Decizia nr. 189/2017 — ÎCCJ

Hotărârea ce formează obiectul recursului Prin Decizia nr. 295 din camera de consiliu de la 15 februarie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/838/2015, în procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a decis următoarele: - respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 C. proc. civ., invocată de recurenții A. și SC B. SRL; - respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de A. și SC B. SRL, prin administrator unic C., împotriva deciziei nr. 205/R din 17 octombrie 2016 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Recursul declarat în cauză Împotriva hotărârii menționate la pct. 1, a declarat recurs SC B. SRL , prin administrator C., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, sub nr. x/1/2017.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., magistratul-raportor a concluzionat în sensul că recursul nu este admisibil. La termenul din 24 aprilie 2017, completul de filtru a analizat raportul și a dispus, prin încheiere, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., comunicarea către părți a raportului, cu mențiune că pot formula în scris un punct de vedere. Conform dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul a fost comunicat părților la datele de 02 și 03.05.2017.

Punctele de vedere formulate de părții asupra raportului Recurenta SC B. SRL, prin administrator unic C., a formulat punct de vedere asupra raportului, prin care: - invocă excepția de inadmisibilitate a efectuării procedurii de filtrare a recursului, susținând că art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 47/1992), impune soluționarea recursului în termen de 3 zile; - în temeiul art. 245-248 C. proc. civ., invocă excepția nulității absolute a raportului și a actelor procedurii de filtrare. Se afirmă că recursul se soluționează în termen de 3 zile, fără proceduri prealabile, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Considerentele din decizia nr. 36 din 11 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, invocate în raportul asupra admisibilității în principiu a recursului sunt în contradicție cu celelalte considerente și cu dispozitivul deciziei respective, din care rezultă că instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat încheierea atacată este competentă să soluționeze recursul declarat în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, această competență revenind în speță completului de 5 judecători. Jurisprudența recentă a completului de 5 judecători, invocată în raport, nu este exemplificată în concret și nu este relevantă având în vedere că art. 1 C. civ. prevede supremația legii în raport cu uzanțele. Prin raport au fost interpretate și aplicate greșit prevederile art. 28 alin. (1) și (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare, art. 483 alin. (1) și art. 493 C. proc. civ. și art. 24 din Legea nr. 304/2004, în contradicție cu prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care impun soluționarea recursului în termen de 3 zile; - invocă excepția nulității absolute a considerentelor deciziei nr. 36 din 11 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, invocate în raport. În susținere, se arată că există contradicție între considerentele deciziei reținute în raport, pe de o parte, și celelalte considerente și dispozitivul deciziei, pe de altă parte, acestea din urmă prevăzând competența completului de 5 judecători de a judeca recursul declarat împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate; - solicită respingerea excepției inadmisibilității recursului, admiterea în principiu a recursului și fixarea termenului pentru judecata pe fond; - invocă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 493 alin. (3) și (5) C. proc. civ., susținând că încalcă dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv, dreptul la interzicerea discriminării prevăzute de art. 1, 15, 16, 20, 21, 24, 53 și 148 din Constituție în raport cu art. 1, 6, 13, 14 și 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, susține că prevederile respective nu îndeplinesc normele și condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate prevăzute de Constituție și de Legea nr. 24/2000 și sunt neconstituționale în măsura în care permit interpretarea și aplicarea arbitrară, părtinitoare și abuzivă; - invocă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (3) și (5) din Legea nr. 47/1992, susținând că sunt neconstituționale în măsura în care: permit instanței de recurs să nu soluționeze recursul în termen de 3 zile; nu îndeplinesc normele și condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate prevăzute de Constituție și de Legea nr. 24/2000; permit interpretarea și aplicarea arbitrară, părtinitoare și abuzivă; încalcă dispozițiile art. 1, 15, 16, 20, 21, 24, 53 și 148 din Constituție.

