ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1910/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1910/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamanta SC T.G.I.E. SRL Oradea

a solicitat obligarea pârâtei A.N.A.F. să restituie suma de 564.565 RON,

plătită de către reclamantă cu titlu de majorări de întârziere aferente

impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra

valorilor și părților sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune

de părți sociale, autentificat sub nr. 3342 din 8 august 2008 de către B.N.P.

M.I.A. (denumit în cele ce urmează „Contractul de cesiune"); obligarea

pârâtei A.N.A.F. la plata dobânzii legale, calculată de la data expirării

termenului legal de 45 de zile de la depunerea Declarației rectificative nr.

710 din 10 iulie 2009, și până la data restituirii efective a sumelor

menționate prin capătul 1 de cerere, conform prevederilor art. 124 alin. (1) și

(2) coroborat cu art. 120 alin. (7) C. proc. fisc.; să se dispună compensarea

sumei de 496.716 RON, plătită în mod nejustificat de către reclamantă cu titlu

de impozit pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra

valorilor și părților sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune,

cu sumele datorate de către Societate cu titlu de impozit pe venitul din

salarii și, pe cale de consecință, să fie obligată pârâta A.N.A.F. să emită

decizia de compensare; să fie exonerată reclamanta de obligația de plată a

sumei de 409.511 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului

pe profit obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și

părților sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune și, pe cale de

consecință, să fie obligată pârâta A.N.A.F. să regularizeze în mod

corespunzător fișa plătitorului T.G.I.E.; să fie obligată pârâta A.N.A.F. la

plata daunelor cominatorii în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere, până la

îndeplinirea întocmai a obligațiilor menționate la capătul 3 și 4 de cerere și

totodată, reținând culpa procesuală a pârâtei, solicită instanței de judecată

să oblige pe aceasta la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de

prezentul demers procesual.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, prin contractul de cesiune, d-nul V.M. a transmis către

T.G.I.E., dreptul de proprietate asupra unui număr de 3.693 acțiuni ale SC E.D.

SA, reprezentând 9,3125% din capitalul social al acestei societăți, în schimbul

transferului de la T.G.I.E. către d-nul V.M. a dreptului de proprietate asupra

unui număr de 3.342,362 părți sociale ale SC W.L. SRL, reprezentând

57,5047829438% din capitalul social al acestei societăți.

În data de 3 martie

2009, T.G.I.E. a completat și a depus la A.N.A.F. Declarația 100 aferentă lunii

septembrie 2008, privind obligațiile de plată ale societății către bugetul de

stat, menționând inclusiv valoarea impozitului generat de Contractul de

cesiune, respectiv: (i). suma de 4.519.458 RON, reprezentând impozitul pe

venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și

părților sociale și (ii). suma de 3.276.084 RON, reprezentând impozitul pe

profitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și

părților sociale.

În data de 6 martie

2009, A.N.A.F. a emis Decizia privind obligațiile de plată accesorii aferente

sumelor menționate de către reclamantă prin Declarația 100 din 3 martie 2009.

În acest sens, pe lângă alte obligații de plată, prin Decizia din data de 6

martie 2009 s-a reținut în sarcina reclamantei și obligația de plată a

următoarelor sume: (i). suma de 564.565 RON cu titlu de majorări de întârziere

aferente impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate

asupra valorilor și părților sociale, respectiv (ii). suma de 409.511 RON cu

titlu de majorări de întârziere aferente impozitului pe profitul obținut din

transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale.

A mai precizat

reclamanta că ulterior, prin Sentința comercială nr. 559 din 27 mai 2009,

pronunțată de Tribunalul Bihor, secția comercială și de contencios

administrativ, în Dosarul nr. 4659/111/2008, Contractul de cesiune a fost

declarat nul, soluția primei instanțe fiind menținută și de către Curtea de

Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

hotărârea astfel pronunțată fiind definitivă și executorie.

