ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1910/2012

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamanta SC T.G.I.E. SRL Oradea a solicitat obligarea pârâtei A.N.A.F. să restituie suma de 564.565 RON, plătită de către reclamantă cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune de părți sociale, autentificat sub nr. 3342 din 8 august 2008 de către B.N.P. M.I.A. (denumit în cele ce urmează „Contractul de cesiune"); obligarea pârâtei A.N.A.F. la plata dobânzii legale, calculată de la data expirării termenului legal de 45 de zile de la depunerea Declarației rectificative nr. 710 din 10 iulie 2009, și până la data restituirii efective a sumelor menționate prin capătul 1 de cerere, conform prevederilor art. 124 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 120 alin. (7) C. proc.

fisc.; să se dispună compensarea sumei de 496.716 RON, plătită în mod nejustificat de către reclamantă cu titlu de impozit pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune, cu sumele datorate de către Societate cu titlu de impozit pe venitul din salarii și, pe cale de consecință, să fie obligată pârâta A.N.A.F. să emită decizia de compensare; să fie exonerată reclamanta de obligația de plată a sumei de 409.511 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune și, pe cale de consecință, să fie obligată pârâta A.N.A.F.

să regularizeze în mod corespunzător fișa plătitorului T.G.I.E.; să fie obligată pârâta A.N.A.F. la plata daunelor cominatorii în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere, până la îndeplinirea întocmai a obligațiilor menționate la capătul 3 și 4 de cerere și totodată, reținând culpa procesuală a pârâtei, solicită instanței de judecată să oblige pe aceasta la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin contractul de cesiune, d-nul V.M. a transmis către T.G.I.E., dreptul de proprietate asupra unui număr de 3.693 acțiuni ale SC E.D. SA, reprezentând 9,3125% din capitalul social al acestei societăți, în schimbul transferului de la T.G.I.E.

către d-nul V.M. a dreptului de proprietate asupra unui număr de 3.342,362 părți sociale ale SC W.L. SRL, reprezentând 57,5047829438% din capitalul social al acestei societăți. În data de 3 martie 2009, T.G.I.E. a completat și a depus la A.N.A.F. Declarația 100 aferentă lunii septembrie 2008, privind obligațiile de plată ale societății către bugetul de stat, menționând inclusiv valoarea impozitului generat de Contractul de cesiune, respectiv: (i). suma de 4.519.458 RON, reprezentând impozitul pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale și (ii). suma de 3.276.084 RON, reprezentând impozitul pe profitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale.

În data de 6 martie 2009, A.N.A.F. a emis Decizia privind obligațiile de plată accesorii aferente sumelor menționate de către reclamantă prin Declarația 100 din 3 martie 2009. În acest sens, pe lângă alte obligații de plată, prin Decizia din data de 6 martie 2009 s-a reținut în sarcina reclamantei și obligația de plată a următoarelor sume: (i). suma de 564.565 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, respectiv (ii). suma de 409.511 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale.

A mai precizat reclamanta că ulterior, prin Sentința comercială nr. 559 din 27 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția comercială și de contencios administrativ, în Dosarul nr. 4659/111/2008, Contractul de cesiune a fost declarat nul, soluția primei instanțe fiind menținută și de către Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, hotărârea astfel pronunțată fiind definitivă și executorie. Ca atare, societatea a procedat la stornarea operațiunilor contabile aferente Contractului de cesiune și a depus, în data de 10 iulie 2009, Declarația rectificativă 710 aferentă lunii septembrie 2008, prin care a corectat sumele declarate inițial, atât în ceea ce privește obligația de plată a impozitului pe venit, cât și a impozitului pe profitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale.