Considerentele Înaltei Curți cu privire la excepțiile și cererile formulate de recurentă 5.1. Cu privire la excepția inadmisibilității efectuării procedurii de filtrare a recursului Recurenta tinde să demonstreze că, întrucât art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 prevede că termenul de soluționare a recursului este de 3 zile, nu trebuia să fie efectuată procedura de filtrare a recursului prevăzută de art. 493 C. proc. civ. Este de observat faptul că susținerile recurentei vizează existența unui conflict între două reglementări distincte, respectiv art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 (care prevede că recursul se judecă în 3 zile) și art. 493 C. proc. civ. (care prevede imperativ că, atunci când recursul este de competența Înaltei Curți, este urmată procedura de filtrare, fără a prevedea excepții de la aplicarea acestei proceduri). În raport cu dispozițiile vizate, faptul că instanța a apreciat că este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, criticile recurentei nu sunt apte să fundamenteze temeinicia excepției invocate. 5.2. Cu privire la excepția nulității absolute a raportului și a actelor procedurii de filtrare Susținerile recurentei reprezintă critici cu privire la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente fără a fi însă de natură a constitui argumente care să fundamenteze excepția nulității absolute în sensul art. 246 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia „excepțiile absolute sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică”. Altfel spus, împrejurarea că, prin punctul de vedere exprimat, recurenta expune propriile argumente referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor incidente și combate concluziile raportului asupra admisibilității în principiu a recursului nu reflectă, în sensul art. 246 alin. (1) C. proc. civ., o încălcare a unor norme de ordine publică care să atragă nulitatea absolută a raportului ori a actelor procedurii de filtrare. Întrucât, în sensul celor expuse la pct. 4.1, prin punctul de vedere exprimat, recurenta invocă existența unui conflict referitor la aplicarea prevederilor art. 493 C. proc. civ. și art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și combate concluziile raportului, criticile formulate urmează a fi avute în vedere de completul de filtru în cadrul examinării admisibilității în principiu a recursului în temeiul art. 493 alin. (5)-(6) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității absolute a raportului și a actelor procedurii de filtrare. 5.3. Cu privire la excepția nulității absolute a considerentelor deciziei nr. 36 din 11 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, invocate în raportul asupra admisibilității în principiu a recursului Se constată că recurenta invocă excepția nulității absolute a unora dintre considerentele unei decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii. De principiu, se reține că în actualul sistem de drept și în reglementarea procesual civilă - atât C. proc. civ. din 2010, cât și C. proc. civ. de la 1865 (sub imperiul căruia a fost pronunțată decizia respectivă) - nu este reglementat un mijloc procedural care să permită verificarea, nici pe cale principală și nici pe cale de excepție, a legalității ori temeiniciei soluției ori considerentelor deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii. În consecință, instanța respinge, ca inadmisibilă, această excepție invocată de recurentă. 5.4. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 493 alin. (3) și (5) C. proc. civ. Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, astfel cum acestea sunt decelate în aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că: (i) dispozițiile criticate sunt cuprinse într-o lege aflată în vigoare, respectiv Codul de procedură civilă, aprobat prin Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare; (ii) dispozițiile criticate au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât litigiul se află în procedura de filtrare reglementată de art. 493 C. proc. civ., iar, prin raportul asupra admisibilității în principiu, s-a concluzionat în sensul că recursul este inadmisibil; (iii) dispozițiile criticate nu au fost declarate neconstituționale, în integralitatea lor ori sub aspectul criticilor de constituționalitate formulate de recurentă, printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. În sensul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, în raport cu susținerile autorului excepției, opinia instanței este în sensul că dispozițiile art. 493 alin. (3) și (5) C. proc. civ. respectă dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv și dreptul la interzicerea discriminării și nu sunt contrare dispozițiilor art. 1, 15, 16, 20, 21, 24, 53 și 148 din Constituție coroborate cu art. 1, 6, 13, 14 și 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, instanța apreciază că prevederile criticate îndeplinesc cerințele de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 259 din Legea nr. 47/1992, instanța va admite cererea recurentei și va sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 493 alin. (3) și (5) C. proc. civ. 5.5. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (3) și (5) din Legea nr. 47/1992 În esență, recurenta susține că prevederile criticate sunt neconstituționale în măsura în care: permit instanței de recurs să nu soluționeze recursul în termen de 3 zile; nu îndeplinesc normele și condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate prevăzute de Constituție și de Legea nr. 24/2000; permit interpretarea și aplicarea arbitrară, părtinitoare și abuzivă; încalcă dispozițiile art. 1, 15, 16, 20, 21, 24, 53 și 148 din Constituție. Analizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, astfel cum acestea sunt decelate din interpretarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată următoarele: (i) dispozițiile criticate sunt cuprinse într-o lege aflată în vigoare, respectiv Legea nr. 47/1992; (ii) dispozițiile criticate au legătură cu soluționarea cauzei în actualul stadiu procesual, întrucât, în procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 C. proc. civ., prin raportul asupra admisibilității în principiu, s-a concluzionat în sensul că recursul nu este admisibil, fiind analizate condițiile de admisibilitate inclusiv din perspectiva prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992; (iii) dispozițiile criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Se constată că, în realitate, criticile formulate de autorul excepției nu vizează un viciu de constituționalitate al prevederilor art. 29 alin. (3) și (5) din Legea nr. 47/1992, ci, în sensul celor expuse la pct. 4.1, reliefează existența unui conflict în privința aplicării prevederilor art. 493 C. proc. civ. și ale art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cu motivarea că, întrucât a fost urmată procedura de filtrare a recursului, nu a fost respectat termenul în care se judecă recursul, prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Sub aspectul condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, autorul excepției se limitează la invocarea încălcării dispozițiilor art. 1, 15, 16, 20, 21, 24, 53 și 148 din Constituție, fără a expune în concret critici privind neconstituționalitatea dispozițiilor vizate, situație în care se apreciază că cererea este nemotivată. Înalta Curte mai reține că aspectele invocate de recurentă nu reprezintă o problemă de constituționalitate a dispozițiilor legale criticate, ci o chestiune de aplicare a legii, asupra căreia, în temeiul art. 26 din Constituție, instanța de judecată are competența exclusivă să se pronunțe cu prilejul soluționării litigiului. În acest context, sunt relevante următoarele considerente ale Curții Constituționale: „(...) examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele. (...)această chestiune reprezintă o problemă de interpretare și aplicare a legii, atribut al instanței judecătorești” (Decizia nr. 850/2015, pct. 29). În același sens, instanța are în vedere, prin analogie, și argumentele reținute de Curtea Constituțională în ipoteze similare în care a fost sesizată cu soluționarea unor excepții de neconstituționalitate, respinse ca inadmisibile pentru un raționament similar (Decizia nr. 193/2017, pct. 17; Decizia nr. 350/2016, pct. 15-16). Pentru aceste argumente, reținând că aspectele invocate de recurentă reprezintă chestiuni de aplicare a dispozițiilor legale, iar nu veritabile critici de constituționalitate, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, urmând a respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Examinarea recursului în temeiul art. 493 alin. (5) și (6) C. proc. civ. Procedând la examinarea recursului în temeiul art. 493 alin. (5) și (6) C. proc. civ., completul de filtru reține aspectele arătate în continuare. În ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibile, a recursurilor declarate de contestatoarea A. și intimata SC B. SRL, se constată că decizia ce formează obiectul recursului în prezentul dosar a fost pronunțată în procedura de filtrare a recursului, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. Dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd expres faptul că decizia pronunțată în ipotezele reglementate de textul de lege nu este supusă niciunei căi de atac, astfel că nu face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. ori art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează competența Completului de 5 judecători. În ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, este adevărat că, potrivit art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, încheierea prin care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale „poate fi atacată numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”. Prin decizia nr. 36 din 11 decembrie 2006, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat că „încheierile instanțelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, sunt supuse căii de atac a recursului”. Însă, în considerentele deciziei respective s-a reținut, în mod expres că, „în raport de reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor, cum ar fi, în materie penală, Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în celelalte materii, secțiile acestei instanțe”. Prin analogie cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale în sensul că „atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor (...) sunt general obligatorii (...) și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept” (Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995), dezlegarea dată acestei probleme de drept prin considerentele deciziei nr. 36 din 11 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, este, potrivit art. 3307 alin. (4) din C. proc. civ. din 1865, obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I, nr. 368/30.05.2007. Așa fiind, hotărârea ce formează obiectul prezentului recurs, prin care o secție civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, nu este supusă controlului judiciar specific reformării pe calea recursului, întrucât completul de 5 judecători nu are nici atributul și nici caracterul conferit instanței superioare în sensul prevăzut de legea procesual civilă cu referire la normele speciale cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Faptul că, în sensul dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este instanță imediat superioară secțiilor Înaltei Curți rezultă și din argumentele expuse în continuare. Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, instanțele judecătorești sunt: Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanțele militare și judecătoriile, iar, conform art. 19 alin. (2 1 ) din aceeași lege, Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată în 4 secții și trei formațiuni de judecată distincte, respectiv Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și completul de 5 judecători, fiecare având o competență diferită. Nicio reglementare legală în materie civilă nu prevede o ierarhie între secțiile civile și celelalte trei formațiuni de judecată menționate ale Înaltei Curți, iar o asemenea ierarhie nu poate fi stabilită pe cale de interpretare în funcție de numărul judecătorilor care intră în compunerea completului de judecată. A accepta o ierarhizare a formațiunilor (iar nu a instanțelor) de judecată în funcție de numărul membrilor completului de judecată, ar însemna că, spre exemplu, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept [compus din 9 membri, conform art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013] este instanță imediat superioară completului de 5 judecători, iar completul pentru soluționarea recursului în interesul legii (compus din 25 de membri) este instanță imediat superioară completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. O asemenea interpretare ar fi de natură să permită exercitarea unor căi de atac succesive, prin extinderea nepermisă a dreptului la exercitarea unei căi de atac, chiar și în ipoteza în care în sistemul de organizare judiciară nu există o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea judecătorească (cum este cazul secțiilor civile ale Înaltei Curți, ale căror hotărâri sunt definitive) împotriva căreia este exercitată calea de atac. Conform principiului de interpretare exceptio est strictissimae interpretations, este de observat că, ori de câte ori a considerat necesar, legiuitorul a reglementat expres competența completului de 5 judecători în materie civilă al Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că acestei formațiuni de judecată nu îi poate fi atribuită o competență extinsă pe cale de interpretare în alte situații decât cele expres și limitativ prevăzute de lege. Astfel, este de observat că, potrivit art. 24 teza finală din Legea nr. 304/2004, completul de 5 judecători în materie civilă „soluționează cauzele în materie disciplinară potrivit legii și alte cauze date în competența lor prin lege”. În sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 304/2004, în cuprinsul C. proc. civ., competența completului de 5 judecători este expres prevăzută în patru situații, după cum urmează: - „Conflictul dintre două secții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție se soluționează de Completul de 5 judecători.” [art. 136 alin. (3) C. proc. civ.]; - Hotărârea prin care instanța soluționează cererea de renunțare la dreptul pretins este supusă recursului, care se judecă de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțarea la dreptul pretins. „Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul se judecă de completul de 5 judecători.” (art. 410 C. proc. civ.); - „Hotărârea care constată perimarea este supusă recursului, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la pronunțare. Când perimarea se constată de o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul se judecă de completul de 5 judecători.” [art. 421 alin. (2) C. proc. civ.]; - „Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. În cazul în care revizuirea a fost soluționată de una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul este de competența completului de 5 judecători.” [art. 513 alin. (6) C. proc. civ.]. În măsura în care rațiunea legiuitorului ar fi fost în sensul considerării completului de 5 judecători în materie civilă ca instanță ierarhic superioară secțiilor civile ale Înaltei Curți nu ar fi introdus în cuprinsul dispozițiilor citate prevederea expresă a competenței acestei formațiuni de judecată. În acest sens, este de observat că, în alte situații similare, în care a prevăzut că o hotărâre este supusă căii de atac la instanța ierarhic superioară, legiuitorul nu a prevăzut competența completului de 5 judecători [spre exemplu: art. 50 alin. (2), art. 53 alin. (1), art. 132 alin. (4), art. 437 alin. (1), art. 440, art. 483 alin. (4) C. proc. civ.]. În consecință, se apreciază că dispozițiile menționate impun o interpretare restrictivă în privința competenței conferite completului de 5 judecători în materie civilă al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu poate fi extinsă prin interpretarea extensivă a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Ad absurdum, a accepta o asemenea interpretare ar presupune identificarea, tot pe cale de interpretare, a unei instanțe imediat superioare completului de 5 judecători în materie civilă al Înaltei Curți pentru a conferi posibilitatea exercitării efective a recursului, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, împotriva hotărârii prin care completul de 5 judecători respinge, ca inadmisibilă, o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate ridicată în fața sa. În consecință, pentru argumentele expuse, se reține că hotărârea atacată nu este supusă recursului în condițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. ori art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în acest sens fiind conturată și jurisprudența recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, în alte materii decât cea penală, urmând a fi respins recursul, ca inadmisibil, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ.