monopol, iar acum exercită o poziție dominantă pe piață, iar pe de altă parte că numărul de agenți economici care operează pe această piață relevantă, calificată ca fiind națională, este relativ mic, respectiv 34 de întreprinderi.

Autoritatea de concurență nu a procedat la o verificare a situației concrete sesizate, din perspectiva declanșării unei investigații, mărginindu-se doar la a analiza prețul cu care a intrat pe piață reclamanta, deși schimbarea politicii de prețuri a SC P. SA era mult ulterioară acestui moment, concluzionând că această modificare a prețurilor SC P. SA poate fi rezultatul, atât al creșterii concurenței, cât și al dezvoltării tehnologice de pe piață, fără să aducă nicio argumentație în sprijinul acestei concluzii.

În cadrul cercetării preliminare, petenta a oferit suficiente informații care să conducă la concluzia declanșării unei investigații, potrivit art. 40 din Legea concurenței, procedură care permitea, atât reclamantei, cât și autorității de concurență să analizeze pe fond faptele cu care a fost sesizată, prin inspecții și verificări, pârâtul neputând concluziona doar după o verificare preliminară, că petenta nu a furnizat probe care să arate că modificarea strategiei comerciale a SC P. SA are ca obiect strict eliminarea concurenților de pe piață.

A apreciat instanța de fond că un asemenea probatoriu se putea administra doar în cadrul unei investigații, în condițiile în care există un agent economic care este prezumat că deține o poziție dominantă pe o piață relevantă națională, că se sesizează o schimbare a politicii de prețuri de achiziție de materie primă a acestuia și că se oferă și elemente de fapt cu relevanță informativă asupra modului în care această societate negociază cu agenții economici de pe acea piață un anumit preț. Față de aceste considerente, instanța de fond a admis acțiunea și, pe cale de consecință, a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC P. SA. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, au declarat recursuri pârâtul Consiliul Concurenței și intervenienta SC P. SA, prin administrator judiciar R.V.A.I.S.S.P.R.L.

Prin cererea sa, recurentul pârât Consiliul Concurenței a criticat hotărârea pentru netemeinicie (art. 304 1 C. proc. civ.), arătând că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că pe parcursul analizei preliminare a plângerii ar fi fost analizat doar prețul cu care a intrat pe piață intimata-reclamantă, „deși schimbarea politicii de prețuri a SC P. SA era mult ulterioară acestui moment..”. Din înscrisurile depuse de SC P. SA, inclusiv din contractele încheiate de aceasta cu clienții săi pentru colectarea de S.N.C.U., reiese că încă din trimestrul al patrulea al anului 2011, intervenienta și-a schimbat strategia pe piață, plătind unii furnizori pentru achiziția materiei prime colectate, în timp ce intimata reclamantă a început să opereze colectarea și neutralizarea de deșeuri animale abia din iulie 2012, neputându-se susține că schimbarea strategiei comerciale a SC P. SA ar fi avut legătură directă cu intrarea pe piață a SC C.T.I.

SRL Reținerea greșită a acestui element de fapt se răsfrânge asupra soluției pronunțate de prima instanță, căci, dacă aceasta ar fi reținut în mod judicios că scopul schimbării strategiei de afaceri nu era de a dăuna concurentului SC C.T.I. SRL, ci adaptarea la condițiile de piață, s-ar fi stabilit că nu este necesară deschiderea unei investigații în speță. A susținut recurentul pârât Consiliul Concurenței și că sentința recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și că hotărârea de obligare a autorității de concurență la declanșarea unei investigații este dată cu depășirea atribuțiilor judecătorești și cu încălcarea principiului separației puterilor în stat (art. 304 pct. 4 C. proc.

civ.). A arătat, în acest context, că Legea concurenței, reglementând procedura de inițiere a unei investigații, a conferit autorității de concurență un drept de apreciere în ceea ce privește temeinicia unei plângeri și emiterea ordinului de declanșare a unei investigații, Consiliul Concurenței analizând în funcție de „existența temeiurilor de fapt și de drept” dacă se impune sau nu realizarea acesteia. În speță, autoritatea de concurență a făcut o analiză preliminară exhaustivă, arătând în decizia contestată motivele esențiale pentru care nu a declanșat investigația în urma plângerii formulate de reclamantă, astfel că în mod nelegal instanța de fond a dispus pornirea procedurii de investigație, cu ignorarea dreptului de apreciere recunoscut autorității de concurență.