A mai susținut reclamanta că, anterior constatării nulității Contractului de cesiune, societatea reclamantă a achitat către A.N.A.F. suma de 1.061.281 RON, reprezentând cotă parte din suma de 4.519.458 RON, datorată la acel moment de către reclamantă, cu titlu de impozit pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale. Însă, din suma achitată, A.N.A.F. a stins prioritar obligațiile de plată accesorii, în cuantum de 564.565 RON, iar din diferența de 496.716 RON a stins parțial obligația de plată a impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale. În data de 20 iulie 2009, societatea reclamantă s-a adresat A.N.A.F.

cu o cerere privind compensarea sumei de 496.716 RON, achitată cu titlu de impozit pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, cu impozitul pe venitul din salarii datorat de către reclamantă, cererea fiind înregistrată la ANAF sub nr. 99427 din 22 iulie 2009, în prezent nesoluționată. Reclamanta a mai arătat că în data de 10 noiembrie 2009 s-a adresat A.N.A.F. cu o cerere de restituire întemeiată pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a), C. proc. fisc., cerere înregistrată sub nr. 1020328 la 10 noiembrie 2009, care nu a fost soluționată de către pârâtă, deși a solicitat acesteia, în repetate rânduri, să comunice stadiul soluționării. Reclamanta a precizat faptul că speța dedusă judecății se înscrie în ipoteza nesoluționării în termenul legal a unor cereri adresate unei autorități publice, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h). din Legea nr. 554/2004, cererile sale înregistrate la A.N.A.F.

sub nr. 99427 din 22 iulie 2009, respectiv sub nr. 1020328 din 10 noiembrie 2009, fiind lăsate în mod nejustificat în nelucrare de către pârâtă mai mult de 45 zile. Referitor la temeinicia cererii de restituire a sumei de 564.565 RON reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, arată că, prin Sentința comercială nr. 559 din 27 mai 2009, pronunțată de către Tribunalul Bihor, secția comercială și de contencios administrativ, în Dosarul 4659/111/2008, sentință menținută de Curtea de Apel Oradea, Contractul de cesiune a fost declarat nul. În consecință, opinează reclamanta, urmează a fi înlăturate toate efectele actului juridic care s-au produs între momentul încheierii și momentul anulării sale efective, părțile ajungând a fi puse în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic.

Față de împrejurarea că instanțele de judecată au anulat Contractul de cesiune, plata efectuată de către reclamantă reprezentând impozit pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale trebuie restituită, în raport cu dispozițiile art. 1092 C. civ. și prevederilor art. 92 alin. (1) C. civ., respectiv art. 21 alin. (4) C. proc. fisc. Reclamanta precizează că a solicitat atât pe calea cererii introductive de instanță, cât și prin cererea înregistrată la A.N.A.F. sub nr. 1020328 din 10 noiembrie 2009, doar restituirea sumei de 564.565 RON, din totalul sumei la care era îndreptățită, întrucât, pentru diferența de 496.716 RON societatea a formulat o cerere de compensare.

Cu privire la temeinicia cererii privind obligarea A.N.A.F. la plata dobânzii legale, calculată până la restituirea efectivă a sumei de 564.565 RON, reclamanta a invocat prevederile art. 124 alin. (1) coroborat cu art. 120 alin. (7) C. proc. fisc. În raport cu prevederile art. 70 C. proc. fisc., care stabilesc faptul că „cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare", reclamanta apreciază faptul că data de la care A.N.A.F.

datorează dobânzi pentru suma de 564.565 RON, nerestituită în termenul legal, este 25 august 2009. În ceea ce privește cererea privind compensarea sumei de 496.716 RON, plătită în mod nejustificat cu titlu de impozit pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, cu impozitul pe venitul din salarii datorat de către reclamantă, arată că a formulat această solicitare prin cererea nr. 1633 din 20 iulie 2009, înregistrată la A.N.A.F. sub nr. 99427 la 22 iulie 2009, cererea sa fiind întemeiată pe prevederile art. 116 alin. (1) și (4) C. proc. fisc. Creanța societății împotriva A.N.A.F. este o creanță certă, lichidă și exigibilă, în sensul prevederilor art. 379 alin. (3) și (4) C. proc.

