ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2017

Decizia nr. 250/2017 Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 12 decembrie 2016, sub nr. x/1/2016, petenții A., B. și C. au formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 1987 din 20 octombrie 2016, pronunțată de această instanță în dosarul nr. x/2/2004*, solicitând anularea hotărârii atacate și fixarea unui termen pentru judecarea recursului. În motivarea cererii, contestatorii au arătat că, prin Decizia nr. 1987 din 20 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții A., B. și C. și de reclamanții D. și E. împotriva Deciziei civile nr. 309/A din 12 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și cu familie.

Au precizat că instanța de recurs nu a cercetat motivul de recurs referitor la aplicarea greșita a dispozițiilor art. 480 C. civ. și ale art. 1 din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale de către instanța de apel în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, caz de modificare prevăzut de art. 304 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs au arătat că, dată fiind încetarea forțată a activității F. la momentul naționalizării și preluării patrimoniului acesteia de întreprinderile socialiste, acționarii, fără a mai solicita înființarea societăților, puteau revendica bunurile acesteia, întrucât prin încetarea existenței societăților, bunurile erau transmise către acționari.

În cadrul motivelor de recurs au susținut, de asemenea, că, în cazul în care s-ar constata nulitatea contractului de societate sau ajungerea la termenul prevăzut în cuprinsul acestuia, bunurile aduse ca aport la înființarea societății se întorc în patrimoniul asociaților sau acționarilor. În speță, societatea și-a încetat existența, iar actele constitutive ale acesteia nu mai produc efecte juridice, urmare adoptării legii de naționalizare. În cuprinsul concluziilor scrise formulate în recurs au arătat că, la data naționalizării, a încetat personalitatea juridică a F., în modalitatea transformării ei, recunoscută în literatura juridică ca fiind un mod specific de încetare a persoanei juridice.

Având în vedere cauza legală de încetare a personalității juridice a F. au apreciat că acționarii acesteia sunt îndreptățiți să primească activele aflate în patrimoniul societății. În sprijinul motivelor de recurs au invocat Decizia nr. 2155 din 14 iulie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a statuat că foștii acționari ai unei societăți în nume colectiv au calitate procesuală activă în acțiunea în revendicare a bunurilor care au aparținut societății naționalizate, potrivit Legii nr. 119/1948. Or, instanța de recurs nu a analizat și aceste argumente, negându-și propria jurisprudență, pronunțată într-o cauză identică.

Petenții au menționat, de asemenea, că instanța de recurs și-a fundamentat motivarea pe dispozițiile art. 177 și art. 179 din Legea nr. 31/1990, referitoare la operațiunea de lichidare a societății, deși aceste norme nu sunt: incidente în cauză, având în vedere că Societatea Anonimă Românească a luat ființă și a încetat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ. În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (3) C. proc. civ. Contestația în anulare este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările ulterioare. Prin întâmpinarea formulată la data de 27 ianuarie 2017, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 320 alin. (2) C. proc.

civ., intimata G. a solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, susținând că motivele invocate în cuprinsul acesteia nu se circumscriu dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. A arătat, în esență, că este inadmisibilă contestația în anulare prin care se invocă faptul că nu au fost analizate argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate motivului de casare sau de modificare pe care îl sprijină. Intimata a susținut că pretinsele aspecte neanalizate reprezintă simple argumente și nu motive de recurs. Faptul că instanța de recurs nu a examinat distinct fiecare argument invocat de către recurenți nu constituie o omisiune, având în vedere că aceasta a analizat grupat toate criticile, arătând, în mod expres, că nu va mai cerceta susținerile care nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Referitor la ignorarea practicii judiciare depuse la dosar în recurs, intimata a susținut că aceasta nu constituie una dintre situațiile prevăzute de lege care poate conduce la admisibilitatea contestației în anulare. La data de 27 ianuarie 2017, intimata H. a depus întâmpinare, în afara termenului procedural, prin care a solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată. În motivare, intimata a arătat că, prin cererea dedusă judecății contestatorii reiterează motivele de recurs pe care instanța de recurs le-a analizat punctual. Or, admisibilitatea contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., este condiționată de omisiunea totală a instanței de recurs de a se pronunța asupra unui motiv de recurs, presupunând completa ignorare a acestuia, iar nu eventuala conciziune sau insuficiența argumentelor în raport de care motivul, fiind avut în vedere, a fost respins.