În mod eronat instanța de fond a apreciat și că autoritatea de concurență nu a procedat la o verificare a situației concrete sesizate. Consiliul Concurenței a adoptat modalitatea de soluționare a plângerii prevăzută la art. 40 alin. (2) din Legea concurenței și în Regulamentul din 5 octombrie 2010, respectiv a decis să respingă plângerea reclamantei, întrucât nu au fost identificate suficiente temeiuri pentru declanșarea unei investigații privind săvârșirea unei posibile practici anticoncurențiale de către SC P. SA. Decizia îndeplinește toate cerințele prevăzute de Lege pentru valabilitatea sa (fiind motivată, semnată de persoanele împuternicite, emisă în termenul legal, raportat la momentul când plângerea a fost declarată completă și este și temeinică.

Consiliul Concurenței a adoptat o modalitate de soluționare a plângerii prevăzută de Legea concurenței nr. 21/1996, respectiv a decis să o respingă, întrucât nu au fost identificate suficiente temeiuri pentru declanșarea unei investigații privind săvârșirea unei posibile practici anticoncurențiale de către SC P. SA. A arătat recurentul pârât că, în conformitate cu legislația în vigoare, persoanele fizice sau juridice din activitatea cărora rezultă deșeuri de origine animală au obligația, fie de a deține instalații proprii de neutralizare a S.N.C.U., fie de a încheia contract cu unități de ecarisare autorizate. Până în anul 2010, SC P. SA a fost singurul agent economic autorizat să presteze servicii de colectare/ neutralizare a S.N.C.U., deoarece câștigase licitația de concesionare pentru activitatea națională de neutralizare a S.N.C.U.

În această calitate, SC P. SA percepea un preț pentru serviciile de colectare/ neutralizare prestate. Contractul de concesiune menționat anterior a fost reziliat, existând, la data analizei, 34 de întreprinderi autorizate să incinereze S.N.C.U. rezultate din activitatea proprie și generate de terți. Piața serviciilor de neutralizare și prelucrare a S.N.C.U. a cunoscut o dezvoltare rapidă a tehnologiilor de prelucrare a S.N.C.U., acestea devenind materie primă pentru alte produse (ex: făină proteică, grăsime tehnică, biogaz), iar domeniul a devenit astfel atractiv pentru întreprinzători, astfel că, de la acceptarea preluării gratuite de către neutralizatori a unui produs ce trebuia neutralizat pentru respectarea legii, fără posibilitatea valorificării sale, clienții SC P. SA au devenit furnizori de materie primă pentru care negociază și percep un preț.

Dată fiind această modificare esențială a condițiilor de piață, SC P. SA a acționat în sensul adaptării politicii sale comerciale, inclusiv a politicii de prețuri, aceasta cu atât mai mult cu cât firma se afla în reorganizare judiciară și trebuia să adopte o strategie care să îi permită supraviețuirea pe piață. Necesitatea schimbării strategiei de piață a fost impusă și de apariția multor actori pe piață, care, dorind să câștige clienți, veneau cu ofertă de preluare gratuită a S.N.C.U. (cum a fost și cazul reclamantei). Schimbarea strategiei SC P. SA de a plăti furnizori pentru achiziția materiei prime colectate a început să fie implementată în trimestrul IV al anului 2011, aceasta în condițiile în care reclamanta a început să opereze colectarea și neutralizarea de deșeuri animale în cursul anului 2012 (după 17 aprilie 2012 - data obținerii autorizației de mediu).

Consiliul Concurenței a avut în vedere, atât informațiile furnizate de către reclamantă, cât și informațiile furnizate de întreprinderea reclamată, alte întreprinderi care pot deține informații utile, respectiv informațiile publice. Faptul că minutele prezentate de reclamantă erau semnate doar de reprezentantul acesteia nu a fost singurul element care a condus la concluzia lipsei valorii lor probatorii, ci și răspunsurile întreprinderilor vizate la cererea de informații a autorității de concurență au condus la concluzia că susținerile reclamantei nu sunt temeinice. Reținerea instanței de fond în sensul că petenta ar fi oferit suficiente informații care să conducă la concluzia declanșării unei investigații este eronată.

Consiliul Concurenței a analizat în mod complet toate aspectele cu privire la care a fost sesizat de reclamantă. Or, în condițiile în care întreprinderea aflată în poziție dominantă a acționat pe o piață aflată într-un proces de schimbare profundă, trecând ea înseși din poziția de monopolist, la aceea de concurent pe piață, și practică o politică diferențiată (respectiv, plătește pentru S.N.C.U. / percepe tarif 0), pe care nu a abordat-o pe piață în calitate de inițiator, ci doar s-a adaptat tendinței unei piețe în transformare, ar fi netemeinic și în afara limitelor de competență ale Consiliului Concurenței să cenzureze schimbarea strategiei comerciale a acesteia ca reprezentând un comportament anticoncurențial și să îl sancționeze ca abuz de poziție dominantă.

În recursul său, intervenienta SC P. SA, a invocat faptul că sentința recurată este netemeinică (art. 304 1 C. proc. civ.), întrucât prima instanță a stabilit în mod greșit un element de fapt esențial (momentul schimbării politicii de prețuri a SC P. SA) care, dacă ar fi fost stabilit corect, ar fi putut schimba concluzia acesteia că trebuia declanșată o investigație. Astfel, strategia SC P. SA de a plăti unii furnizori pentru achiziția materiei prime colectate a început să fie implementată în trimestrul IV al anului 2011 iar reclamanta a început să opereze în mod efectiv colectarea si neutralizarea de deșeuri animale abia din luna iulie 2012 sau, în orice caz, după 17 aprilie 2012, dată la care i-a fost emisă autorizația de mediu de către autoritatea competentă, autorizație fără de care nu putea exercita în mod legal această activitate (extrasul în cauză fiind depus la dosarul de primă instanță).

A arătat recurenta intervenientă că sentința recurată este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, art. 40 alin. (2) din Legea Concurenței și celelalte reglementări aplicabile stabilesc o singură condiție pentru declanșarea unei investigații: existența unor temeiuri suficiente, însă prima instanță nu s-a limitat la a analiza strict îndeplinirea condiției legale, ci a adăugat condiții/elemente ce nu sunt prevăzute de nici un text legal. Nu există nici o dispoziție legală care să prevadă obligativitatea declanșării unei investigații în cazul în care cel împotriva căruia se formulează plângerea este prezumat a fi în poziție dominantă. Din analiza considerentelor sentinței recurate rezultă că ceea ce a făcut instanța de fond reprezintă, de fapt, o extindere a prezumției de poziție dominantă la o veritabilă prezumție de abuz de poziție dominantă.

Nici sesizarea unei schimbări a politicii de prețuri nu constituie un temei suficient pentru declanșarea unei investigații. Simpla schimbare de prețuri intervenită pe o piață, fără a se identifica indicii de elemente ilicite în acest proces, ci dimpotrivă, reținându-se chiar de către prima instanță că această schimbare ar putea fi rezultatul evoluției naturale a pieței, nu constituie un temei suficient în sensul art. 40 alin. (2) din Legea Concurenței pentru declanșarea unei investigații, cu atât mai mult cu cât din informațiile trimise Consiliului Concurenței de intimata reclamantă înseși rezultă că aceasta a intrat pe piață făcând oferte de achiziție gratuită a S.N.C.U., astfel încât unii clienți au migrat de la SC P. SA la SC C.T.I.

SRL. Recurenta a invocat și încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), sub acest aspect arătând că prima instanță a reținut în mod greșit că intimata SC C.T.I. SRL ar fi prezentat suficiente informații care să conducă la concluzia declanșării unei investigații. In afara unor minute de la prezumtive negocieri cu potențiali clienți, lipsite de forță probantă întrucât sunt semnate doar de către reprezentantul intimatei nu există nici un alt element cu relevanță probatorie care să ateste existența unor temeiuri suficiente în sensul legii. Este în aceeași măsură incorect argumentul primei instanțe potrivit căruia Consiliul Concurenței nu putea „concluziona doar după o verificare preliminară că petenta nu a furnizat probe .. „ și că „un asemenea probatoriu se putea administra doar în cadrul unei investigații…”.