Ca atare, societatea

a procedat la stornarea operațiunilor contabile aferente Contractului de

cesiune și a depus, în data de 10 iulie 2009, Declarația rectificativă 710

aferentă lunii septembrie 2008, prin care a corectat sumele declarate inițial,

atât în ceea ce privește obligația de plată a impozitului pe venit, cât și a

impozitului pe profitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra

valorilor și părților sociale.

A mai susținut

reclamanta că, anterior constatării nulității Contractului de cesiune,

societatea reclamantă a achitat către A.N.A.F. suma de 1.061.281 RON,

reprezentând cotă parte din suma de 4.519.458 RON, datorată la acel moment de

către reclamantă, cu titlu de impozit pe venitul obținut din transferul

dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale. Însă, din suma

achitată, A.N.A.F. a stins prioritar obligațiile de plată accesorii, în cuantum

de 564.565 RON, iar din diferența de 496.716 RON a stins parțial obligația de

plată a impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate

asupra valorilor și părților sociale.

În data de 20 iulie

2009, societatea reclamantă s-a adresat A.N.A.F. cu o cerere privind

compensarea sumei de 496.716 RON, achitată cu titlu de impozit pe venitul

obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților

sociale, cu impozitul pe venitul din salarii datorat de către reclamantă,

cererea fiind înregistrată la ANAF sub nr. 99427 din 22 iulie 2009, în prezent

nesoluționată.

Reclamanta a mai

arătat că în data de 10 noiembrie 2009 s-a adresat A.N.A.F. cu o cerere de

restituire întemeiată pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a), C. proc.

fisc., cerere înregistrată sub nr. 1020328 la 10 noiembrie 2009, care nu a fost

soluționată de către pârâtă, deși a solicitat acesteia, în repetate rânduri, să

comunice stadiul soluționării.

Reclamanta a precizat

faptul că speța dedusă judecății se înscrie în ipoteza nesoluționării în

termenul legal a unor cereri adresate unei autorități publice, în sensul

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h). din Legea nr. 554/2004, cererile sale

înregistrate la A.N.A.F. sub nr. 99427 din 22 iulie 2009, respectiv sub nr. 1020328

din 10 noiembrie 2009, fiind lăsate în mod nejustificat în nelucrare de către

pârâtă mai mult de 45 zile.

Referitor la

temeinicia cererii de restituire a sumei de 564.565 RON reprezentând majorări

de întârziere aferente impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului

de proprietate asupra valorilor și părților sociale, arată că, prin Sentința

comercială nr. 559 din 27 mai 2009, pronunțată de către Tribunalul Bihor,

secția comercială și de contencios administrativ, în Dosarul 4659/111/2008,

sentință menținută de Curtea de Apel Oradea, Contractul de cesiune a fost

declarat nul.

În consecință,

opinează reclamanta, urmează a fi înlăturate toate efectele actului juridic

care s-au produs între momentul încheierii și momentul anulării sale efective,

părțile ajungând a fi puse în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi

încheiat acel act juridic.

Față de împrejurarea

că instanțele de judecată au anulat Contractul de cesiune, plata efectuată de

către reclamantă reprezentând impozit pe venitul obținut din transferul

dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale trebuie

restituită, în raport cu dispozițiile art. 1092 C. civ. și prevederilor art. 92

alin. (1) C. civ., respectiv art. 21 alin. (4) C. proc. fisc.

Reclamanta precizează

că a solicitat atât pe calea cererii introductive de instanță, cât și prin

cererea înregistrată la A.N.A.F. sub nr. 1020328 din 10 noiembrie 2009, doar

restituirea sumei de 564.565 RON, din totalul sumei la care era îndreptățită,

întrucât, pentru diferența de 496.716 RON societatea a formulat o cerere de

compensare.

Cu privire la

temeinicia cererii privind obligarea A.N.A.F. la plata dobânzii legale,

calculată până la restituirea efectivă a sumei de 564.565 RON, reclamanta a

invocat prevederile art. 124 alin. (1) coroborat cu art. 120 alin. (7) C. proc.

fisc.

