ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 250/2017

Deliberând asupra cauzei de

față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă la 12 decembrie 2016, sub nr. x/1/2016, petenții A., B.

și C. au formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 1987

din 20 octombrie 2016, pronunțată de această instanță

în dosarul nr. x/2/2004*, solicitând anularea hotărârii atacate și

fixarea unui termen pentru judecarea recursului.

În motivarea cererii, contestatorii au

arătat că, prin Decizia nr. 1987 din 20 octombrie 2016, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții A., B. și C. și

de reclamanții D. și E. împotriva Deciziei civile nr. 309/A din 12

mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și cu familie.

Au precizat că instanța de

recurs nu a cercetat motivul de recurs referitor la aplicarea greșita a

dispozițiilor art. 480 C. civ. și ale art. 1 din Legea nr. 31/1990 a

societăților comerciale de către instanța de apel în

soluționarea excepției lipsei calității procesuale active,

caz de modificare prevăzut de art. 304 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de

recurs au arătat că, dată fiind încetarea forțată a

activității F. la momentul naționalizării și

preluării patrimoniului acesteia de întreprinderile socialiste, acționarii,

fără a mai solicita înființarea societăților, puteau

revendica bunurile acesteia, întrucât prin încetarea existenței

societăților, bunurile erau transmise către acționari.

În cadrul motivelor de recurs au

susținut, de asemenea, că, în cazul în care s-ar constata nulitatea

contractului de societate sau ajungerea la termenul prevăzut în cuprinsul

acestuia, bunurile aduse ca aport la înființarea societății se

întorc în patrimoniul asociaților sau acționarilor. În

speță, societatea și-a încetat existența, iar actele

constitutive ale acesteia nu mai produc efecte juridice, urmare adoptării

legii de naționalizare.

În cuprinsul concluziilor scrise

formulate în recurs au arătat că, la data naționalizării, a

încetat personalitatea juridică a F., în modalitatea transformării

ei, recunoscută în literatura juridică ca fiind un mod specific de

încetare a persoanei juridice.

Având în vedere cauza legală de

încetare a personalității juridice a F. au apreciat că

acționarii acesteia sunt îndreptățiți să

primească activele aflate în patrimoniul societății.

În sprijinul motivelor de recurs au

invocat Decizia nr. 2155 din 14 iulie 2014, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin

care s-a statuat că foștii acționari ai unei societăți

în nume colectiv au calitate procesuală activă în acțiunea în

revendicare a bunurilor care au aparținut societății

naționalizate, potrivit Legii nr. 119/1948. Or, instanța de recurs nu

a analizat și aceste argumente, negându-și propria jurisprudență,

pronunțată într-o cauză identică.

Petenții au menționat, de

asemenea, că instanța de recurs și-a fundamentat motivarea pe

dispozițiile art. 177 și art. 179 din Legea nr. 31/1990, referitoare

la operațiunea de lichidare a societății, deși aceste norme

nu sunt: incidente în cauză, având în vedere că Societatea

Anonimă Românească a luat ființă și a încetat anterior

intrării în vigoare a acestui act normativ.

În drept, contestația în anulare

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (3) C. proc. civ.

Contestația în anulare este

scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor

art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu

modificările ulterioare.

Prin întâmpinarea formulată la

data de 27 ianuarie 2017, în condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ., intimata G. a solicitat

respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, susținând

că motivele invocate în cuprinsul acesteia nu se circumscriu

dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

A arătat, în esență,

că este inadmisibilă contestația în anulare prin care se

invocă faptul că nu au fost analizate argumentele de fapt sau de

drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate

motivului de casare sau de modificare pe care îl sprijină.

Intimata a susținut că

pretinsele aspecte neanalizate reprezintă simple argumente și nu

motive de recurs. Faptul că instanța de recurs nu a examinat distinct

fiecare argument invocat de către recurenți nu constituie o omisiune,

având în vedere că aceasta a analizat grupat toate criticile,

arătând, în mod expres, că nu va mai cerceta susținerile care nu

pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Referitor la ignorarea practicii

judiciare depuse la dosar în recurs, intimata a susținut că aceasta

nu constituie una dintre situațiile prevăzute de lege care poate

conduce la admisibilitatea contestației în anulare.

La data de 27 ianuarie 2017, intimata

H. a depus întâmpinare, în afara termenului procedural, prin care a solicitat,

în principal, respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă,

iar în subsidiar, ca nefondată.

În motivare, intimata a arătat

că, prin cererea dedusă judecății contestatorii

reiterează motivele de recurs pe care instanța de recurs le-a

analizat punctual. Or, admisibilitatea contestației în anulare,

întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., este

condiționată de omisiunea totală a instanței de recurs de a

se pronunța asupra unui motiv de recurs, presupunând completa ignorare a

acestuia, iar nu eventuala conciziune sau insuficiența argumentelor în

raport de care motivul, fiind avut în vedere, a fost respins.

Referitor la motivele de recurs

pretins neanalizate de instanța de recurs, intimata a susținut

că Înalta Curte a apreciat că nu se impun a fi analizate, întrucât nu

pot fi încadrate în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., fiind aspecte care țin de situația de fapt sau reformulări

ale criticilor anterioare.

