ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 238/2017

Decizia nr. 238/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele; La data de 20 mai 2014, numita A., în calitate de moștenitoare legală a defunctei sale mame, B., a formulat o cerere de repunere în termenul de apel și apel împotriva Sentinței civile nr. 73/PI din 27 februarie 2001 pronunțată de Judecătoria Timișoara, solicitând anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivarea cererii de repunere în termenul de apel, petenta a arătat că a aflat de existența dosarului nr. x/C/2000, în data de 5 mai 2014, și că la data soluționării acestui dosar, mama sa, B., era decedată, iar la ultimul domiciliu al mamei sale nu a primit nici o citație pentru proces. Prin motivele de apel depuse la data de 17 septembrie 2014, apelanta a precizat că, la momentul formulării acțiunii, toți reclamanții erau decedați, singurul în viață fiind reclamantul C. care, deși știa că aceste persoane sunt decedate, s-a judecat ca atare.

La data de 15 octombrie 2014, s-a depus la dosar o cerere de intervenție în interes propriu de către numiții D., E., F. și G., prin care au solicitat admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiș. Intervenienții, în calitatea lor de moștenitori legali ai defuncților reclamanți din dosarul nr. x/C/2000, au învederat instanței că la momentul înregistrării acțiunii, reclamanții H., I., J. și K., B., L., M. și J. erau persoane decedate, astfel încât se impune rejudecarea cererii în contradictoriu cu moștenitorii legali ai acestora.

La data de 15 octombrie 2014, apelanta a depus o serie de înscrisuri și a menționat că, în urma studierii extraselor de carte funciară indicate de N., a identificat două numere de dosar x/C/2000 și y/2004 și a contactat un avocat pentru a studia cele două dosare, lucru înfăptuit la data 5 aprilie 2014. În raport de această dată, a apreciat că cererea de repunere în termenul de apel a fost legal și în termen introdusă la 20 mai 2014, fiind pe deplin incidente prevederile art. 103 alin. (2) C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 34A din 26 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respinsă cererea de repunere în termenul de apel, ca tardiv formulată, a fost respins, ca tardiv, apelul formulat în cauză.

Pornind de la dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., în esență, instanța a constatat că, în cauză, nu s-a respectat termenul de 15 zile pentru formularea cererii de repunere în termen, care curge de la încetarea împiedicării. Depășirea termenului de 15 zile de la încetarea împiedicării atrage respingerea cererii de repunere în termenul de apel, astfel încât și apelul a fost respins ca tardiv formulat. Prin Decizia civilă nr. 152 din 27 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecare Curții de Apel Timișoara, reținându-se că potrivit art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile și curge de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Comunicarea hotărârii poate fi înlocuită, sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de apel, și cu un act echivalent. Principiul echivalenței este însă de strictă interpretare și nu poate fi extins prin analogie la unele împrejurări asemănătoare. Din copia certificatului de deces (dosar apel) rezultă că B. a decedat la data de 12 iunie 1994. Prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/c/2000 al Tribunalului Timiș, în calitate de reclamantă figurează și decedata B.. Din actele și lucrările aflate la dosarul cauzei nu rezultă că Sentința civilă nr. x/P.I. din 27 februarie 2001 a Tribunalului Timiș ar fi fost comunicată numitei B.. Luarea la cunoștință de existența și conținutul unei hotărâri în alt mod decât cel prevăzut de lege nu echivalează cu o comunicare a hotărârii în vederea curgerii termenului de exercitare a căii ordinare de atac.

În rejudecare, instanța de apel va administra probe din care să rezulte că, recurentei, i-a fost comunicată hotărârea primei instanțe (dovada de primire sau procesul verbal întocmit de agentul procedural sau incidența dispozițiilor privind echipolența), și în raport de aceste elemente se va stabili dacă apelul a fost declarat în termen, respectiv dacă cererea de repunere în termenul de apel a fost formulată cu respectarea dispozițiilor legii.

Urmare a casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 24 martie 2016. Prin Decizia civilă nr. 275 din 6 octombrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis cererea de repunere în termenul de apel formulată de apelanta A., în calitate de moștenitoare a defunctei B., a admis apelul, a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții D., E., F., G., a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare, primei instanțe, Tribunalului Timiș.

Instanța de apel a procedat la suplimentarea probatoriului, sens în care a emis adrese atât la Tribunalul Timiș - instanță la care s-a soluționat dosarul nr. x/2000, cât și la Oficiul Poștal nr. 1 Timișoara și la avocatul reclamanților din dosarul respectiv - pentru a se preciza modalitatea în care s-a efectuat comunicarea Sentinței civile nr. 73/PI din 27 februarie 2001 pronunțată în dosar nr. x/C/2000, în situația în care aceasta a fost comunicată părților. Din răspunsurile comunicate instanței, rezultă că termenul de păstrare a documentelor solicitate a fost depășit, acestea fiind astfel casate.