În raport cu

prevederile art. 70 C. proc. fisc., care stabilesc faptul că „cererile depuse

de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul

fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare", reclamanta apreciază

faptul că data de la care A.N.A.F. datorează dobânzi pentru suma de 564.565

RON, nerestituită în termenul legal, este 25 august 2009.

În ceea ce privește

cererea privind compensarea sumei de 496.716 RON, plătită în mod nejustificat

cu titlu de impozit pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate

asupra valorilor și părților sociale, cu impozitul pe venitul din salarii

datorat de către reclamantă, arată că a formulat această solicitare prin

cererea nr. 1633 din 20 iulie 2009, înregistrată la A.N.A.F. sub nr. 99427 la

22 iulie 2009, cererea sa fiind întemeiată pe prevederile art. 116 alin. (1) și

(4) C. proc. fisc. Creanța societății împotriva A.N.A.F. este o creanță certă,

lichidă și exigibilă, în sensul prevederilor art. 379 alin. (3) și (4) C. proc.

civ., astfel că, în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală

coroborate cu cele ale art. 111.5 din Norma metodologică din data de 1 iulie

2004, referitoare la aplicarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul

de procedură fiscală („Norma metodologică") compensarea se face de organul

fiscal competent la cererea debitorului sau din oficiu, ori de câte ori

constată existența unor creanțe reciproce, „rezultatul compensării (...) fiind

consemnat într-o notă de compensare care va fi comunicată

contribuabilului".

Relativ la cererea

privind exonerarea de la plată sumei de 409.511 RON, reprezentând majorări de

întârziere aferente impozitului pe profit obținut din transferul dreptului de

proprietate asupra valorilor și părților sociale, reclamanta opinează că față

de efectul retroactiv al sancțiunii nulității actului juridic civil, societatea

nu datorează A.N.A.F. nici un fel de sume cu titlu de impozit pe profit aferent

transferului dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale,

situație în care devin incidente dispozițiile art. 47 C. proc. fisc., creanțele

fiscale accesorii aferente creanțelor fiscale principale anulate, neputând fi

percepute de către organul fiscal chiar și dacă acestea ar fi „devenit

definitive în sistemul căilor administrative de atac".

În ce privește

capătul de cerere relativ la daunele cominatorii, se precizează că acestea

reprezintă un mijloc indirect de asigurare a executării în natură a

obligațiilor de a face sau de a nu face, constând într-o sumă de bani pe care

debitorul trebuie să o plătească până la executarea întocmai a obligației sale.

Pârâta Agenția

Națională de Administrare Fiscală București a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulată de reclamantă.

În ce privește primul

capăt de cerere referitor la obligarea pârâtei ANAF la restituirea sumei de

564.565 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe

venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și

părților sociale urmare a încheierii Contractului de cesiune de părți sociale,

pârâta a arătat că înțelege să invoce, pe cale de excepție, inadmisibilitatea

cererii formulate, în raport de prevederile art. 205 - 218 din O.G. nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, republicată, care stabilesc o procedură

administrativă obligatorie în ceea ce privește contestarea actelor

administrative fiscale, în sensul că acestea nu pot fi atacate direct la

instanța de contencios administrativ, decât după soluționarea pe fond a

susținerilor din contestația contribuabilului.

În acest sens, a

precizat că reclamanta nu a formulat o contestație pe cale administrativă, în

conformitate cu prevederile art. 205 - 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul

de procedură fiscală, aceasta adresându-se direct instanței de judecată

solicitând restituirea sumei de 564.565 RON, reprezentând majorări de

întârziere aferente impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de

proprietate asupra valorilor și părților sociale.

Astfel, prin Codul de

procedură fiscală se stabilește o procedură prealabilă în sensul că actul

administrativ fiscal nu poate fi atacat direct la instanța de contencios

administrativ, ci numai după emiterea unei decizii de soluționare a

contestației pe cale administrativă.

