ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6734/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3

aprilie 2008 sub nr. 5538/325/2008 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanta

S.V.D. a formulat, în temeiul art. 58 alin. (1) și (2) C. fam., în

contradictoriu cu pârâții S.G. și Primăria municipiului Timișoara, Direcția de

Evidență a Persoanelor, Serviciul de Stare Civilă, acțiune în contestarea

recunoașterii paternității minorei S.A.T. de către pârâtul S.G., prin

declarația autentificată de Biroul Notarial Confides din 12 februarie 2008, iar

pe cale de consecință, obligarea pârâtei Primăria municipiului Timișoara, Direcția

de Evidență a Persoanelor, Serviciul de Stare Civilă la anularea eventualelor

mențiuni înscrise în registrul de stare civilă în baza acestui act.

Prin sentința civilă nr.

15070 din 27 noiembrie 2008, Judecătoria Timișoara a admis excepția de

necompetență teritorială a acestei instanțe și a declinat competența de

soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sector 3 București, în temeiul

dispozițiilor art. 159 pct. 3, art. 5 și art. 19 C. proc. civ.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta S.V.D., solicitând modificarea sentinței

recurate, în sensul respingerii excepției de necompetență teritorială a

Judecătoriei Timișoara și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

aceleiași instanțe, iar în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii atacate,

în sensul declinării competenței de soluționare a pricinii în favoarea

Judecătoriei Sector 3 București.

Prin cererea depusă

în ședință publică la data de 5 mai 2009, reclamanta a invocat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 158 alin. (3) teza I C. proc. civ.,

în ceea ce privește instituirea termenului de 5 zile de a pronunțare pentru

formularea căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a

competenței, text de lege ce încalcă dispozițiile art. 21 din Constituția

României privind accesul liber la justiție, art. 24 alin. (1) privind

garantarea dreptului la apărare, art. 129 privind folosirea căilor de atac și art.

6 CEDO.

Prin încheierea de

ședință din 2 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, în Dosarul

nr. 5538/325/2008, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale

cu motivarea că în privința dispozițiilor legale referitor la care se invocă

excepția, și anume, art. 158 alin. (3) teza I C. proc. civ. nu este îndeplinită

cerința legăturii cu cauza care se judecă.

Prin decizia civilă nr.

1011 din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de ședință din

2 iunie 2009 a Tribunalului Timiș, secția civilă, reținând, în esență, că

aceasta nu a dovedit interesul legitim și actual în susținerea excepției, și

nici îndeplinirea cerinței legăturii dintre art. 158 alin. (3) C. proc. civ. cu

soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză.

Prin cererea depusă

în ședința publică din 19 ianuarie 2010, reclamanta a solicitat sesizarea

Curții Constituționale cu judecarea excepției de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 158 alin. (1) C. proc. civ., în raport de dispozițiile art. 21,

24 alin. (1), 129 din Constituție și art. 6 CEDO.

Prin încheierea de

ședință din 2 februarie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale, constatând că textul legal al

cărui control de constituționalitate se solicită nu are legătură cu cauza

dedusă judecății.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs reclamanta, înregistrat pe rolul Curții de Apel

Timișoara, secția civilă sub nr. 5538.1/325/2008.

În ședința publică

din 23 martie 2010, reclamanta, prin reprezentant, a invocat excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992,

depunând note scrise în acest sens și a solicitat sesizarea Curții

Constituționale cu soluționarea excepției arătate.

În susținerea

excepției, reclamanta a arătat că termenul de 48 de ore de la pronunțare în

care poate fi atacată cu recurs încheierea de respingere a cererii de sesizare

a Curții Constituționale restrânge dreptul la apărare al părților prezente la

dezbateri și accesul la justiție, deoarece acestea sunt obligate să promoveze o

cale de atac fără să cunoască considerentele încheierii pronunțate, pentru a

motiva recursul.

A mai arătat că nu se

asigură petentului posibilitatea de a lua cunoștință despre motivarea hotărârii

pe fond, despre existența recursului, despre motivele de recurs și despre

termenul stabilit pentru judecarea acestuia, astfel încât acesta se află în

imposibilitatea de a-și formula apărarea, precum și de a o susține în scris sau

oral în fața instanței de recurs, neexistând un echilibru procesual între

părți, aspect de natură să conducă la încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3)

din Constituție și art. 6 CEDO.

Prin încheierea de

ședință din 13 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992,

pentru lipsa legăturii cu cauza.

În urma declarării

prezentului recurs împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a

Curții Constituționale din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, prin încheierea din 20 aprilie 2010, această instanță a dispus, în

temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, suspendarea recursului

declarat de reclamantă împotriva încheierii din 2 februarie 2010 a Tribunalului Timiș, până la soluționarea, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a

recursului declarat de către aceeași reclamantă, împotriva încheierii de

ședință din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara.

Prin recursul

declarat împotriva încheierii de ședință din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție sub nr. 3512/1/2010, reclamanta a arătat că în mod nelegal a fost

respinsă sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate,

aceasta întrunind condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.