La data de 27 septembrie 2016, s-au depus prin registratura instanței de către intimatul reclamant C., în calitate de moștenitor a lui M., note de ședință prin care a învederat că la data promovării acțiunii în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 73/PI din 27 februarie 2001, toți reclamanții erau decedați, aspect confirmat și de apelanta A., care a și depus un certificat emis de O. din Șemlac. Examinând cererea de repunere în termenul de apel și Sentința civilă nr. 73/PI din 27 februarie 2001 pronunțată de Tribunalul Timiș, în raport de dispozițiile art. 103 C. proc. civ., art. 41 și urm. C. proc. civ., Curtea a constatat că cererea de repunere în termenul de declarare a apelului formulată de apelanta A. este întemeiată, ca și apelul declarat în cauză.

Astfel, pornind de la dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei", s-a constatat că pentru acordarea beneficiului repunerii în termen este necesară o dublă condiție: partea să indice motivele împiedicării în termen de 15 zile de la înaintarea acesteia și actul de procedură să fie îndeplinit înăuntrul aceluiași termen.

În cauza dedusă judecății, condițiile respective sunt îndeplinite având în vedere că s-a luat la cunoștință de dosarul nr. x/C/2000 de către avocatul contactat de apelantă la data de 5 mai 2014. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerentele deciziei de casare că Sentința civilă nr. 73/2001 a Tribunalului Timiș nu a fost comunicată lui B., iar comunicarea unei hotărâri în alt mod decât cel prevăzut de lege nu echivalează cu comunicarea acesteia în vederea curgerii termenului de declarare a apelului.

Cum apelul declarat de apelantă a fost înregistrat la data de 20 mai 2014, înăuntrul termenului de 15 zile prevăzut de dispozițiile legale menționate calculat de la data de 5 mai 2014, Curtea a admis cererea de repunere în termenul de apel formulată de apelanta A.. Referitor la cererea de apel formulată de A. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții D., E., F., G., Curtea a constatat că sunt întemeiate, având în vedere următoarele considerente: din Sentința civilă nr. 73 din 27 februarie 2001 pronunțată în dosarul nr. x/C/2000, rezultă că au calitatea de reclamanți H., I., J., K., B., J., M., C. și H.; în raport de susținerile apelantei, în sensul că reclamanții erau decedați la data promovării acțiunii ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2000, instanța a procedat la verificarea înscrisurilor de la dosar și a constatat următoarele; la data promovării acțiunii era decedată reclamanta B., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. x/2014 (emis de notar P. - dosar apel refăcut) a decedat la 12 iunie 1994; din adeverința emisă de O. Timișoara (dosar apel refăcut), rezultă că reclamantul (din dosar nr. x/C/2000) K. a decedat la 21 martie 1952, J. reclamant în același dosar, a decedat la 5 martie 1983 (așa cum rezultă din adeverința de înhumare - dosar apel);

din adeverința de înhumare emisă de Oficiul Parohial al O. Timișoara (dosar apel), rezultă decesul reclamantului J. la 30 noiembrie 1951; din înscrisul intitulat "certificatele de botez, cununii, decese", emis de O. Șemlac (dosar apel), rezultă că M. a decedat la 1 octombrie 1937, reclamantul H. a decedat la 31 iulie 1959; din același înscris, rezultă că reclamanta I., s-a născut la data de 12 decembrie 1870, iar C. s-a născut la data de 14 iulie 1879, fără a exista date în legătură cu decesul acestor doi reclamanți. Dispozițiile art. 41 C. proc. civ. prevăd că orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată, iar capacitatea procesuală de folosință reprezintă o transpunere pe plan personal a capacității de folosință a drepturilor civile și constituie una din condițiile cerute de lege pentru ca o persoană să aibă legitimare procesuală.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (în vigoare la data declanșării litigiului ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2000), capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea. În cauza dedusă judecății, din probatoriul administrat rezultă că, la data sesizării instanței, parte din reclamanți erau decedați, situație în care nu puteau să aibă capacitate procesuală în cauză de reclamanți, motiv pentru care, tribunalul învestit cu judecarea dosarului nr. x/2000 a pronunțat o hotărâre nulă. Cu ocazia rejudecării, prima instanță va efectua verificări și va administra probe pentru a stabili dacă toate persoanele ce au avut calitatea de reclamanți la data promovării acțiunii aveau capacitate procesuală de folosință raportat la înscrisurile aflate la dosar.

Împotriva Deciziei civile nr. 275 din 6 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a formulat cerere de recurs intervenienta SC R. SA, prin care a solicitat modificarea deciziei, în sensul respingerii apelului formulat de A. S-a susținut că apelanta nu a reușit să dovedească cu probe admisibile în procesul civil faptul că toți reclamanții ar fi fost decedați la momentul sesizării primei instanțe. În conformitate cu prevederile art. 99 din C. civ., starea civilă se dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite potrivii legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora. Starea civilă a unei persoane (decesul) poate fi dovedit prin alte mijloace decât cele enunțate mai sus, doar în situații excepționale, astfel cum stabilește în mod imperativ art. 103 C. civ.