În situația

respingerii excepției invocate, pârâta a solicitat a fi reținut faptul că, din

suma totală solicitată a fi restituită, de 564.565 RON, s-a procedat la

compensarea sumei de 496.716 RON, achitată de către reclamantă cu titlu de

impozit pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra

valorilor și părților sociale, prin Nota de compensare nr. 12888 din 23 aprilie

2010 emisă de către direcția generală de administrare din cadrul ANAF, urmare cererii

de compensare nr. 992427 din 22 iulie 2009 formulată de către reclamantă,

astfel încât cererea reclamantei este rămasă fără obiect cu privire la această

sumă.

În ceea ce privește

capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale, calculată de la data

expirării termenului legal de 45 de zile de la depunerea Declarației

rectificative nr. 710 din 10 iulie 2009 și până la data restituirii efective a

sumelor menționate prin capătul 1 de cerere, pârâta a arătat că, potrivit art.

124 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,

republicată, cu completările și modificările ulterioare, pentru sumele de

restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobânda din

ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art.

70, după caz, acordarea dobânzilor făcându-se la cererea contribuabililor.

A solicitat pârâta să

se constate că nici una dintre condiții nu este îndeplinită în cauză, cererea

privind acordarea de dobândă nefiind adresată organului fiscal, ci direct

instanței de judecată, instanța nepronunțându-se pe capătul de cerere

principal.

Prin urmare, a opinat

pârâta, solicitarea de acordare a dobânzii fiscale întemeiată pe dispozițiile

art. 124 alin. (1) și art. 120 din O.G.nr. 92/2003 privind Codul de procedura

fiscală, este inadmisibilă.

Referitor la cel

de-al treilea capăt de cererea, prin care s-a solicitat compensarea sumei de

496.716 RON, plătită de către reclamantă cu titlu de impozit pe venitul obținut

din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale,

urmare a încheierii Contractului de cesiune, cu sumele datorate de către

reclamantă, cu titlu de impozit pe venitul din salarii și, pe cale de

consecință obligarea pârâtei ANAF să emită o Decizie de compensare, pârâta a

solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca rămas fără obiect având în

vedere că, reclamanta a depus la ANAF - Direcția Generală de Administrare a

Marilor Contribuabili, cererea de compensare nr. 992427 din 22 iulie 2009 prin

care solicita compensarea sumei de 496.716 RON cu impozitul pe venitul din

salarii. Prin Adresa nr. 1020328 din 10 noiembrie 2009, reclamanta a revenit la

cererea de compensare nr. 992427 din 22 iulie 2009, solicitând totodată și

restituirea sumei de 564.565 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente

impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra

părților sociale.

În conformitate cu

evidențele fiscale de la acea dată, reclamanta figura la impozitul pe venitul

obținut din transferul dreptului de proprietate asupra părților sociale cu suma

de 496.716 RON achitată în plus. Cererea nr. 992427 din 22 iulie 2009 prin care

reclamanta solicita compensarea sumei de 496.716 RON, a fost soluționată prin

nota de compensare nr. 12888 din 23 aprilie 2010 operată de către Activitatea

de Trezorerie și Contabilitate Publică în data de 24 iunie 2010, această Notă

de compensare fiind comunicată reclamantei prin adresa nr. 1054638 din 12 iulie

2010 conform AR 09907403062.

Referitor la capătul

al patrulea de cerere prin care s-a solicitat exonerarea reclamantei de

obligația de plată a sumei de 409.511 RON reprezentând majorări de întârziere

aferente, impozitului pe profit, obținut din transferul dreptului de

proprietate asupra valorilor și părților sociale, ca urmare a încheierii

Contractului de cesiune, pârâta a invocat, pe cale de excepție,

inadmisibilitatea cererii formulate, în raport cu prevederile art. 205 - 218

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, avându-se în vedere că

reclamanta SC T.G.I.E. SRL nu a formulat o contestație pe cale administrativă,

în conformitate cu prevederile menționate.