A mai arătat că prin

excepția invocată se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, precum și

principiului oralității procesului civil, iar instanței nu-i revenea decât

obligația de a cerceta doar dacă o asemenea excepție a mai fost invocată și

dacă este admisibilă.

Analizând recursul,

Înalta Curte constată că nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea

Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor

judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare,

ce are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar

fi obiectul acestuia.

Tot astfel, art. 2 alin.

(3) din același act normativ dispune că instanța de contencios constituțional

se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost

sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Ca atare, în calea

extraordinară de atac exercitată împotriva încheierii prin care s-a respins

cererea de sesizare a instanței de control constituțional, va fi examinată

respectarea, de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată, a cerințelor

impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

În speță, având a

aprecia asupra admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale,

Înalta Curte constată că instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.

29 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 47/1992 atunci când a constatat că nu

se impune învestirea instanței de contencios constituțional cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate, nefiind întrunite cerințele textului legal

care să facă posibilă sesizarea, respectiv, dispozițiile invocate de către

recurenta-reclamantă ca fiind neconstituționale nu au legătură cu cauza.

Astfel, recurenta-reclamantă

a invocat neconstituționalitatea art. 29 alin. (6) (în prezent alin. (5)) din

Legea nr. 47/1992, apreciind că acestea încalcă dispozițiile art. 21 din

Constituție privind accesul liber la justiție, ale art. 24 alin. (1) din

Constituție referitor la garantarea dreptului la apărare și ale art. 129 din

Constituție privind folosirea căilor de atac, dar și ale art. 6 CEDO.

Textul legal a cărui

neconstituționalitate se invocă stabilește că „dacă excepția este inadmisibilă,

fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o

încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea

poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de

48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.”

Este evident că o

normă care nu face decât să reglementeze regimul căii de atac a încheierii prin

care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale nu poate avea

legătura impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 cu soluționarea

cauzei în cadrul căreia s-a invocat excepția, nici prin raportare la acțiunea

în contestarea recunoașterii de paternitate și nici prin raportare la soluționarea

cererii de sesizare a Curții Constituționale, întrucât judecata propriu-zisă a

acesteia din urmă nu este influențată de calea de atac căreia îi va fi supusă

hotărârea atacată.

Judecata cererii de

sesizare a Curții Constituționale nu poate fi determinată în nici un fel de

regimul căii de atac căreia îi este supusă încheierea dată în această materie,

pentru a se putea susține că există legătură între pretinsa

neconstituționalitate a art. 29 alin. (6) (actual alin. (5)) din Legea nr. 47/1992

și soluționarea cauzei având acest obiect.

Natura cauzei și

gradul jurisdicțional sunt elementele care determină calea de atac căreia îi

este supusă judecata finalizată prin hotărârea pronunțată, iar reglementarea

dată căilor de atac, contrar susținerilor recurentei-reclamante, reprezintă o

garanție a respectării dreptului la un proces echitabil, a principiului

liberului acces la justiție și a egalității cetățenilor în fața legii.

Excepția de

neconstituționalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu,

invocarea ei impune justificarea unui interes, a cărui existență se stabilește

prin verificarea pertinenței excepției în raport cu procesul în care a

intervenit.

Cerința de pertinență

a excepției de neconstituționalitate exprimă legătura obiectivă între aceasta

și litigiul în cadrul căreia a intervenit, condiție care nu este îndeplinită în

cauză.

Constatarea

inadmisibilității excepției de neconstituționalitate este o obligație legală a

instanței de judecată de drept comun și nu reprezintă o încălcare a dreptului

la un proces echitabil ori a principiului egalității armelor juridice, cum

greșit susține recurenta-reclamantă, întrucât dreptul de acces la un tribunal

nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări ce țin mai ales de necesitatea

îndeplinirii unor condiții de admisibilitate, astfel încât nici dreptul de

sesizare a Curții Constituționale pe cale de excepție nu poate fi absolut.

Dimpotrivă,

formularea repetată a unor excepții de neconstituționalitate care nu justifică

condițiile de admisibilitate astfel cum sunt prevăzute de art. 29 din Legea nr.

47/1992, are drept consecință tergiversarea soluționării pe fond a cauzei și,

indirect, încălcarea dreptului la un proces echitabil al celorlalte părți

angrenate în procesul civil.

Criticile recurentei

potrivit cărora instanței învestite cu soluționarea cererii de sesizare a

Curții Constituționale nu-i revenea decât rolul de a verifica îndeplinirea

condițiilor de admisibilitate și dacă excepția a mai fost invocată, nu pot fi

reținute, întrucât instanța s-a conformat obligației ce-i revenea în acest

sens, constatând, în mod corect, că excepția de neconstituționalitate nu

întrunește aceste condiții din perspectiva legăturii cu cauza, aspect față de

care era irelevant faptul dacă aceasta a mai fost invocată sau nu într-un alt

context.

Pentru aceste

considerente, făcând aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta S.V.D. împotriva încheierii din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 decembrie 2010.