ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1346/2016

Decizie nr. 1346/2016 Deliberând asupra contestației de față, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 93 din 02 august 2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 597 alin. (4) C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondată contestația la executare formulată de condamnatul A. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul său, condamnatul A. a formulat contestație la executarea sentinței penale nr. 36 din 02 noiembrie 2004 a Curții de Apel Bacău în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

În motivarea contestației a susținut că, prin sentința amintită, a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare, începând executarea la 11 noiembrie 2006, iar la data de 09 iunie 2008 fiind pus în libertate, prin admiterea cererii de întrerupere a executării pedepsei prin sentința penală nr. 68 din 04 iunie 2008 a Curții de Apel Cluj, până la data de 09 septembrie 2008, de la această dată începând să curgă termenul de prescripție al executării pedepsei, care s-a împlinit în septembrie 2015, acesta fiind calculat conform art. 125, art. 126 alin. (1) lit. b), art. 127 alin. (2) și art. 128 C. pen. (1969), respectiv 5 ani plus pedeapsa rămasă de executat de 711 zile. Examinând cererea petentului condamnat, prin raportare la dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen. și art. 126 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), instanța de fond a constatat că, întrucât contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare, termenul de prescripție este de 8 ani și 6 luni, care, la data soluționării contestației formulate nu s-a împlinit. De asemenea, s-a constatat că, în cauză, cursul termenului de prescripție s-a întrerupt la momentul la care petentul A. a început executarea pedepsei, respectiv la 11 noiembrie 2006, ulterior intervenind o altă cauză de întrerupere, la data de 09 septembrie 2008, când acesta nu s-a prezentat la penitenciar întrucât a expirat perioada de 3 luni de întrerupere a executării pedepsei, astfel încât au devenit aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (2) C. pen.

(1969) (petentul sustrăgându-se de la executarea pedepsei, după începerea executării). S-a apreciat că, chiar dacă petentul a executat o parte din pedeapsă, termenul de prescripție a executării pedepsei rămâne același, respectiv 8 ani și 6 luni, calculându-se în continuare la pedeapsa aplicată și nu la restul de pedeapsă de executat. În aceste condiții, respectivul termen s-ar împlini la 09 martie 2017 și nu în septembrie 2015, cum a apreciat petentul.

Pe de altă parte, s-a apreciat că, în cauză, a intervenit un nou motiv de întrerupere a executării pedepsei, petentul fiind arestat din nou la data de 25 martie 2012 în Germania, în executarea mandatului european de arestare emis în vederea executării aceleiași sentințe penale nr. 36 din 02 noiembrie 2004 a Curții de Apel Bacău, dată de la care începe curgerea unui nou termen de prescripție ce se va împlini la 25 septembrie 2021. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat contestație condamnatul A., arătând că, prin afirmația de la fila 2 a sentinței „termenul de prescripție este același de 8 ani și 6 luni, calculându-se la pedeapsa aplicată și nu la restul de pedeapsă de executat”, instanța de fond a adăugat la lege, în condițiile în care dispozițiile legale incidente (art. 126 alin. (1) lit. b) C. pen.

1969, preluate ca atare în art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen.) prevăd în mod expres că termenul de prescripție a executării pedepsei este de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată. Astfel, deși instanța a prezentat corect dispozițiile legale incidente, le-a aplicat eronat, adăugând, la termenul fix de 5 ani, 3 ani și 6 luni, pedeapsa la care a fost condamnat, și nu 700 de zile, cât a mai rămas de executat din sancțiunea aplicată. În consecință, a opinat că termenul de prescripție a executării pedepsei este de 5 ani plus 700 de zile. S-a mai arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 127 alin. (2) C. pen. (1969), „sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, facă să curgă un nou termen de prescripție de la data sustragerii”, iar nu același termen de prescripție, respectiv cel inițial calculat în condițiile art. 126 C. pen.

(1969), cum s-a afirmat de către judecătorul de la prima instanță. Pe de altă parte, s-a arătat că la dosar nu a fost identificat niciun document din care să rezulte că petentul condamnat ar fi fost arestat la 25 martie 2012 în Germania, astfel încât data de la care se calculează termenul de prescripție a executării pedepsei, conform art. 127 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 126 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), este 9 septembrie 2008, când a încetat perioada legală de întrerupere a executării sancțiunii. Examinând contestația formulată, în raport de criticile aduse și actele dosarului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru motivele arătate în continuare.

Astfel, din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin sentința penală nr. 36 din 2 noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. x/2004, definitivă prin Decizia penală nr. 6203 din 2 noiembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2004, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, uz de fals și fals în declarații, prevăzute de art. 215 alin. (2) și (3), art. 291 și art. 292 C. pen.