A apreciat pârâta că

acțiunea reclamantei prin care se solicita direct instanței de contencios

administrativ exonerarea de la obligația de plată a sumei de 409.511 RON

reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, este

inadmisibilă, având în vedere faptul că nu a fost formulată o contestație

administrativă împotriva Deciziei de calcul accesorii nr. generare 102/nr.

înregistrare 1047040 din 6 martie 2009 prin care s-a stabilit, cu titlu de

accesorii aferente impozitului pe profit, suma de 1.521.961 RON.

Referitor la capătul

5 de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei ANAF la plata daunelor

cominatorii, în cuantum de 1000 RON pe zi întârziere, până la îndeplinirea

întocmai a obligațiilor menționate la capătul 3 și 4 din cererea formulată, a

solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, având în vedere motivele

invocate la punctele 3 și 4 din întâmpinare.

A solicitat de asemenea

respingerea capătului de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de

judecată, avându-se în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.

274 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 115/CA/2011 - PI din 16 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, au fost admise excepțiile

inadmisibilității acțiunii, în ceea ce privește capetele 1 și 4 de cerere,

invocate de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală

a Marilor Contribuabili București, acțiunea formulată de SC T.G.I.E. SRL fiind

respinsă.

Referitor la

excepțiile inadmisibilității acțiunii, în ceea ce privește capetele 1 și 4 de

cerere, invocate de pârâta ANAF - Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili București, instanța a reținut că dispozițiile art. 205 - 218 din

O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicată, stabilesc o

procedură administrativă obligatorie în ceea ce privește contestarea actelor

administrative fiscale, în sensul că acestea nu pot fi atacate direct la

instanța de contencios administrativ, decât după soluționarea pe fond a

susținerilor din contestația contribuabililor.

S-a reținut că

reclamanta s-a adresat direct instanței de contencios administrativ, solicitând

restituirea sumei de 564.565 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente

impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate asupra

valorilor și părților sociale, ca urmare a încheierii Contractului de cesiune

de părți sociale, autentificat sub nr. 3342 din 8 august 2008 de către Biroul

Notarului Public M.I.A. (capătul 1 din cerere) și exonerarea de obligația de

plată a sumei de 409.511 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente

impozitului pe profit.

Potrivit prevederilor

Codului de procedură fiscală, Decizia de calcul accesorii nr. generare 102/nr.

înregistrare 1047040 din 6 martie 2009 poate fi contestată în conformitate cu

prevederile art. 205 și 207 C. proc. fisc., așa cum rezultă din chiar cuprinsul

deciziei menționate, prin actul normativ stabilindu-se o procedură prealabilă,

în sensul că actul administrativ fiscal nu poate fi atacat direct la instanța

de contencios administrativ, ci numai după emiterea unei decizii de soluționare

a contestației pe cale administrativă, care, potrivit prevederilor art. 218

alin. (2) C. proc. fisc., poate fi atacată la instanța de contencios

administrativ competentă.

În ceea ce privește

capătul 2 de cerere, referitor la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale,

calculată de la data expirării termenului legal, de 45 de zile de la depunerea

Declarației rectificative nr. 710 din 10 iulie 2009 și până la data restituirii

efective a sumelor menționate prin capătul 1 de cerere în conformitate cu

prevederile art. 124 alin. (2) și art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul

de procedură fiscală, instanța a constatat că, în cauza de față, cerințele

textului art. 124 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 nu sunt îndeplinite.

A apreciat instanța

fondului că în speță, nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile textului

legal, având în vedere că, cererea privind acordarea de dobândă nu a fost

adresată organului fiscal, ci direct instanței de judecată.

Prin urmare,

solicitarea de acordare a dobânzii fiscale, întemeiată pe dispozițiile art. 124

alin. (1) și art. 120 din O.G. nr. 92/2003, este neîntemeiată, cu atât mai mult

cu cât capătul principal de cerere privind obligarea pârâtei ANAF la

restituirea sumei de 564.565 RON, a fost respins ca inadmisibil.

S-a constatat rămas

fără obiect capătul 3 de cerere, prin care s-a solicitat compensarea sumei de

496.716 RON, plătită în mod nejustificat de către societatea reclamantă cu

titlu de impozit pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate

asupra valorilor și părților sociale, ca urmare a încheierii contractului de

cesiune, cu sumele datorate de către reclamantă, cu titlu de impozit pe venitul

din salarii, și pe cale de consecință, obligarea pârâtei ANAF să emită o

Decizie de compensare.

Astfel, având în

vedere cererea nr. 992427 din 22 iulie 2009, prin care reclamanta a solicitat

compensarea sumei de 496.716 RON, instanța a reținut că aceasta a fost

soluționată prin Nota de compensare nr. 12888 din 23 aprilie 2010, operată de

către Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică în data de 24 iunie

2010 și comunicată reclamantei prin adresa nr. 1054638 din 12 iulie 2010

conform AR 09907403062.

În raport cu

respingerea capetelor principale de cerere, 3 și 4 s-a apreciat neîntemeiat

capătul 5 de cerere privind obligarea pârâtei ANAF la plata daunelor

cominatorii, în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere.

Împotriva sentinței

menționate a declarat recurs reclamanta S.C. T.G.I.E. S.R.L solicitând în

principal casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe, conform dispozițiilor art. 313 coroborat cu art.

312 alin. (5) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr.

554/2004, întrucât prima instanță a soluționat cauza dedusă judecății fără a

intra în cercetarea fondului.

Recurenta-reclamantă

mai solicită și în subsidiar modificarea în tot a sentinței recurate în sensul

admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Motivele de recurs au

fost încadrate în prevederile art..304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În esență,

recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici.

cuprinde motive străine de natura pricinii, prin respingerea ca inadmisibilă a

capetelor nr. 1 și 4 ale cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect

arată că, cererea ce face obiectul prezentului dosar este o cerere formulată

împotriva unui act administrativ asimilat în sensul dispozițiilor art. 2 alin.

(2) coroborat cu art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, iar nu o

contestație împotriva Deciziei de calcul accesorii.

Prin toate actele de

procedură efectuate în cauză a învederat instanței de judecată faptul că nu

înțelege să conteste conținutul Deciziei de calcul accesorii și că acest act

administrativ nu face obiectul cercetării judecătorești.

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 205-218 C. proc. fisc. cu

referire la soluția primei instanțe de a respinge capetele 1 și 4 ale cererii

introductive, ca inadmisibile.

Astfel parcurgerea

procedurii prealabile prevăzute de dispozițiile 7 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 nu este necesară în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 8

alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, formulate împotriva refuzului

nejustificat de soluționare a unei cereri de către autoritățile publice.

interpretare și aplicare a dispozițiilor 124 alin (1) C. proc. fisc. și art. 17

C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă

afirmă că textul menționat nu exclude posibilitatea învestirii instanței de

judecată cu o cerere privind acordarea dobânzilor legale datorate de către

organul fiscal ca urmare a nerestituirii în termenul legal a sumelor de bani la

care contribuabilul era îndreptățit, întrucât în raport de dispozițiile art. 18

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, acordarea dobânzii legale reprezintă tocmai

modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin nesoluționarea cererii în

termenul legal.

Susține că soluția

casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare se impune și în raport de soluția

pronunțată de către instanța de fond cu privire la capătul 5 al cererii

introductive.

Intimata-pârâtă Agenția

Națională de Administrare Fiscală nu a formulat întâmpinare conform art. 308

alin. (2) C. proc. civ., însă prin concluziile scrise depuse la dosar a

solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a

Sentinței civile nr. 115/CA/2011, insistând asupra incidenței prevederilor art.