Că lucrurile nu stau așa o dovedesc chiar acțiunile întreprinse de către Consiliul Concurenței în etapa de verificare preliminară (care a durat peste 3 luni, începând pe 06 septembrie 2012 și finalizându-se pe 20 decembrie 2012): analizarea documentelor depuse de intimată odată cu plângerea și ulterior, solicitarea de informații de la următoarele societăți comerciale indicate de intimată, solicitările de furnizare de informații adresate recurentei pârâte, desfășurarea de cercetări și verificări proprii în vederea cunoașterii situației de pe piața serviciilor de neutralizare și prelucrare a S.N.C.U. În pofida prevederilor legale, prima instanță a anulat practic etapa inițială de verificare preliminară a plângerii, a negat dreptul Consiliului Concurenței de a cenzura plângerile neîntemeiate, abuzive sau neprobate în nici un fel, deși legea conferă autorității e concurență această prerogativă.

Art. 6 alin. (8) din Regulament arată în mod expres că „Consiliul Concurenței nu este obligat să declanșeze o investigație pe baza fiecărei plângeri primite, pentru a stabili dacă a fost săvârșită o încălcare a legii”. Recurenta pârât a mai criticat sentința recurată pe motiv că aceasta cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) Contradicțiile grave din cuprinsul considerentelor sentinței recurate fac imposibilă o verificare corespunzătoare și în condiții de transparență a temeiurilor hotărârii pronunțate, câtă vreme în cuprinsul aceleiași sentințe se regăsesc, atât considerente care infirmă îndeplinirea condiției legale privind declanșarea unei investigații (existența unor temeiuri suficiente), cât și argumente prin care se încearcă acreditarea tezei că această condiție ar fi îndeplinită.

A arătat recurenta intervenientă și faptul că declanșarea unei investigații în mod arbitrar, chiar neurmată de aplicarea de sancțiuni, este în sine prejudiciabilă. II. Procedura în fața instanței de recurs Intimata reclamantă SC C.T.I. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ambelor recursuri.

In ceea ce privește recursul formulat de către recurentul pârât Consiliul Concurentei, a arătat că, în niciun caz nu se poate considera că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a legii și că s-ar depăși atribuțiile judecătorești, încălcându-se principiul separației puterilor în stat, de vreme ce art. 26 alin (3) teza II din Legea concurentei coroborat cu prevederile Regulamentului Consiliului CE 1/2003 din 16 decembrie 2002 (de punere în aplicare a regulilor de concurență prevăzute în art. 81 și 82 din Tratat,) arată că rolul instanțelor naționale este complementar celui al autorităților de concurență din statele membre și că „instanțele naționale au competența de a aplica art. 81 și 82 din Tratat.” Referitor la motivul II de recurs susținut de recurenta pârâta Consiliul Concurenței, intimata a apreciat că instanța de fond, în mod temeinic și legal, raportându-se la tot probatoriul administrat, a constatat că pârâtul nu a procedat la o verificare concretă a situației sesizate de reclamantă.

În concret, reclamanta a solicitat Consiliului Concurenței să analizeze schimbarea politicii de preț a SC P. SA, care, având în vedere poziția dominantă pe piață, este de natură a afecta concurența, prin eliminarea acesteia în segmentul de aprovizionare cu materie primă de la abatoarele de păsări. Consiliul Concurentei s-a mărginit doar la a analiza prețul cu care a intrat pe piață reclamanta, deși schimbarea politicii de prețuri a SC P. SA era mult ulterioară acestui moment, concluzionând că această modificare a prețurilor SC P. SA poate fi rezultatul, atât al creșterii concurenței, cât și al dezvoltării tehnologice de pe piață, fără să aducă nicio argumentație în sprijinul acestei concluzii.

Din chiar simplul fapt că pe piața relevantă există un număr de 34 întreprinderi care sunt autorizate să incinereze, pe lângă subprodusele rezultate din abatorul sau unitatea proprie și S.N.C.U. generate de terți, este evident că SC P. SA are o poziție dominantă, celelalte 34 de societăți împărțind restul de 54% din piața relevantă. Așadar, orice schimbare în politica de prestări servicii a SC P. SA este de natură a afecta activitatea tuturor celorlalți agenți economici ce își desfășoară activitatea pe aceeași piață relevantă. Or, comportamentul de consolidare a poziției dominante pe piața relevantă este în sine un abuz de poziție dominantă.

Astfel, CJUE 2 a apreciat că art. 102 din TFUE (fostul art. 82) este încălcat și „Constituie abuz de poziție dominantă consolidarea poziției pe piață a unei întreprinderi aflate deja în poziție dominantă, astfel încât gradul de dominație atins limitează substanțial concurența, adică nu lasă să subziste pe piață decât întreprinderi dependente în comportamentul lor concurențial de întreprinderea dominantă”. În plus, SC P. SA a abuzat de poziția sa dominantă și a impus un preț de cumpărare sub care furnizorii nu sunt dispuși să vândă, fapt ce contravine de asemenea dispozițiilor art. 102 lit. (a) din TFUE, care prevăd că „Este incompatibilă cu piața internă și interzisă, în măsura în care poate afecta comerțul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia.

Aceste practici abuzive pot consta în special în: (a) impunerea, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții de tranzacționare inechitabile; (…)”. Este evident că SC P. SA prin schimbarea intempestivă a strategiei de achiziționare a materiei prime, a acționat independent de agenții economici concurenți și a modificat în mod decisiv condițiile concurențiale de pe piață, săvârșind astfel un abuz de poziție dominantă, în accepțiunea jurisprudenței CJUE. Și referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de intervenienta SC P. SA, în sensul că nu exista nicio dispoziție legală care sa prevadă obligativitatea declanșării unei investigații de către Consiliul Concurenței, intimata reclamantă a arătat că este nefondat prin raportare la pct. 2 din Regulament, art. 3 alin. (6) din Regulament, art. 40 alin. (1) din Legea concurenței.

A solicitat intimata obligarea recurenților pârâți la plata cheltuielilor de judecată. In drept, înțelegem să ne întemeiem prezenta cerere pe dispozițiile Legii nr. 21/1996, Regulamentului privind analiza și soluționarea plângerilor în fața Consiliul Concurenței din 05 octombrie 2010, art. 102 din TFUE, prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul pârâtului Consiliul Concurenței este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. („când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești”), acesta nu poate fi reținut ca fiind întemeiat, întrucât i nstanța de contencios administrativ are dreptul să verifice dacă autoritatea publică nu a acționat abuziv, contrar interesului public, astfel cum rezultă acesta din legea pe care se întemeiază actul administrativ atacat. Este vorba, practic, de o verificare a „legalității” oportunității emiterii actului administrativ, respectiv de un control în limitele noțiunii de exces de putere definite de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, pentru identificarea unui eventual abuz.

Astfel, excesul de putere este definit de lege ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”. Dreptul de apreciere semnifică posibilitatea autorității administrative de a decide asupra oportunității unei atitudini sau acțiuni concretizată ulterior în emiterea/ adoptarea unui act administrativ care prin efectele produse va interveni asupra realității înconjurătoare în sensul modificării acesteia, modificare ce ar trebui să fie întotdeauna în conformitate cu interesul general și cu respectarea drepturilor particularilor. Prin urmare, oportunitatea actului administrativ este o consecință a dreptului de apreciere al autorităților publice și poate face obiectul controlului judecătoresc în limitele mai sus menționate.

Referitor la motivul de recurs reprezentat de aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), care este î legătură directă și cu critica de netemeinicie întemeiată pe art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține, că, potrivit art. 6 din Legea nr. 21/1996, în forma în vigoare la data sesizării Consiliului și a emiterii deciziei, „(1) Este interzisă folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața românească sau pe o parte substanțială a acesteia.