Examinând excepția

inadmisibilității contestației în anulare, invocată prin

întâmpinare de intimatele G. și H., Înalta Curte urmează să o

respingă, întrucât motivele dezvoltate de contestatori în cuprinsul

contestației în anulare pot fi încadrate în prevederile art. 318 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ.

Având în vedere că petenții

și-au întemeiat contestația în anulare pe o ipoteză

stipulată de lege, respectiv pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., invocând omisiunea instanței de recurs de a cerceta

un motiv de recurs, Înalta Curte constată că cererea

îndeplinește condițiile de admisibilitate, situație în care

argumentele susținute de intimați prin întâmpinările depuse la

dosar, sub acest aspect, sunt neîntemeiate.

Analizând contestația în anulare,

Înalta Curte reține că nu este fondată și urmează a fi

respinsă pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-i

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare.

Art. 318 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ. are în vedere omisiunea de a examina unui din motivele de casare

invocate în termenul legal de către recurenți, iar nu argumentele de

fapt sau de drept menționate în sprijinul acestora, care sunt întotdeauna

subsumate motivelor de casare.

Astfel, instanța de recurs poate

să grupeze argumentele aduse de recurenți în susținerea unor

motive de casare, pentru a răspunde acestora printr-un considerent comun,

fiind suficient să expună raționamentul pentru care a apreciat,

ca nefondată, critica.

În ceea ce privește pretinsa

omisiune a examinării motivului de recurs referitor la încălcarea

prevederilor art. 480 C. civ. și art. 1 din Legea nr. 31/1990 de

către instanța de apel, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs deduse

judecății, recurenții-reclamanți au susținut, în

esență, că, deși obiectul prezentului litigiu îl constituie

o acțiune în revendicare întemeiată de dispozițiile C. civ.,

instanța de judecată, în soluționarea unei chestiuni litigioase

fără corespondent în dispozițiile generale, poate da

eficiență unor principii de drept care stau la baza prevederilor

Legii nr. 10/2001.

Astfel, au arătat că, prin

art. 3 din acest ultim act normativ, legiuitorul a reglementat modalitatea de

soluționare a ipotezei în care cererea de acordare a măsurilor

reparatorii este formulată de acționarii unei societăți,

anterior desființată prin efectul unei legi de naționalizare sau

urmare trecerii abuzive a patrimoniului acesteia în patrimoniul statului.

Textul art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001 consacră posibilitatea pentru

acționari de a se adresa instanței în scopul acordării

măsurilor reparatorii, fie procedând mai întâi la reînființarea

societății, fie separat, fără a proceda la

reînființarea acesteia, dând posibilitatea victimelor măsurilor

abuzive de naționalizare să obțină o reparație

integrală.

Recurenții-reclamanți au

învederat, de asemenea, că bunurile care au aparținut

societăților a căror personalitate juridică a încetat ca

efect al naționalizării - cum este și cazul F. - au intrat în

patrimoniul acționarilor. Prin urmare, foștii acționari pot

revendica bunurile care au făcut parte din patrimoniul

societăților, fără a solicita înființarea acestora.

De asemenea, au susținut că,

în situația în care s-ar constata nulitatea contractului de societate sau

ajungerea persoanei juridice la termenul prevăzut în contract, bunurile

aduse ca aport la înființarea societății se întorc în

patrimoniul asociaților sau acționarilor. Astfel, au arătat

că, în speță, societatea și actele constitutive și-au

încetat existența urmare adoptării legii de naționalizare.

Contrar opiniei contestatorilor,

Înalta Curte apreciază că instanța de recurs a examinat acest

motiv de recurs, precum și argumentele formulate în susținerea

acestuia.

Astfel, în considerentele deciziei a

cărei retractare se solicită instanța de recurs a arătat

că modalitatea de încetare a persoanei juridice în cauză (și

care nu a constituit obiect al controlului judiciar în litigiul dedus

judecății) a născut un drept la reparații în

condițiile unei proceduri speciale, reglementată de Legea nr.

10/2001, aspect care exclude aplicarea regulilor generale și face

inutilă analizarea lor. Având în vedere că o astfel de procedură

este reglementată de legiuitor, nu se mai poate pune problema

reînființării persoanei juridice în scopul promovării unei

acțiuni în revendicare, întrucât aceasta vizează și

situația în speță, măsurile reparatorii și regimul

juridic al acordării acestora, persoanele care sunt îndreptățite

să le primească, iar reînființarea vechii societăți nu

este o condiție pentru declanșarea acestei proceduri.

Prin urmare, instanța de recurs a

apreciat, față de faptul că reclamanții au înțeles

să promoveze o cerere în revendicare întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ., iar nu pe cele ale Legii nr. 10/2001, că instanța

de apel avea obligația să verifice condițiile de exercitare a

unei astfel de acțiuni, una dintre acestea fiind identitatea dintre

titularul cererii și cel al dreptului pretins din perspectiva dreptului

comun. În acest sens, a constatat că, în mod corect, curtea de apel a

stabilit că o astfel de identitate nu există în cauză.

În ceea ce privește argumentul

pretins neanalizat, referitor la faptul că, dată fiind încetarea

forțată a activității F. la momentul

naționalizării și preluării patrimoniului de

întreprinderile socialiste, acționarii, fără a mai solicita

înființarea societăților, puteau revendica bunurile care au

aparținut acesteia, se constată că instanța de recurs a

statuat că împrejurarea potrivit căreia persoana juridică

și-a încetat activitatea în mod forțat, iar acționarii nu au mai

avut deschisă calea unei lichidări convenționale, nu are efectul

transmiterii bunurilor care au aparținut societății către

acționari și, pe cale de consecință, nașterea în

patrimoniul acestora a dreptului de a le revendica.

În acest sens, a considerat că

posibila lichidare convențională, invocată prin motivele de

recurs, putea avea efectele indicate de potenți, prin prisma dreptului de

proprietate asupra bunurilor societății, numai sub condiția

suspensivă a acoperirii pasivului exigibil cu fondurile de care dispunea

aceasta. Însă, a constatat că, din probatoriul administrat în

cauză nu a reieșit că, în urma lichidării pasivului,

bunurile menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu ar

fi trebuit să fie valorificate pentru achitarea datoriilor

societății și s-ar mai fi regăsit în patrimoniul persoanei

juridice.

Înalta Curte reține, de asemenea,

că, în cuprinsul memoriului de recurs, reclamanții, prevalându-se de

dispozițiile Legii nr. 31/1990, au susținut că sunt

îndreptățiți să revendice bunurile care au aparținut

F. Au arătat, de asemenea, că, în situația în care s-ar aprecia

că doar această persoana juridică ar putea promova acțiunea

în revendicare a bunurilor care au făcut parte din patrimoniul său,

s-ar încălca dispozițiile Legii nr. 31/1990, în sensul că s-ar

reînființa această societate comercială, în vederea

formulării unei astfel de cereri de chemare în judecată. După

finalizarea acestei proceduri, societatea ar urma să fie dizolvată

și lichidată, întrucât scopul pentru care a fost

reînființată a fost îndeplinit (motive de recurs).

Or, în contextul în care, prin

motivele de recurs reclamanții au menționat, printre altele, că

societatea reînființată în scopul formulării acțiunii în

revendicare urma a fi dizolvată potrivit dispozițiilor Legii nr.

31/1990 (motive de recurs), a fost necesar ca Înalta Curte să examineze

aceste susțineri din perspectiva dispozițiilor acestui act normativ,

cu privire la care a conchis că, în cauză, nu se pune problema

reînființării persoanei juridice doar în scopul promovării unei

acțiuni în revendicare.

În ceea ce privește criticile

formulate pe fondul cauzei, instanța de recurs, considerând legală

dezlegarea dată de instanța de apel excepției lipsei

calității procesuale active, nu le-a supus analizei, apreciind

că acestea nu pot fi încadrate în cazurile limitativ prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., fiind aspecte care țin de situația de fapt

sau reformulări ale criticilor anterior analizate.

Față de aspectele mai sus

expuse, Înalta Curte reține că instanța de recurs s-a

pronunțat asupra chestiunilor supuse controlului de legalitate, în

motivarea soluției adoptate făcând referire la argumentele invocate

de contestatori. De asemenea, constată că instanța de control

judiciar, în faza procesuală a recursului, a răspuns criticilor

subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

neavând obligația de analiza fiecare argument cuprins în motivele de

recurs (deși, în cazul de față astfel a procedat), ci de a

examina fiecare motiv de casare, putând grupa, în acest sens, argumentele aduse

de parte. În speță, instanța de recurs a cercetat complet

motivul de recurs pretins neanalizat prin prezenta contestație în anulare,

însă neînsușirea acestuia nu constituie, din perspectiva art. 318

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., motiv de contestație în anulare.

Prin urmare, în cauză nu se pune

problema unei omisiuni, în sensul prevăzut de norma citată,

contestatorii reiterând, de fapt, motivele de nelegalitate din recurs, care nu

pot fi analizate în cadrul contestației în anulare.

În ceea ce privește ignorarea

jurisprudenței în materie de către instanța de recurs, Înalta

Curte reține că aceasta nu poate constitui un motiv recurs care

să poată fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 304 C.

proc. civ. Prin urmare, nici invocarea neanalizării acestui aspect în

recurs, susținută de contestatori, nu poate fi supusă cenzurii

instanța în prezenta cale extraordinară de atac.

Fiind o cale de retractare,

contestația în anulare nu poate fi exercitată în alte condiții

și pentru alte motive decât cele prevăzute de textul de lege

menționat, împrejurare față de care Înalta Curte va respinge

contestația în anulare, ca nefondată.

În temeiul dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe contestatorii

căzuți în pretenții la plata către intimata H. a sumei de

5.419,80 lei, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

inadmisibilității contestației în anulare.

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatorii A., B. și C. împotriva Deciziei nr. 1987

din 20 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, ca nefondată.

Obligă pe contestatori la plata

către intimata H. a sumei de 5.419,80 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 3 februarie 2017.

Procesat

de GGC - CL