205-208 din O.G. nr. 92/2003 în raport cu care actul administrativ ce poate fi

atacat la instanța de contencios administrativ este decizia de soluționare a

contestației pe cale administrativă iar acțiunea prin care se solicita direct

instanței de contencios administrativ restituirea sumei de 564.565 RON

reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe venitul obținut din

transferul dreptului de proprietate asupra valorilor și părților sociale, ca urmare

a încheierii Contractului de cesiune părți sociale, autentificat sub nr. 3342

din 8 august 2008 de către B.N.P. M.I.A., este inadmisibilă, având în vedere

faptul că nu a fost formulată o contestație administrativă împotriva Deciziei

de calcul accesorii nr. generare 102/nr. înregistrare 1047040 din 6 martie 2009

prin care s-a stabilit, cu titlu de accesorii, suma de 564.565 RON.

În ceea ce privește

cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, solicitarea este

inadmisibilă în lipsa cererii adresată organului fiscal conform art. 124 C.

proc. fisc.

Cererea de compensare

a rămas fără obiect iar solicitarea de exonerare de la plata obligației în sumă

de 409,11 RON reprezentând majorări de întârziere aferente, impozitului pe

profit, obținut este inadmisibilă în lipsa parcurgerii procedurii prealabile

obligatorie stabilită de Codul de procedură fiscală.

Examinând sentința

recurată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum și potrivit art.

304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele Înalta Curte constată că

recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate

în continuare.

Cu privire la

respingerea ca inadmisibile a capetelor 1 și 4 ale cererii de chemare în

judecată criticile sunt întemeiate.

Într-adevăr Titlul IX

(art. 205 - 218) C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă

obligatorie de contestare a actelor administrative - fiscale tipice sau

asimilate, inclusiv nesoluționarea unei cereri sau refuzul nejustificat de

emitere a actului administrativ fiscal [art. 205 alin. (2) teza a II-a, art.

206 alin. (2) teza finală], procedură administrativă care se finalizează prin

decizia emisă în temeiul art. 216-217, ce poate fi atacată în contencios

administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

Acest cadru normativ

special derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile

administrative, reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 și prin

celelalte prevederi aflate în conexiune cu acesta.

Avându-se în vedere

dispozițiile speciale ale art. 218 alin. (2) menționate anterior, este evident

că numai după emiterea unei decizii în soluționarea contestațiilor se poate

formula acțiune la instanța de contencios administrativ competentă pentru

anularea actelor administrativ fiscale.

În speța dedusă

judecății, însă reclamanta a precizat că prin acțiune nu contestă conținutul

Deciziei de calcul accesorii și că acest act administrativ nu face obiectul

cauzei, în condițiile în care s-a adresat instanței de judecată ca urmare a

nesoluționării în termenul legal de către intimata-pârâtă a cererilor de

compensare, respectiv de restituire înregistrate sub nr. 99427 la 22 iulie 2009

și sub nr. 1020328 la 10 noiembrie 2009; cereri formulate de către Societatea

reclamantă datorită modificării împrejurărilor de fapt avute în vedere la

momentul depunerii Declarației 100 din 3 martie 2009 și care a stat la baza

întocmirii Deciziei de calcul accesorii.

În baza principiului

disponibilității, recurenta-reclamantă afirmă că raportul de drept fiscal supus

judecății are ca temei juridic refuzul considerat de recurenta - reclamantă

nejustificat de a soluționa cele două cereri menționate, de restituirea sumei

de 564.565 RON, plătită de către reclamantă cu titlu de majorări de întârziere

aferente impozitului pe venitul obținut din transferul dreptului de proprietate

asupra valorilor și părților sociale, ca urmare a încheierii Contractului de

cesiune de părți sociale, autentificat sub nr. 3342 din 8 august 2008 de către

BNP M.I.A. precum și exonerarea de plată a 409.511 RON reprezentând majorări

din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor părților sociale, ca

urmare a încheierii contractului de cesiune.