Aceste practici abuzive pot consta în special în: a) impunerea, în mod direct sau indirect, a unor prețuri inechitabile de vânzare ori de cumpărare sau a altor condiții inechitabile de tranzacționare și refuzul de a trata cu anumiți furnizori ori beneficiari; (…) (2) Ori de câte ori Consiliul Concurenței aplică prevederile alin. (1), în măsura în care folosirea în mod abuziv a poziției dominante poate afecta comerțul dintre statele membre, acesta aplică, de asemenea, prevederile art. 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

(3) Se prezumă, până la proba contrară, că una sau mai multe întreprinderi se află în poziție dominantă, în situația în care cota ori cotele cumulate pe piața relevantă, înregistrate în perioada supusă analizei, depășesc 40%.” Totodată, art. 4 0 din lege stipulează că „(1) La primirea unei plângeri privind o practică anticoncurențială, Consiliul Concurenței examinează dacă aceasta prezintă suficient temei de fapt și de drept pentru a justifica dispunerea pornirii unei investigații.

(2) Dacă plângerea nu prezintă suficiente temeiuri pentru a justifica pornirea unei investigații, Consiliul Concurenței o respinge, comunicând autorului decizia, în scris, cu precizarea motivelor, în termen de 60 de zile de la data la care acestuia i se confirmă faptul că plângerea este completă și îndeplinește toate condițiile, stabilite potrivit prevederilor alin. (4). Respingerea unei plângeri se face prin decizie a Consiliului Concurenței după ce i s-a dat posibilitatea autorului plângerii să își prezinte punctul de vedere față de motivele pentru care autoritatea de concurență intenționează să respingă plângerea. (…) (4) Consiliul Concurenței va stabili, prin regulament, condițiile pe care o solicitare ce i-a fost adresată trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi calificată ca plângere, precum și procedura aplicabilă soluționării acesteia.

(…)” Procedura de soluționare a plângerilor a fost reglementată prin Regulamentul din 5 octombrie 2010 privind analiza și soluționarea plângerilor referitoare la încălcarea prevederilor art. 5, 6 și 9 din Legea concurenței nr. 21/1996 și a prevederilor art. 101 și 102 din TFUE, regulament adoptat în temeiul art. 40 alin. (4) din Legea nr. 21/1996. În acest context legal, Înalta Curte constată că, p rin Decizia nr. 88 din 20 decembrie 2002, referitoare la plângerea înaintată de către SC C.T.I. SRL, s-a hotărât respingerea plângerii, pe motiv că nu există suficient temei de fapt și de drept pentru a justifica declanșarea unei investigații de către Consiliul Concurenței. Instanța de fond a admis acțiunea petentei SC C.T.I.

SRL, a anulat decizia menționată și a obligat autoritatea de concurență să declanșeze investigația, aplicând greșit dispozițiile legale incidente. Astfel, a apreciat în mod eronat că simplele afirmații făcute de petenta SC C.T.I. SRL în sensul posibilei încălcări a art. 6 din Legea concurenței și a art. 102 din TFUE de către SC P. SA (care, de la perceperea unui preț pentru colectarea S.N.C.U. a trecut la plata unor sume de bani pentru achiziția acelorași S.N.C.U.), neînsoțite de un minimum de documente probatorii ar constitui „temeiuri suficiente” pentru declanșarea unei investigații.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) teza a II-a din Regulamentul din 5 octombrie 2010 privind analiza și soluționarea plângerilor referitoare la încălcarea prevederilor art. 5, 6 și 9 din Legea concurenței nr. 21/1996 și a prevederilor art. 101 și 102 din TFUE, „ Persoanele fizice și juridice trebuie să furnizeze și copii ale documentelor relevante pentru a susține plângerea depusă, documente care le sunt în mod rezonabil disponibile, și, în măsura posibilului, să indice Consiliului Concurenței de unde pot fi obținute alte informații și documente relevante în cauză, care nu le sunt disponibile reclamanților.” Din actele dosarului rezultă că, în condițiile în care transformarea S.N.C.U. dintr-un produs care trebuia neutralizat, în materie primă pentru obținerea unor produse, a făcut ca acei clienți pentru care SC P. SA presta servicii de colectare și neutralizare a S.N.C.U.

să devină furnizori de materie primă, pentru care percep un preț, nu există indicii în sensul că acest preț pentru achiziție nu ar fi reglat de cerere și ofertă, ci ar fi stabilit în funcție strategia comercială a întreprinderii cu poziție dominantă pe piață. Dimpotrivă, minutele depuse de petentă, având ca obiect întâlnirile SC C.T.I. SRL cu reprezentanții anumitor întreprinderi generatoare de S.N.C.U. sunt semnate doar de reprezentantul reclamantei, iar răspunsurile acestor întreprinderi la solicitările de informații adresate de Consiliul Concurenței nu au susținut ci mai degrabă au contrazis afirmațiile intimatei reclamante, arătând că, la momentul în care aceasta a intrat pe piață, oferta sa pentru achiziția de S.N.C.U.