civ., astfel că, în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală coroborate cu cele ale art. 111.5 din Norma metodologică din data de 1 iulie 2004, referitoare la aplicarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală („Norma metodologică") compensarea se face de organul fiscal competent la cererea debitorului sau din oficiu, ori de câte ori constată existența unor creanțe reciproce, „rezultatul compensării (...) fiind consemnat într-o notă de compensare care va fi comunicată contribuabilului". Relativ la cererea privind exonerarea de la plată sumei de 409.511 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, reclamanta opinează că față de efectul retroactiv al sancțiunii nulității actului juridic civil, societatea nu datorează A.N.A.F.

nici un fel de sume cu titlu de impozit pe profit aferent transferului dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, situație în care devin incidente dispozițiile art. 47 C. proc. fisc., creanțele fiscale accesorii aferente creanțelor fiscale principale anulate, neputând fi percepute de către organul fiscal chiar și dacă acestea ar fi „devenit definitive în sistemul căilor administrative de atac". În ce privește capătul de cerere relativ la daunele cominatorii, se precizează că acestea reprezintă un mijloc indirect de asigurare a executării în natură a obligațiilor de a face sau de a nu face, constând într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească până la executarea întocmai a obligației sale.

Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulată de reclamantă. În ce privește primul capăt de cerere referitor la obligarea pârâtei ANAF la restituirea sumei de 564.565 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale urmare a încheierii Contractului de cesiune de părți sociale, pârâta a arătat că înțelege să invoce, pe cale de excepție, inadmisibilitatea cererii formulate, în raport de prevederile art. 205 - 218 din O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, care stabilesc o procedură administrativă obligatorie în ceea ce privește contestarea actelor administrative fiscale, în sensul că acestea nu pot fi atacate direct la instanța de contencios administrativ, decât după soluționarea pe fond a susținerilor din contestația contribuabilului. În acest sens, a precizat că reclamanta nu a formulat o contestație pe cale administrativă, în conformitate cu prevederile art. 205 - 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aceasta adresându-se direct instanței de judecată solicitând restituirea sumei de 564.565 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale.

Astfel, prin Codul de procedură fiscală se stabilește o procedură prealabilă în sensul că actul administrativ fiscal nu poate fi atacat direct la instanța de contencios administrativ, ci numai după emiterea unei decizii de soluționare a contestației pe cale administrativă. În situația respingerii excepției invocate, pârâta a solicitat a fi reținut faptul că, din suma totală solicitată a fi restituită, de 564.565 RON, s-a procedat la compensarea sumei de 496.716 RON, achitată de către reclamantă cu titlu de impozit pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, prin Nota de compensare nr. 12888 din 23 aprilie 2010 emisă de către direcția generală de administrare din cadrul ANAF, urmare cererii de compensare nr. 992427 din 22 iulie 2009 formulată de către reclamantă, astfel încât cererea reclamantei este rămasă fără obiect cu privire la această sumă.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale, calculată de la data expirării termenului legal de 45 de zile de la depunerea Declarației rectificative nr. 710 din 10 iulie 2009 și până la data restituirii efective a sumelor menționate prin capătul 1 de cerere, pârâta a arătat că, potrivit art. 124 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu completările și modificările ulterioare, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobânda din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz, acordarea dobânzilor făcându-se la cererea contribuabililor.

A solicitat pârâta să se constate că nici una dintre condiții nu este îndeplinită în cauză, cererea privind acordarea de dobândă nefiind adresată organului fiscal, ci direct instanței de judecată, instanța nepronunțându-se pe capătul de cerere principal. Prin urmare, a opinat pârâta, solicitarea de acordare a dobânzii fiscale întemeiată pe dispozițiile art. 124 alin. (1) și art. 120 din O.G.nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, este inadmisibilă.

