ÎCCJ, Decizia nr. 14/2016

ÎCCJ, Decizia nr. 14/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia civilă nr. 14/2016

Asupra admisibilității

în principiu a recursului de față, în conformitate cu dispozițiile

art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

La data de 10

noiembrie 2015, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, completul de 5 judecători, recursul declarat de A., B., C.,

D., E., F., prin reprezentant convențional G., împotriva încheierii de ședință

din 24 septembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/110/2014/a1.

În temeiul dispozițiilor

art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte

va examina cu prioritate admisibilitatea căii de atac deduse judecății

în speță.

Analizând recursul

în condițiile art. 493 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată

că acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce se succed:

Potrivit principiului

consacrat de dispozițiile art. 129 din Constituția României, legea procesual

civilă a reglementat dreptul examinării cauzei civile, inclusiv cu referire

la anumite categorii de încheieri date în cursul judecății, în două

grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile de a fi supuse

reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile

de casare sau modificare, calea de atac a recursului fiind prevăzută în

mod expres și limitativ.

În speță,

pentru încheierea prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții

Constituționale pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate

ridicată în fața instanței de judecată, „în orice fază

a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”, calea de atac a recursului

a fost stabilită de legiuitor prin art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992,

republicată.

Recurentele

F., A., E., D.,

C. și B.

au declarat recurs împotriva încheierii prin care secția l civilă a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat, în sensul respingerii,

asupra unei cereri de sesizare a Curții Constituționale pentru a decide

asupra unei excepții de neconstituționalitate, invocată în cadrul

unui recurs.

Potrivit art.

483 alin. (1) C. proc. civ. sunt supuse recursului hotărârile nedefinitive,

cu distincțiile prevăzute în textul menționat. Din economia textului

indicat, cu trimitere la art. 466 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că

încheierile, cu excepția celor care întrerup cursul judecății, urmează

sub aspectul căilor de atac regimul juridic al hotărârii finale ce se

va pronunța în acea etapă procesuală.

Cu privire la

hotărârile asupra recursului, acestea sunt definitive, conform prevederilor

art. 634 alin. (5) C. proc. civ.

Ca atare, încheierea

menționată urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit

de legea procesual civilă.

Pe de altă

parte, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992,

republicată, încheierea prin care instanța respinge cererea de sesizare

a Curții Constituționale „poate fi atacată numai cu recurs, la instanța

imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”.

Aparent, cele

două norme procesuale sunt contradictorii, în realitate însă, dispozițiile

art. 483 C. proc. civ. privesc, cu referire la recurs, sistemul stabilit prin legea

procesual civilă privind soluționarea în fond și calea de atac a

litigiului dedus judecății.

Art. 29 alin.

(5) din Legea nr. 47/1992, republicată, privește, cu referire la recurs,

exclusiv controlul judiciar al încheierii prin care instanța de judecată

s-a pronunțat asupra unui incident procedural ivit în cursul soluționării

cauzei, cu referire la cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru

a decide asupra excepției de neconstituționalitate invocate în fața

sa.

În exercitarea

controlului judiciar, instanța imediat superioară, sesizată cu recursul

prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată nu are

competență și nu se pronunță niciodată asupra fondului

cauzei deduse judecății. Examinarea fondului, fără a se pronunța

asupra acestuia, privește exclusiv stabilirea obiectului cauzei în vederea

îndeplinirii sau neîndeplinirii uneia din condițiile de admisibilitate stabilite

prin art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă

dispoziția legală pretins neconstituțională are legătură

cu soluționarea cauzei.

Altfel spus, soluționarea

efectivă a cauzei nu este scoasă niciodată din competența instanțelor

firești, stabilite de legea procesual civilă pentru a se pronunța

asupra acesteia în fond și căi de atac.

Așadar, reglementarea

cuprinsă în norma specială nu vizează modificarea art. 483 C.

proc. civ. ori a art. 634 din același cod, textele privind situații diferite

în cadrul procesului civil, așa încât nu vin în contradicție.

În consecință,

recursul cu care instanța este sesizată în condițiile art. 29

alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată ar fi admisibil, iar instanța

imediat superioară în grad ar fi competentă să se pronunțe asupra

acestuia, în limitele controlului judiciar precizat anterior, independent de etapa

procesuală în care s-a pronunțat încheierea atacată.

Prin decizia

nr. 36, ce a soluționat recursul în interesul legii, publicată în M.

Of., Partea I, nr. 368/30.05.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție,

constituită în secții unite, a statuat că „încheierile instanțelor

de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curții

Constituționale, cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate,

sunt supuse căii de atac a recursului”.

Însă, în

considerentele deciziei sus citate se reține, în mod expres că, „în raport

de reglementările legale specifice organizării judiciare existente, nu

pot fi supuse controlului judiciar încheierile prin care s-a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale, pronunțate de ultima instanță

în ierarhia instanțelor, cum ar fi, în materie penală, completul de 9

judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și,

în celelalte materii, secțiile acestei instanțe”.

Așa fiind,

în mod evident, încheierea prin care secția l civilă a Înaltei Curți

de Casație și Justiție a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale nu mai poate fi supusă controlului judiciar specific reformării,

având în vedere considerentele deciziei menționate.

Pe de altă

parte, completul de 5 judecători, în speță, nu are nici atributul

și nici caracterul conferit instanței superioare în sensul prevăzut

de legea procesual civilă cu referire la normele speciale cuprinse în Legea

nr. 47/1992, republicată.

Așadar, cum

recursul privește o încheiere a secției l civile a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, dată în recurs, iar hotărârea ce

se va pronunța în cauză va fi o hotărâre definitivă, este evident

că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 24 din Legea

nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În acest sens, s-a conturat și jurisprudența recentă a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, completele de 5 judecători, în alte

materii decât cea penală.

Pentru a da eficiență

principiului constituțional al egalității în fața legii și

autorităților, instanța trebuie să examineze căile de atac

cu care este sesizată prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare

stabilite de legea procesuală și să respingă, ca inadmisibilă,

orice cale de atac neconformă acestora.

În consecință,

pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de A., B., C., D., E., F., prin reprezentant convențional

G., împotriva încheierii de ședință din 24 septembrie 2015, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

în Dosarul nr. x/110/2014/a1.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi, 11 ianuarie 2016.