Categoria a III-a era de 0 lei, aceasta reprezentând o ofertă mai avantajoasă decât cea a SC P. SA, care percepea un preț pentru același tip de achiziție (a se vedea informațiile transmise cu adresele nr. 782 din 29 octombrie 2012, nr. 4386 din 23 octombrie 2012, nr. 899 din 24 octombrie 2012 de către cocontractanți ai intimatei reclamante - filele 97, 103, 107 dosar fond). De altfel, lipsită de orice suport probator este și susținerea intimatei reclamante din întâmpinarea formulată în faza recursului, în sensul că SC P. SA ar fi abuzat de poziția sa dominantă, impunând un preț de cumpărare „sub care furnizorii nu sunt dispuși să vândă”.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, de la momentul înregistrării plângerii, Consiliul Concurenței a manifestat un rol activ în sensul stabilirii situației de fapt, în acest scop, solicitând petentei completarea plângerii (aceasta fiind declarată completă la data de 16 noiembrie 2012), transmițând solicitări de informații către clienții indicați de petentă ca având cunoștință de comportamentul SC P. SA, precum și solicitând punctul de vedere și informații de la întreprinderea reclamată. În plus, a făcut și o analiză atentă a evoluției pieței relevante.

În urma analizei preliminare a informațiilor aflate la dispoziția Consiliului Concurenței, a rezultat că autoritatea de concurență nu dispune de elementele necesare pentru a declanșa o investigație privind posibila încălcare a art. 6 din Legea concurenței și a art. 102 din TFUE de către SC P. SA, motiv pentru care, prin adresa RG-17654 din 11 decembrie 2012, reclamanta a fost informată de intenția autorității de concurență de a-i respinge plângerea, solicitându-i-se să pună la dispoziția Comisiei Consiliului Concurenței, în scris, punctul său de vedere referitor la această intenție și să aducă eventuale noi informații relevante. Prin adresa înregistrată sub nr. 17907 din 17 decembrie 2012, intimata reclamantă SC C.T.I.

SRL a transmis Comisiei Consiliului Concurenței, în scris, punctul său de vedere, fără a furniza elemente suplimentare de natură a conduce la o concluzie diferită în ceea ce privește informațiile cuprinse în plângere. Înalta Curte constată că recurentul pârât a procedat efectiv și temeinic la verificarea tuturor aspectelor relevate în plângere, soluția de respingere a acesteia nefiind una arbitrară, ci motivată în concordanță cu art. 7 din Regulament și cu prevederile Legii nr. 21/1996.

Având în vedere aceste împrejurări și faptul că, prin art. 40 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, s-a instituit, în mod evident, o largă marjă de apreciere a autorității naționale de concurență în materia acestor sesizări, stipulându-se că, prin regulament adoptat chiar de Consiliul Concurenței, se stabilesc condițiile pe care o solicitare ce i-a fost adresată acestuia trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi calificată ca plângere, precum și procedura aplicabilă soluționării acesteia, soluția instanței de fond de a trece peste analiza Consiliului și de a-l obliga, totuși, la începerea unei investigații, fără să fie dovedit excesul de putere la emiterea deciziei de respingere a plângerii apare ca fiind netemeinică și, prin aceasta, nelegală.

Cât privește recursul intervenientei SC P. SA, Înalta Curte constată că, în esență, aceasta a invocat aceleași motive de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate ca și recurentul pârât Consiliul Concurenței, respectiv r eținerea greșită a faptului hotărâtor privind momentul schimbării politicii de prețuri a SC P. SA în raport cu momentul începerii activității de colectare de către reclamantă (art. 304 1 C. proc. civ.), precum și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), instanța reținând în mod greșit că intimata SC C.T.I. SRL ar fi prezentat suficiente informații care să conducă la concluzia declanșării unei investigații. În legătură cu aceste motive sunt pe deplin valabile considerentele expuse anterior de Înalta Curte în analiza recursului declarat de pârâtul Consiliul Concurenței.

