ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 451/2015

HOTĂRÂRE

11.02.2015

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 451/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia

nr.

451/2015

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, ca urmare a declinării de competenta prin sentința nr. 3615 din 10 aprilie 2013 de către Judecătoria Râmnicu - Vâlcea, contestatorul SC A. SRL în contradictoriu cu SC B. SA, a formulat contestație la executare, prin care a solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea executării silite și a tuturor formelor de executare efectuate în Dosarul nr. x/2011 al B.E.J.A., C., sa se constate reziliat contractul de leasing din 23 mai 2008 și suspendarea executării silite pana la soluționarea contestației la executare.

Intimata SC B. SA, a formulat și depus la dosar, întâmpinare prin care a invocat excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și a solicitat respingerea contestației la executare, ca neîntemeiată, executarea silită se realizează în sectorul 1, unde se afla sediile centrale ale terților popriți.

Prin sentința civilă nr. 18606/2014 din 30 octombrie 2014 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București s-a admis excepția necompetentei teritoriale a Judecătoriei sectorului 1 și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu - Vâlcea.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenta și s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

S-a reținut că în Dosarul de executare nr. x/2011, executarea silită s-a efectuat prin poprire, astfel cum rezultă din adresele de înființare a popririi, terții popriți având sediul în localitatea Râmnicu - Vâlcea (fila 140 Dosar de executare nr. x/2011, filele 6, 21 din Dosarul nr. x/299/2013).

Înalta Curte constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul art. 22 alin. (3 ) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Satu - Mare competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prealabil pronunțării regulatorului de competență, trebuie avut în vedere că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor - C. proc. civ. a suferit numeroase modificări - art. 159

C. proc. civ. a suferit modificări, în sensul că textul nou introdus stabilește regimul juridic al excepției de necompetență, respectiv al persoanelor sau organelor care pot invoca necompetența și până la ce moment al procesului.

Astfel, necompetența de ordine publică - generală, materială și teritorială exclusivă - poate fi invocată de oricare dintre părți sau de instanță, din oficiu, până la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau când nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Art. 159 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în forma astfel cum a fost modificată de Legea nr. 202/2010, arată în ce situație competența teritorială este exclusivă, atunci când părțile nu o pot înlătura, în raport de art. 19 C. proc. civ., când părțile pot conveni ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de o altă instanță decât acea care, potrivit legii, are competență teritorială, afară de cazurile prevăzute de la art. 13 - 16 din același cod, ceea ce înseamnă că părțile nu pot înlătura competența teritorială în litigiile privitoare la bunuri, în cazurile anume prevăzute de lege, în egală măsură este de ordine publică și competența teritorială stabilită prin legi speciale.

Este de ordine privată, în sensul art. 159 alin. (2) C. proc. civ., competența teritorială în pricinile privitoare la bunuri, atunci când părțile au posibilitatea să aleagă instanța care să le judece.

Față de modificările aduse în materia competenței teritoriale, dispozițiile art. 373

alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite și dispozițiile art. 373

alin. (2) C. proc. civ. conform cărora instanța de executare a încuviințat executarea silită a obligației stabilite prin titlul executoriu, reglementează competența teritorială relativă, de ordine privată.

Competența teritorială relativă, de ordine privată vizează pricinile referitoare la bunuri, atunci când părțile au posibilitatea să aleagă instanța care să le judece, în sensul art. 159 alin. (2) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ. instituie o normă de competență teritorială relativă, din perspectiva modificării C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010, potrivit cărora instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea, legiuitorul fundamentând-o pe o prezumție simplă, în sensul că la sediul sau domiciliul debitorului se află bunurile acestuia care vor fi sau nu susceptibile de a fi supuse executării silite.

În materia executării silite prin poprire - cum este cazul în speță - trebuie menționat faptul că potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., poprirea se înființează, la cererea creditorului,de executorul judecătoresc, de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit. Deci,legiuitorul prevede o competență teritorială de ordine privată - distinctă de cea anterioară care era imperativă -, competența teritorială relativă de a soluționa în primă instanță cererile de poprire revine judecătoriei, la cererea creditorului de executorul judecătoresc, de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

Acest articol trebuie coroborat cu dispozițiile art. 400 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că în cazul contestației la executare propriu-zise competența aparține instanței de executare.

De amintit că

Înalta Curte are în vedere și Decizia nr. 15 din 5 februarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație, secțiile unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 400 și 402 C. proc. civ., care a statuat că judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este competentă să soluționeze contestația, atât împotriva executării silite înseși, a unui act sau măsuri de executare (...), cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

În ceea ce privește competența teritorială, în conformitate cu prevederile art. 373 alin. (2) C. proc. civ., „instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”, care în speța de față este Judecătoria Râmnicu - Vâlcea, unde s-a început executarea silită.

În cauză, în Dosarul de executare nr. x/2011, executarea silită s-a efectuat prin poprire, așa cum rezultă din adresele de înființare a popririi, terții poriți având sediul în Râmnicu - Vâlcea.

De asemenea, reclamantul a contestat executarea silită, astfel cum rezultă din răspunsul terților popriți la adresele de înființare a poprire și adresa terțului poprit de la Râmnicu - Vâlcea, iar executarea silită se efectuează în localitatea Râmnicu - Vâlcea, unde debitoarea a deschis conturile bancare și unde se află sediul terțului poprit.

Față de dispozițiile legale menționate mai sus, poprirea se înființează prin comunicarea adresei terțului propriu, iar potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ. adresa se comunică unității operaționale a băncii, iar nu la sediul central al băncii.

Prin urmare, conturile sunt înființate la Sucursala Râmnicu - vâlcea, care are calitatea de terț propriu, iar nu unitatea centrală.

Față de cele arătate anterior nu are nicio relevanță faptul că debitoarea are conturile în București, întrucât, pe de o parte nu a rezultat că s-au efectuat operațiuni, iar pe de altă parte actele de executare silită s-au demarat la Judecătoria Râmnicu - Vâlcea.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 400 coroborat cu art. 373 alin. (2) C. proc. civ., judecătoria competentă să soluționeze contestația la executare este Judecătoria Râmnicu - Vâlcea, în raza căreia s-au efectuat deja o executare silită, ca instanță de executare sesizată de contestatoare, împrejurare ce face ca fiind lipsit de relevanță faptul că terțul poprit își are domiciliul în sectorul 1.

În consecință, față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei la

Judecătoria Râmnicu - Vâlcea, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.