Referitor la cel de-al treilea capăt de cererea, prin care s-a solicitat compensarea sumei de 496.716 RON, plătită de către reclamantă cu titlu de impozit pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, urmare a încheierii Contractului de cesiune, cu sumele datorate de către reclamantă, cu titlu de impozit pe venitul din salarii și, pe cale de consecință obligarea pârâtei ANAF să emită o Decizie de compensare, pârâta a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca rămas fără obiect având în vedere că, reclamanta a depus la ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cererea de compensare nr. 992427 din 22 iulie 2009 prin care solicita compensarea sumei de 496.716 RON cu impozitul pe venitul din salarii.

Prin Adresa nr. 1020328 din 10 noiembrie 2009, reclamanta a revenit la cererea de compensare nr. 992427 din 22 iulie 2009, solicitând totodată și restituirea sumei de 564.565 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra părților sociale. În conformitate cu evidențele fiscale de la acea dată, reclamanta figura la impozitul pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra părților sociale cu suma de 496.716 RON achitată în plus.

Cererea nr. 992427 din 22 iulie 2009 prin care reclamanta solicita compensarea sumei de 496.716 RON, a fost soluționată prin nota de compensare nr. 12888 din 23 aprilie 2010 operată de către Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică în data de 24 iunie 2010, această Notă de compensare fiind comunicată reclamantei prin adresa nr. 1054638 din 12 iulie 2010 conform AR 09907403062. Referitor la capătul al patrulea de cerere prin care s-a solicitat exonerarea reclamantei de obligația de plată a sumei de 409.511 RON reprezentând majorări de întârziere aferente, impozitului pe profit, obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune, pârâta a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea cererii formulate, în raport cu prevederile art. 205 - 218 din O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, avându-se în vedere că reclamanta SC T.G.I.E. SRL nu a formulat o contestație pe cale administrativă, în conformitate cu prevederile menționate. A apreciat pârâta că acțiunea reclamantei prin care se solicita direct instanței de contencios administrativ exonerarea de la obligația de plată a sumei de 409.511 RON reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, este inadmisibilă, având în vedere faptul că nu a fost formulată o contestație administrativă împotriva Deciziei de calcul accesorii nr. generare 102/nr. înregistrare 1047040 din 6 martie 2009 prin care s-a stabilit, cu titlu de accesorii aferente impozitului pe profit, suma de 1.521.961 RON.

Referitor la capătul 5 de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei ANAF la plata daunelor cominatorii, în cuantum de 1000 RON pe zi întârziere, până la îndeplinirea întocmai a obligațiilor menționate la capătul 3 și 4 din cererea formulată, a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, având în vedere motivele invocate la punctele 3 și 4 din întâmpinare. A solicitat de asemenea respingerea capătului de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, avându-se în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Prin Sentința civilă nr. 115/CA/2011 - PI din 16 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, au fost admise excepțiile inadmisibilității acțiunii, în ceea ce privește capetele 1 și 4 de cerere, invocate de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Marilor Contribuabili București, acțiunea formulată de SC T.G.I.E.

SRL fiind respinsă. Referitor la excepțiile inadmisibilității acțiunii, în ceea ce privește capetele 1 și 4 de cerere, invocate de pârâta ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București, instanța a reținut că dispozițiile art. 205 - 218 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicată, stabilesc o procedură administrativă obligatorie în ceea ce privește contestarea actelor administrative fiscale, în sensul că acestea nu pot fi atacate direct la instanța de contencios administrativ, decât după soluționarea pe fond a susținerilor din contestația contribuabililor.