În plus, recurenta intervenientă SC P. SA a invocat, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și lipsa de temei legal a sentinței, arătând că soluția instanței de fond s-a întemeiat pe o veritabilă prezumție de abuz de poziție dominantă, care însă nu are temei, neexistând vreo dispoziție legală care să prevadă nici obligativitatea declanșării unei investigații în cazul în care întreprinderea reclamantă este prezumată a fi în poziție dominantă, cu atât mai puțin una care să prezume abuzul de poziție dominantă al unei astfel de întreprinderi. Într-adevăr, Înalta Curte constată că, în cuprinsul sentinței, motivarea necesității deschiderii investigației este legată de calitatea întreprinderii reclamate, care e prezumată a se afla în poziție dominantă pe piața relevantă, și de schimbarea politicii de prețuri a acesteia.

Or, Legea nr. 21/1996 nu impune declanșarea unei investigații dacă este vorba de un operator economic cu poziție dominantă care își modifică politica de prețuri, ci lasă la aprecierea autorității de concurență analizarea existenței unor temeiuri suficiente în toate cazurile în care se formulează plângeri referitoare la încălcarea prevederilor art. 5, 6 și 9 din Legea concurenței nr. 21/1996 și a prevederilor art. 101 și 102 din TFUE. De asemenea, conform art. 4 din Regulament, „(1) Examinarea unei plângeri implică două aspecte, și anume analiza faptelor care trebuie stabilite pentru a dovedi încălcarea art. 5, 6 sau 9 din lege și a art. 101 ori 102 din TFUE, după caz, pe de o parte, și încadrarea legală a comportamentului ce constituie obiectul plângerii, pe de altă parte.

(2) În cazul în care, deși sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1, 2 și 3 din prezentul regulament, plângerea nu motivează suficient acuzațiile avansate, aceasta poate fi respinsă. Pentru a respinge o plângere pe motiv că obiectul ei, reprezentat de comportamentul denunțat, nu încalcă regulile de concurență sau nu intră sub incidența acestora, Consiliul Concurenței nu este obligat să ia în considerare circumstanțele care nu au fost aduse în atenția sa de către reclamant și pe care le-ar fi putut descoperi doar printr-o investigare a cazului”. De asemenea, în conformitate cu art. 6 alin. (8) din același act normativ, „Consiliul Concurenței nu este obligat să declanșeze o investigație pe baza fiecărei plângeri primite, pentru a stabili dacă a fost săvârșită o încălcare a legii.

Consiliul Concurenței are datoria de a analiza cu atenție elementele de fapt și de drept aduse în atenția sa de către reclamant, în scopul de a stabili dacă aceste elemente indică un comportament care este în măsură să încalce prevederile art. 5, 6 sau 9 din lege și prevederile art. 101 sau 102 din TFUE, după caz”. Nu va fi reținut, în schimb, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitor la motivarea contradictorie, întrucât recurenta este în eroare în privința valorii probatorii pe care instanța a acordat-o minutelor întocmite de reprezentanții intimatei reclamante, respectiv asupra faptului că, și dacă sunt semnate unilateral, ele puteau reprezenta elemente de fapt/informații în sensul art. 40 din Legea nr. 21/1996 (a se vedea pagina 12, ultimul alineat, pe pagina 10 fiind redat conținutul deciziei Consiliului Concurenței).

Pentru considerentele expuse cu privire la ambele recursuri, Înalta Curte constată că se impune admiterea acestora și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și, a vând în vedere această soluție, se va admite cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC P. SA în interesul pârâtului Consiliul Concurenței. IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de pârâtul Consiliul Concurenței și de intervenienta SC P. SA și va modifica, în tot, sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanta SC C.T.I.

SRL, ca neîntemeiată și va admite cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC P. SA

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile formulate de pârâtul Consiliul Concurenței și de intervenienta SC P. SA împotriva Sentinței nr. 3089 din 15 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică, în tot, sentința atacată, în sensul că: Respinge acțiunea formulată de reclamanta SC C.T.I. SRL, ca neîntemeiată. Admite cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC P. SA Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 iunie 2015.