Referitor la motivele de recurs pretins neanalizate de instanța de recurs, intimata a susținut că Înalta Curte a apreciat că nu se impun a fi analizate, întrucât nu pot fi încadrate în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., fiind aspecte care țin de situația de fapt sau reformulări ale criticilor anterioare. Examinând excepția inadmisibilității contestației în anulare, invocată prin întâmpinare de intimatele G. și H., Înalta Curte urmează să o respingă, întrucât motivele dezvoltate de contestatori în cuprinsul contestației în anulare pot fi încadrate în prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Având în vedere că petenții și-au întemeiat contestația în anulare pe o ipoteză stipulată de lege, respectiv pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., invocând omisiunea instanței de recurs de a cerceta un motiv de recurs, Înalta Curte constată că cererea îndeplinește condițiile de admisibilitate, situație în care argumentele susținute de intimați prin întâmpinările depuse la dosar, sub acest aspect, sunt neîntemeiate. Analizând contestația în anulare, Înalta Curte reține că nu este fondată și urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-i numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere omisiunea de a examina unui din motivele de casare invocate în termenul legal de către recurenți, iar nu argumentele de fapt sau de drept menționate în sprijinul acestora, care sunt întotdeauna subsumate motivelor de casare. Astfel, instanța de recurs poate să grupeze argumentele aduse de recurenți în susținerea unor motive de casare, pentru a răspunde acestora printr-un considerent comun, fiind suficient să expună raționamentul pentru care a apreciat, ca nefondată, critica. În ceea ce privește pretinsa omisiune a examinării motivului de recurs referitor la încălcarea prevederilor art. 480 C. civ.

și art. 1 din Legea nr. 31/1990 de către instanța de apel, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivele de recurs deduse judecății, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că, deși obiectul prezentului litigiu îl constituie o acțiune în revendicare întemeiată de dispozițiile C. civ., instanța de judecată, în soluționarea unei chestiuni litigioase fără corespondent în dispozițiile generale, poate da eficiență unor principii de drept care stau la baza prevederilor Legii nr. 10/2001. Astfel, au arătat că, prin art. 3 din acest ultim act normativ, legiuitorul a reglementat modalitatea de soluționare a ipotezei în care cererea de acordare a măsurilor reparatorii este formulată de acționarii unei societăți, anterior desființată prin efectul unei legi de naționalizare sau urmare trecerii abuzive a patrimoniului acesteia în patrimoniul statului.

Textul art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001 consacră posibilitatea pentru acționari de a se adresa instanței în scopul acordării măsurilor reparatorii, fie procedând mai întâi la reînființarea societății, fie separat, fără a proceda la reînființarea acesteia, dând posibilitatea victimelor măsurilor abuzive de naționalizare să obțină o reparație integrală. Recurenții-reclamanți au învederat, de asemenea, că bunurile care au aparținut societăților a căror personalitate juridică a încetat ca efect al naționalizării - cum este și cazul F. - au intrat în patrimoniul acționarilor. Prin urmare, foștii acționari pot revendica bunurile care au făcut parte din patrimoniul societăților, fără a solicita înființarea acestora.

De asemenea, au susținut că, în situația în care s-ar constata nulitatea contractului de societate sau ajungerea persoanei juridice la termenul prevăzut în contract, bunurile aduse ca aport la înființarea societății se întorc în patrimoniul asociaților sau acționarilor. Astfel, au arătat că, în speță, societatea și actele constitutive și-au încetat existența urmare adoptării legii de naționalizare. Contrar opiniei contestatorilor, Înalta Curte apreciază că instanța de recurs a examinat acest motiv de recurs, precum și argumentele formulate în susținerea acestuia.

Astfel, în considerentele deciziei a cărei retractare se solicită instanța de recurs a arătat că modalitatea de încetare a persoanei juridice în cauză (și care nu a constituit obiect al controlului judiciar în litigiul dedus judecății) a născut un drept la reparații în condițiile unei proceduri speciale, reglementată de Legea nr. 10/2001, aspect care exclude aplicarea regulilor generale și face inutilă analizarea lor. Având în vedere că o astfel de procedură este reglementată de legiuitor, nu se mai poate pune problema reînființării persoanei juridice în scopul promovării unei acțiuni în revendicare, întrucât aceasta vizează și situația în speță, măsurile reparatorii și regimul juridic al acordării acestora, persoanele care sunt îndreptățite să le primească, iar reînființarea vechii societăți nu este o condiție pentru declanșarea acestei proceduri.

Prin urmare, instanța de recurs a apreciat, față de faptul că reclamanții au înțeles să promoveze o cerere în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., iar nu pe cele ale Legii nr. 10/2001, că instanța de apel avea obligația să verifice condițiile de exercitare a unei astfel de acțiuni, una dintre acestea fiind identitatea dintre titularul cererii și cel al dreptului pretins din perspectiva dreptului comun. În acest sens, a constatat că, în mod corect, curtea de apel a stabilit că o astfel de identitate nu există în cauză.