S-a reținut că reclamanta s-a adresat direct instanței de contencios administrativ, solicitând restituirea sumei de 564.565 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune de părți sociale, autentificat sub nr. 3342 din 8 august 2008 de către Biroul Notarului Public M.I.A. (capătul 1 din cerere) și exonerarea de obligația de plată a sumei de 409.511 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit. Potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, Decizia de calcul accesorii nr. generare 102/nr. înregistrare 1047040 din 6 martie 2009 poate fi contestată în conformitate cu prevederile art. 205 și 207 C. proc.

fisc., așa cum rezultă din chiar cuprinsul deciziei menționate, prin actul normativ stabilindu-se o procedură prealabilă, în sensul că actul administrativ fiscal nu poate fi atacat direct la instanța de contencios administrativ, ci numai după emiterea unei decizii de soluționare a contestației pe cale administrativă, care, potrivit prevederilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., poate fi atacată la instanța de contencios administrativ competentă. În ceea ce privește capătul 2 de cerere, referitor la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată de la data expirării termenului legal, de 45 de zile de la depunerea Declarației rectificative nr. 710 din 10 iulie 2009 și până la data restituirii efective a sumelor menționate prin capătul 1 de cerere în conformitate cu prevederile art. 124 alin. (2) și art. 120 din O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, instanța a constatat că, în cauza de față, cerințele textului art. 124 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 nu sunt îndeplinite. A apreciat instanța fondului că în speță, nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile textului legal, având în vedere că, cererea privind acordarea de dobândă nu a fost adresată organului fiscal, ci direct instanței de judecată. Prin urmare, solicitarea de acordare a dobânzii fiscale, întemeiată pe dispozițiile art. 124 alin. (1) și art. 120 din O.G. nr. 92/2003, este neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât capătul principal de cerere privind obligarea pârâtei ANAF la restituirea sumei de 564.565 RON, a fost respins ca inadmisibil.

S-a constatat rămas fără obiect capătul 3 de cerere, prin care s-a solicitat compensarea sumei de 496.716 RON, plătită în mod nejustificat de către societatea reclamantă cu titlu de impozit pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, ca urmare a încheierii contractului de cesiune, cu sumele datorate de către reclamantă, cu titlu de impozit pe venitul din salarii, și pe cale de consecință, obligarea pârâtei ANAF să emită o Decizie de compensare.

Astfel, având în vedere cererea nr. 992427 din 22 iulie 2009, prin care reclamanta a solicitat compensarea sumei de 496.716 RON, instanța a reținut că aceasta a fost soluționată prin Nota de compensare nr. 12888 din 23 aprilie 2010, operată de către Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică în data de 24 iunie 2010 și comunicată reclamantei prin adresa nr. 1054638 din 12 iulie 2010 conform AR 09907403062. În raport cu respingerea capetelor principale de cerere, 3 și 4 s-a apreciat neîntemeiat capătul 5 de cerere privind obligarea pârâtei ANAF la plata daunelor cominatorii, în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere. Împotriva sentinței menționate a declarat recurs reclamanta S.C. T.G.I.E.

S.R.L solicitând în principal casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, conform dispozițiilor art. 313 coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, întrucât prima instanță a soluționat cauza dedusă judecății fără a intra în cercetarea fondului. Recurenta-reclamantă mai solicită și în subsidiar modificarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. Motivele de recurs au fost încadrate în prevederile art..304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În esență, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici. 1. Hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, prin respingerea ca inadmisibilă a capetelor nr. 1 și 4 ale cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect arată că, cererea ce face obiectul prezentului dosar este o cerere formulată împotriva unui act administrativ asimilat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (2) coroborat cu art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, iar nu o contestație împotriva Deciziei de calcul accesorii. Prin toate actele de procedură efectuate în cauză a învederat instanței de judecată faptul că nu înțelege să conteste conținutul Deciziei de calcul accesorii și că acest act administrativ nu face obiectul cercetării judecătorești. 2. Greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 205-218 C. proc. fisc. cu referire la soluția primei instanțe de a respinge capetele 1 și 4 ale cererii introductive, ca inadmisibile.