În raport de

precizările reclamantei Înalta curte apreciază că în cauză se impune să se pună

în discuție obiectul acțiunii de chemare în judecată având în vedere existența

celor două cereri nesoluționate de organul fiscal în raport de care

recurenta-reclamantă susține că a investit instanța de contencios administrativ

cu o acțiune de contencios administrativ întemeiată pe dispozițiile art. 8

alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, formulată împotriva refuzului

nejustificat al intimatei-pârâte de a soluționa cererile cu care a fost

învestită, respectiv cererile nr. 99427 din 22 iulie 2009 și nr. 1020328 din 10

noiembrie 2009.

În consecință,

trebuie reținut punctul de vedere exprimat de recurentă care arată că toate

acele argumente care au stat la baza soluției pronunțate de către prima

instanță cu privire la capătul 1 și 4 ale cererii introductive, referitoare la

neparcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzute de legiuitor

pentru contestarea Deciziei de calcul accesorii - ca act administrativ fiscal -

exced cadrului procesual determinat de către aceasta prin cererea cu care a

înțeles să învestească instanța de judecată.

Prima instanță,

respingând acțiunea ca inadmisibilă în privința celor două solicitări, fără a

stabili clar obiectul investiri sale, practic nu a intrat în cercetarea

fondului cauzei, motiv pentru care se impune sub acest aspect în conformitate

cu art. 312 alin .(3) și (5) C. proc. civ. casarea cu trimitere spre

rejudecare.

În ceea ce privește

capătul de cerere referitor la obligarea paratei la plata dobânzii legale,

calculată de la data expirării termenului legal de 45 de zile la depunerea

Declarației rectificative nr. 710 din 10 iulie 2009 și până la data restituirii

efective a sumelor menționate prin capătul 1 de cerere, în conformitate cu art.

124 alin. (2) și art. 120 din O.G.nr. 92/2003 privind Codul de procedură

fiscală, în mod corect a fost respins.

Potrivit art. 124

alin .(1) din Codul procedură fiscală „acordarea dobânzilor se face la cererea

contribuabililor” iar în cauză cererea privind acordarea de dobândă nu a fost

adresată organului fiscal ci direct instanței de judecată.

Prin interpretarea

normelor legale citate se desprinde ideea că organul fiscal nu are obligația de

a calcula și plăti, din oficiu, în lipsa unei cereri exprese din partea

contribuabililor dobânzile legale datorate de către aceasta în temeiul

dispozițiilor art. 124 alin. (1) C. proc. fisc. Așadar textul de lege se referă

la faptul că obligația organului fiscal de calcul a dispoziției datorate în

temeiul dispozițiilor art. 124 alin .(1) C. proc. fisc., ia naștere ca urmare a

cererii formulate de către contribuabil.

Cu privire la cererea

de compensare, soluția instanței nu este criticată în mod direct însă așa cum

s-a reținut această solicitare din acțiune a fost soluționată prin nota de

compensare nr. 12888 din 23 aprilie 2010 operată de către Activitatea de Trezorerie

și Contabilitate Publică în data de 24 iunie 2010, această Notă de compensare

fiind comunicată reclamantei prin adresa nr. 1054638 din 12 iulie 2010 conform

AR 09907403062, motiv pentru care acest capăt de cerere a rămas fără obiect.

Conchizând Înalta

Curte reține că instanța de fond nu a examinat în mod real și efectiv

argumentele reclamantei privind obiectul acțiunii ce formează capătul 1 și 4

din cererea de chemare în judecată motiv pentru care, sub acest aspect se

impune casarea cu trimitere spre rejudecare, menținând ca temeinice și legale

celelalte dispoziții ale sentinței pentru considerentele arătate anterior.

Așa fiind în temeiul

art. 313 teza I C. proc. civ. sentința atacată va fi casată în parte și trimisă

cauza spre rejudecare la aceeași instanță cu aplicarea art. 315 alin. (1) și

(3) din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de S.C. T.G.I.E. S.R.L. Bihor, împotriva Sentinței civile nr.

115/CA-P.I. din 16 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția contencios

administrativ și fiscal.

Casează în parte

sentința atacată în ceea ce privește respingerea ca inadmisibile a capetelor 1

și 4 din cererea de chemare în judecată și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2012.

Procesat de GGC - DG