În ceea ce privește argumentul pretins neanalizat, referitor la faptul că, dată fiind încetarea forțată a activității F. la momentul naționalizării și preluării patrimoniului de întreprinderile socialiste, acționarii, fără a mai solicita înființarea societăților, puteau revendica bunurile care au aparținut acesteia, se constată că instanța de recurs a statuat că împrejurarea potrivit căreia persoana juridică și-a încetat activitatea în mod forțat, iar acționarii nu au mai avut deschisă calea unei lichidări convenționale, nu are efectul transmiterii bunurilor care au aparținut societății către acționari și, pe cale de consecință, nașterea în patrimoniul acestora a dreptului de a le revendica.

În acest sens, a considerat că posibila lichidare convențională, invocată prin motivele de recurs, putea avea efectele indicate de potenți, prin prisma dreptului de proprietate asupra bunurilor societății, numai sub condiția suspensivă a acoperirii pasivului exigibil cu fondurile de care dispunea aceasta. Însă, a constatat că, din probatoriul administrat în cauză nu a reieșit că, în urma lichidării pasivului, bunurile menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu ar fi trebuit să fie valorificate pentru achitarea datoriilor societății și s-ar mai fi regăsit în patrimoniul persoanei juridice.

Înalta Curte reține, de asemenea, că, în cuprinsul memoriului de recurs, reclamanții, prevalându-se de dispozițiile Legii nr. 31/1990, au susținut că sunt îndreptățiți să revendice bunurile care au aparținut F. Au arătat, de asemenea, că, în situația în care s-ar aprecia că doar această persoana juridică ar putea promova acțiunea în revendicare a bunurilor care au făcut parte din patrimoniul său, s-ar încălca dispozițiile Legii nr. 31/1990, în sensul că s-ar reînființa această societate comercială, în vederea formulării unei astfel de cereri de chemare în judecată. După finalizarea acestei proceduri, societatea ar urma să fie dizolvată și lichidată, întrucât scopul pentru care a fost reînființată a fost îndeplinit (motive de recurs).

Or, în contextul în care, prin motivele de recurs reclamanții au menționat, printre altele, că societatea reînființată în scopul formulării acțiunii în revendicare urma a fi dizolvată potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990 (motive de recurs), a fost necesar ca Înalta Curte să examineze aceste susțineri din perspectiva dispozițiilor acestui act normativ, cu privire la care a conchis că, în cauză, nu se pune problema reînființării persoanei juridice doar în scopul promovării unei acțiuni în revendicare. În ceea ce privește criticile formulate pe fondul cauzei, instanța de recurs, considerând legală dezlegarea dată de instanța de apel excepției lipsei calității procesuale active, nu le-a supus analizei, apreciind că acestea nu pot fi încadrate în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., fiind aspecte care țin de situația de fapt sau reformulări ale criticilor anterior analizate. Față de aspectele mai sus expuse, Înalta Curte reține că instanța de recurs s-a pronunțat asupra chestiunilor supuse controlului de legalitate, în motivarea soluției adoptate făcând referire la argumentele invocate de contestatori. De asemenea, constată că instanța de control judiciar, în faza procesuală a recursului, a răspuns criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neavând obligația de analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs (deși, în cazul de față astfel a procedat), ci de a examina fiecare motiv de casare, putând grupa, în acest sens, argumentele aduse de parte.

În speță, instanța de recurs a cercetat complet motivul de recurs pretins neanalizat prin prezenta contestație în anulare, însă neînsușirea acestuia nu constituie, din perspectiva art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., motiv de contestație în anulare. Prin urmare, în cauză nu se pune problema unei omisiuni, în sensul prevăzut de norma citată, contestatorii reiterând, de fapt, motivele de nelegalitate din recurs, care nu pot fi analizate în cadrul contestației în anulare. În ceea ce privește ignorarea jurisprudenței în materie de către instanța de recurs, Înalta Curte reține că aceasta nu poate constitui un motiv recurs care să poată fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ. Prin urmare, nici invocarea neanalizării acestui aspect în recurs, susținută de contestatori, nu poate fi supusă cenzurii instanța în prezenta cale extraordinară de atac. Fiind o cale de retractare, contestația în anulare nu poate fi exercitată în alte condiții și pentru alte motive decât cele prevăzute de textul de lege menționat, împrejurare față de care Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe contestatorii căzuți în pretenții la plata către intimata H. a sumei de 5.419,80 lei, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare. Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii A., B. și C. împotriva Deciziei nr. 1987 din 20 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, ca nefondată. Obligă pe contestatori la plata către intimata H. a sumei de 5.419,80 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2017. Procesat de GGC - CL