Astfel parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de dispozițiile 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu este necesară în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, formulate împotriva refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri de către autoritățile publice. 3. Greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor 124 alin (1) C. proc. fisc. și art. 17 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă afirmă că textul menționat nu exclude posibilitatea învestirii instanței de judecată cu o cerere privind acordarea dobânzilor legale datorate de către organul fiscal ca urmare a nerestituirii în termenul legal a sumelor de bani la care contribuabilul era îndreptățit, întrucât în raport de dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, acordarea dobânzii legale reprezintă tocmai modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin nesoluționarea cererii în termenul legal.

Susține că soluția casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare se impune și în raport de soluția pronunțată de către instanța de fond cu privire la capătul 5 al cererii introductive. Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală nu a formulat întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., însă prin concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a Sentinței civile nr. 115/CA/2011, insistând asupra incidenței prevederilor art. 205-208 din O.G.

nr. 92/2003 în raport cu care actul administrativ ce poate fi atacat la instanța de contencios administrativ este decizia de soluționare a contestației pe cale administrativă iar acțiunea prin care se solicita direct instanței de contencios administrativ restituirea sumei de 564.565 RON reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune părți sociale, autentificat sub nr. 3342 din 8 august 2008 de către B.N.P. M.I.A., este inadmisibilă, având în vedere faptul că nu a fost formulată o contestație administrativă împotriva Deciziei de calcul accesorii nr. generare 102/nr.

înregistrare 1047040 din 6 martie 2009 prin care s-a stabilit, cu titlu de accesorii, suma de 564.565 RON. În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, solicitarea este inadmisibilă în lipsa cererii adresată organului fiscal conform art. 124 C. proc. fisc. Cererea de compensare a rămas fără obiect iar solicitarea de exonerare de la plata obligației în sumă de 409,11 RON reprezentând majorări de întârziere aferente, impozitului pe profit, obținut este inadmisibilă în lipsa parcurgerii procedurii prealabile obligatorie stabilită de Codul de procedură fiscală. Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum și potrivit art. 304 1 C. proc.

civ., sub toate aspectele Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare. Cu privire la respingerea ca inadmisibile a capetelor 1 și 4 ale cererii de chemare în judecată criticile sunt întemeiate. Într-adevăr Titlul IX (art. 205 - 218) C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă obligatorie de contestare a actelor administrative - fiscale tipice sau asimilate, inclusiv nesoluționarea unei cereri sau refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal [art. 205 alin. (2) teza a II-a, art. 206 alin. (2) teza finală], procedură administrativă care se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216-217, ce poate fi atacată în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc. Acest cadru normativ special derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative, reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 și prin celelalte prevederi aflate în conexiune cu acesta. Avându-se în vedere dispozițiile speciale ale art. 218 alin. (2) menționate anterior, este evident că numai după emiterea unei decizii în soluționarea contestațiilor se poate formula acțiune la instanța de contencios administrativ competentă pentru anularea actelor administrativ fiscale.

În speța dedusă judecății, însă reclamanta a precizat că prin acțiune nu contestă conținutul Deciziei de calcul accesorii și că acest act administrativ nu face obiectul cauzei, în condițiile în care s-a adresat instanței de judecată ca urmare a nesoluționării în termenul legal de către intimata-pârâtă a cererilor de compensare, respectiv de restituire înregistrate sub nr. 99427 la 22 iulie 2009 și sub nr. 1020328 la 10 noiembrie 2009; cereri formulate de către Societatea reclamantă datorită modificării împrejurărilor de fapt avute în vedere la momentul depunerii Declarației 100 din 3 martie 2009 și care a stat la baza întocmirii Deciziei de calcul accesorii.

În baza principiului disponibilității, recurenta-reclamantă afirmă că raportul de drept fiscal supus judecății are ca temei juridic refuzul considerat de recurenta - reclamantă nejustificat de a soluționa cele două cereri menționate, de restituirea sumei de 564.565 RON, plătită de către reclamantă cu titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune de părți sociale, autentificat sub nr. 3342 din 8 august 2008 de către BNP M.I.A. precum și exonerarea de plată a 409.511 RON reprezentând majorări din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor părților sociale, ca urmare a încheierii contractului de cesiune.

