ÎCCJ, Decizia nr. 14/2017

Decizia civilă nr.

14/2017

Asupra

admisibilității în principiu a recursului de față, în

conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată

următoarele:

La data de 29 iunie 2016, a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție -

Completul de 5 Judecători recursul declarat de A. împotriva încheierii din

15 iunie 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii -

Secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/J/2016.

În temeiul

dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 C.

proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate admisibilitatea căii de

atac deduse judecății în speță.

Analizând

recursul în condițiile art. 493 alin. (1) și (5) C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru

considerentele ce se succed.

Completul de

5 Judecători a fost învestit cu soluționarea unui recurs declarat

împotriva unei încheieri pronunțate de Secția pentru judecători

a Consiliului Superior al Magistraturii în ipostaza de instanță de

disciplină.

Prin

încheierea recurată, instanța de disciplină s-a pronunțat,

pe de o parte, asupra unei cereri de sesizare a Curții

Constituționale cu soluționarea unei excepții de

neconstituționalitate, iar, pe de altă parte, asupra excepției

nulității absolute a actului prin care a fost învestită.

Distincția

prezintă importanță pentru stabilirea cadrului legal incident.

În ceea ce

privește sesizarea Curții Constituționale, într-adevăr,

potrivit dispozițiilor exprese ale art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea

nr. 47/1992, republicată, încheierea prin care instanța respinge

cererea de sesizare a Curții Constituționale „poate fi atacată

numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de

ore de la pronunțare”.

Însă,

chestiunile juridice ce se impun a fi rezolvate prin intermediul acestui recurs

sunt:

- dacă

încheierea atacată în fața Completului de 5 judecători al

Înaltei Curți de Casație și Justiție este

pronunțată de „instanța judecătorescă” avută în

vedere de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

republicată, în raport cu natura juridică a instituției

Consiliul Superior al Magistraturii și cu jurisprudența

constantă a Curții Constituționale, consacrată prin Deciziile

nr. 391/1007, nr. 514/2007 și nr. 788/2007;

- care este

natura juridică a actelor emise de Consiliul Superior al Magistraturii în

exercitarea rolului de instanță de judecată în domeniul

răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor,

potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată.

Legea

fundamentală stabilește în art. 146 lit. d) atribuția

Curții Constituționale de a hotărî asupra excepțiilor de

neconstituționalitate privind legile sau ordonanțele, ridicate în

fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial.

În aplicarea acestei prevederi constituționale, art. 29 din Legea nr. 47/1992

se referă, în mod expres, la excepțiile ridicate în fața instanțelor

judecătorești sau de arbitraj comercial privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, stabilind

condițiile în care Curtea poate fi sesizată.

Totodată,

capitolul VI al Titlului III al Constituției României este consacrat

autorității judecătorești, sub această denumire fiind

reglementate, pe secțiuni, instanțele judecătorești,

Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.

Potrivit art.

126 alin. (1) din Constituția României „justiția se realizează

prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte

instanțe judecătorești stabilite de lege”. În aplicarea acestui

text constituțional, Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, prevede în art. 2 alin. (2) că

instanțele judecătorești sunt : a) Înalta Curte de Casație

și Justiție; b) curți de apel; c) tribunale; d) tribunale

specializate; e) instanțe militare; f) judecătorii.

Din

interpretarea normelor evocate, rezultă că noțiunea de

instanță judecătorească, avută în vedere de legiuitor

la redactarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, vizează

numai instanțele cu plenitudine de jurisdicție, nu și structurile

administrative care îndeplinesc, printre alte funcții, și

funcție jurisdicțională în materii specializate.

Astfel cum

rezultă din economia dispozițiilor art. 134 alin. (2) din

Constituția României, coroborate cu dispozițiile art. 44 alin. (1)

din Legea nr. 317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii

realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a

magistraților, o activitate cu caracter jurisdicțional, îndeplinind

rolul unei instanțe de disciplină aflată însă în afara

sistemului puterii judecătorești, singura care, în ordinea constituțională

actuală, înfăptuiește justiția în România.

În

același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională,

care, prin deciziile sus amintite, a definit, în mod constant, natura

juridică a instituției Consiliul Superior al Magistraturii,

fără a-i recunoaște calitatea de instanță judecătorească

în sensul art. 126 alin. (1) din Constituția României, republicată.

Or, potrivit

dispozițiilor art. 11 pct. (3) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea curții Constituționale,

republicată, „deciziile și hotărârile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor”.

Se poate

conchide așadar că, prin natura sa juridică, prin modul de

constituire, organizare și realizare a competențelor legale,

Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate centrală autonomă

învestită cu atribuții administrative de organizare a executării

legilor și de aplicare în concret a legilor din domeniul justiției,

în scopul consacrat constituțional de garantare a independenței

justiției și asigurare a bunei funcționări a acesteia,

fără a avea calitatea de instanță de judecată

avută în vedere de legiuitor la redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992,

republicată.

În

strânsă legătură cu argumentele expuse, cel de-al doilea motiv

ce conferă caracter inadmisibil recursului declarat în cauză, cu

referire și la cea de a doua măsură dispusă prin

hotărârea atacată, îl constituie natura încheierii în discuție,

act adoptat de Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii,

în ipostaza de instanță de disciplină.

Potrivit dispozițiilor

art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, Consiliul Superior al

Magistraturii, prin secțiile sale, soluționează acțiunea

disciplinară printr-o hotărâre care trebuie să cuprindă

mențiunile enumerate în textul de lege evocat, iar potrivit dispozițiilor

art. 51 din același act normativ, împotriva acestei hotărâri se poate

exercita recurs.

În raport cu

natura juridică a Consiliului Superior al Magistraturii, în mod evident,

hotărârea prevăzută de dispoziția sus menționată

are natura unui act administrativ cu caracter jurisdicțional. Actele care

premerg și pregătesc adoptarea hotărârii, denumite „încheieri”

în practica instituțională a Secțiilor Consiliului Superior al

Magistraturii, au natura juridică a actelor premergătoare, ce pot fi

atacate numai odată cu actul administrativ cu caracter jurisdicțional

a cărui adoptare au pregătit-o.

Așa

fiind, nici în privința soluției date de Secția pentru

judecători referitor la excepția nulității actului de

sesizare, recursul dedus judecății nu poate fi primit.

În

consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge

recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva încheierii din 15 iunie 2016,

pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția

pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/J/2016.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 16 ianuarie 2017.