În raport de aceste prevederi legale, apelanta nu a făcut dovada faptului că s-ar afla în vreuna dintre situațiile de excepție reglementate limitativ de art. 103 C. civ. Apelanta era obligată să facă dovada decesului reclamanților cu certificatul de deces pentru fiecare în parte. Apelanta nu numai că nu a depus certificatul de deces pentru niciunul dintre reclamanți, dar nu a depus niciun fel de documente care să ateste decesul pentru o parte dintre aceștia. Legiuitorul a urmărit un anumit scop care nu poate fi ignorat, la momentul impunerii obligativității prezentării certificatului de deces ca mijloc de probă în instanță, tocmai datorită faptului că acest înscris prezintă garanții superioare de veridicitate (fiind acte autentice), raportat la cele de care a înțeles să se folosească reclamanta în prezenta cauză (înscrisuri sub semnătură privată, emise de instituții de cult religios care nu au atributul de înregistrare și evidență a stării civile a persoanelor).

Mai mult decât atât, pe lângă faptul că a admis probe nepermise de legiuitor, instanța de apel a instituit o veritabilă "prezumție de deces" a tuturor reclamanților, plecând de la argumentul că pentru o parte dintre aceștia ar fi fost dovedit faptul că erau decedați la momentul sesizării primei instanțe. Excepția nulității recursului este neîntemeiată. S-a susținut corect că, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată.

O situație de nelegalitate pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare, ceea ce în cauză s-a întâmplat, recurenta-intervenientă invocând, nu numai formal, ipoteze concrete de pretinsă nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi reținută nici o critică de nelegalitate, respectiv încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 alin. (1) C. civ. - starea civilă se dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora - și ale art. 103 C. civ.

- starea civilă se poate dovedi, înaintea instanței judecătorești, prin orice mijloace de probă, dacă: a) nu au existat registre de stare civilă; b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte; c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă; d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată - întrucât nu ne aflăm în prezența unei acțiuni de stare civilă și, prin urmare, nu se pune problema probei stării civile a persoanelor fizice reclamante, ci dovada faptului decesului persoanelor în cauză, relevant sub aspectul capacității acestora de folosință, astfel cum aceasta a fost definită de dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (în vigoare la data declanșării litigiului ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2000), identic ca și conținut normativ cu dispozițiile art. 35 C. civ.

- capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia. S-a reținut astfel corect că dispozițiile art. 41 C. proc. civ. prevăd că orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată, iar capacitatea procesuală de folosință reprezintă o transpunere pe plan procesual a capacității de folosință a drepturilor civile și constituie una din condițiile cerute de lege pentru ca o persoană să aibă legitimare procesuală.

Instanța anterioară a analizat susținerile apelantei, conform cărora reclamanții erau decedați la data promovării acțiunii ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2000, și a dat relevanța cuvenită sub acest aspect înscrisurilor administrate în cauză, respectiv certificatului de calitate de moștenitor nr. x/2014, adeverința emisă de O. Timișoara, adeverința de înhumare emisă de Oficiul Parohial al O. Timișoara, înscrisul intitulat "certificatele de botez, cununii, decese", emis de O. Șemlac. Cum evenimentele sau faptele naturale sunt împrejurări care se produc independent de voința omului, ele au un alt regim juridic decât actele juridice, cum este cazul probațiunii - în principiu, faptul juridic stricto sensu (decesul unei persoane) poate fi dovedit, neîngrădit, prin orice mijloc de probă admis de lege.

Cum din probatoriul administrat în mod legal a rezultat că, la data sesizării instanței, parte din reclamanți erau decedați, situație în care nu puteau să aibă capacitate procesuală în cauză de reclamanți, s-a ajuns corect la concluzia că tribunalul învestit cu judecarea dosarului nr. x/2000 a pronunțat o hotărâre nulă. Cu ocazia rejudecării, date fiind condițiile concrete de învestire (obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată) s-a stabilit în sarcina instanței de trimitere obligația de a efectua verificări și de a administra probe pentru a stabili dacă toate persoanele ce au avut calitate de reclamanți la data promovării acțiunii aveau capacitate procesuală de folosință.

Cum nu ne aflăm în prezența unui act juridic, nu poate fi reținută critica referitoare la obligativitatea prezentării doar a certificatului de deces ca mijloc de probă în instanță, cu toate argumentele legate de garanțiile superioare de veridicitate (acte autentice), condițiile restrictive de probațiune nefiind specifice noțiunii/categoriei juridice la care ne referim în mod concret în cauza pendinte - faptul juridic al morții unei/unor persoane. Prin urmare, nu se poate reține în contextul acestor considerente de fapt și de drept că instanța de apel ar fi admis probe nepermise de legiuitor, inclusiv așa-zisa "prezumție de deces" a tuturor reclamanților. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul intervenientei ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge excepția nulității recursului formulată de intimatul C.. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenienta SC R. SA împotriva Deciziei nr. 275 din data de 6 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2017. Procesat de GGC - CL