În raport de precizările reclamantei Înalta curte apreciază că în cauză se impune să se pună în discuție obiectul acțiunii de chemare în judecată având în vedere existența celor două cereri nesoluționate de organul fiscal în raport de care recurenta-reclamantă susține că a investit instanța de contencios administrativ cu o acțiune de contencios administrativ întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, formulată împotriva refuzului nejustificat al intimatei-pârâte de a soluționa cererile cu care a fost învestită, respectiv cererile nr. 99427 din 22 iulie 2009 și nr. 1020328 din 10 noiembrie 2009. În consecință, trebuie reținut punctul de vedere exprimat de recurentă care arată că toate acele argumente care au stat la baza soluției pronunțate de către prima instanță cu privire la capătul 1 și 4 ale cererii introductive, referitoare la neparcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzute de legiuitor pentru contestarea Deciziei de calcul accesorii - ca act administrativ fiscal - exced cadrului procesual determinat de către aceasta prin cererea cu care a înțeles să învestească instanța de judecată.

Prima instanță, respingând acțiunea ca inadmisibilă în privința celor două solicitări, fără a stabili clar obiectul investiri sale, practic nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, motiv pentru care se impune sub acest aspect în conformitate cu art. 312 alin .(3) și (5) C. proc. civ. casarea cu trimitere spre rejudecare. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea paratei la plata dobânzii legale, calculată de la data expirării termenului legal de 45 de zile la depunerea Declarației rectificative nr. 710 din 10 iulie 2009 și până la data restituirii efective a sumelor menționate prin capătul 1 de cerere, în conformitate cu art. 124 alin. (2) și art. 120 din O.G.nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în mod corect a fost respins.

Potrivit art. 124 alin .(1) din Codul procedură fiscală „acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor” iar în cauză cererea privind acordarea de dobândă nu a fost adresată organului fiscal ci direct instanței de judecată. Prin interpretarea normelor legale citate se desprinde ideea că organul fiscal nu are obligația de a calcula și plăti, din oficiu, în lipsa unei cereri exprese din partea contribuabililor dobânzile legale datorate de către aceasta în temeiul dispozițiilor art. 124 alin. (1) C. proc. fisc. Așadar textul de lege se referă la faptul că obligația organului fiscal de calcul a dispoziției datorate în temeiul dispozițiilor art. 124 alin .(1) C. proc. fisc., ia naștere ca urmare a cererii formulate de către contribuabil.

Cu privire la cererea de compensare, soluția instanței nu este criticată în mod direct însă așa cum s-a reținut această solicitare din acțiune a fost soluționată prin nota de compensare nr. 12888 din 23 aprilie 2010 operată de către Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică în data de 24 iunie 2010, această Notă de compensare fiind comunicată reclamantei prin adresa nr. 1054638 din 12 iulie 2010 conform AR 09907403062, motiv pentru care acest capăt de cerere a rămas fără obiect. Conchizând Înalta Curte reține că instanța de fond nu a examinat în mod real și efectiv argumentele reclamantei privind obiectul acțiunii ce formează capătul 1 și 4 din cererea de chemare în judecată motiv pentru care, sub acest aspect se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, menținând ca temeinice și legale celelalte dispoziții ale sentinței pentru considerentele arătate anterior.

Așa fiind în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ. sentința atacată va fi casată în parte și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță cu aplicarea art. 315 alin. (1) și (3) din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de S.C. T.G.I.E. S.R.L. Bihor, împotriva Sentinței civile nr. 115/CA-P.I. din 16 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal. Casează în parte sentința atacată în ceea ce privește respingerea ca inadmisibile a capetelor 1 și 4 din cererea de chemare în judecată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012. Procesat de GGC - DG