(1969). În vederea executării acestei sentințe, a fost emis Mandatul de Executare a Pedepsei Închisorii nr. 1 din 15 noiembrie 2005, condamnatul A. fiind arestat la 11 noiembrie 2006. Ulterior, prin sentința nr. 68 din 4 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. x/33/2007, s-a admis cererea formulată de condamnat, dispunându-se întreruperea executării pedepsei pe o perioadă de 3 luni, acesta fiind pus în libertate la 9 iunie 2008. La data de 12 septembrie 2008, Curtea de Apel Cluj a încunoștiințat instanța de executare că la 8 septembrie 2008 a expirat întreruperea executării pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare privindu-l pe condamnatul A.. Deși au fost efectuate demersurile legale necesare, nu s-a reușit reîncarcerarea condamnatului, deoarece acesta a fugit din România, fiind dat în urmărire internațională.

La 29 septembrie 2009 a fost emis Mandatul European de Arestare nr. 1 din aceeași dată, efectuându-se demersuri în vederea punerii sale în executare. Inspectoratul General al Poliției Române - Centrul de cooperare polițienească internațională - Biroul Național Interpol, cu adresa din 27 ianuarie 2010, a comunicat că Interpol Viena a adus la cunoștință că numitul A. a fost arestat în Austria la aceeași dată și încarcerat în închisoarea Landesgericht Wien în vederea extrădării către România. Ulterior, Biroul Național Interpol a comunicat că Interpol Viena a transmis faptul că, prin decizia din 20 octombrie 2010, Tribunalul Regional Viena a declarat admisibilă cererea de extrădare a numitului A., acesta declarând, însă, recurs și fiind pus în libertate până la rezolvarea cazului.

Ministerul Justiției a înaintat, ulterior, adresa autorităților din Austria din care rezultă că, prin Încheierea nr. 22/Bs/124/10t din 10 iunie 2011, Curtea de Apel din Viena a admis contestația formulată de condamnat împotriva Încheierii nr. 311/HR/105/10i din 20 octombrie 2010 a Tribunalului pentru cauze penale Viena, care a fost anulată, iar cererea de extrădare retrimisă spre rejudecare la prima instanță (fila 128 vol. 2 Dosar de executare nr. x/2004). Prin adresa din 9 mai 2012, care a fost precedată de o corespondență anterioară, Biroul Național Interpol a comunicat că persoana condamnată A. a fost arestat în Germania la data de 25 martie 2012, fiind eliberat în cursul aceleiași zile, conform deciziei Procurorului General din Munchen (fila 168 vol. 2 Dosar de executare nr. x/2004).

Toate demersurile ulterioare nu au avut rezultatul scontat, prin adresa din 7 decembrie 2015, Ministerul Justiției transmițând refuzul autorităților austriece de a executa cererea de extrădare (filele 83-87 vol. 3 Dosar de executare nr. x/2004). Având în vedere răspunsul autorităților austrice, au fost efectuate demersuri în scopul transferării procedurii de executare a pedepsei din România către Austria, care până la formularea contestației la executare de către condamnat au rămas fără rezultat. La 30 iunie 2016, condamnatul A. a formulat contestație la executare împotriva sentinței penale nr. 36 din 2 noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. x/2004, definitivă prin Decizia penală nr. 6203 din 2 noiembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2004, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen., invocând intervenirea prescripției executării pedepsei în luna septembrie 2015. Verificând dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., se observă că se poate face contestație împotriva executării hotărârii penale atunci când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei. Potrivit art. 126 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), termenul de prescripție a executării pedepsei pentru persoana fizică în cazul pedepselor cu închisoarea mai mică de 15 ani, este de 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani.

În acest context, raportat la pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 36 din 2 noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. x/2004, astfel cum a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 6203 din 2 noiembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2004, respectiv 3 ani și 6 luni, se constată că termenul de prescripție a executării pedepsei închisorii este de 8 ani și 6 luni, acesta începând să curgă de la 11 noiembrie 2006, data arestării condamnatului în baza Mandatului de Executarea Pedepsei Închisorii nr. 1 din 15 noiembrie 2005. Contrar susținerilor apărării, Înalta Curte arată că prin „pedeapsa ce urmează a fi executată” nu se înțelege pedeapsa ce a mai rămas de executat, respectiv 700 de zile închisoare, ci pedeapsa stabilită de instanță, de 3 ani și 6 luni închisoare.

În acest sens sunt atât practica anterioară a Curții Supreme de Justiție (Decizia nr. 792/2002), cât și definiția dată acestei sintagme în noua codificare (art. 162 alin. (7) C. pen.), actualul legiuitor stabilind că „prin pedeapsa ce se execută se înțelege pedeapsa stabilită de instanță, ținându-se cont de cauzele ulterioare de modificare a acesteia”, acestea fiind reglementate expres în Titlul VIII al Legii nr. 286/2009, privind C. pen. De altfel, în vechea reglementare, aplicabilă în cauză, singura situație în care termenul de prescripție a executării pedepsei se reducea era, potrivit art. 129 C. pen. (1969), aceea când la data săvârșirii infracțiunii condamnatul era minor, ceea ce nu este cazul în speță.

Pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile art. 127 alin. (2) C. pen. (1969), sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripție de la data sustragerii. Or, din actele dosarului rezultă că întreruperea executării pedepsei pe o perioadă de 3 luni, dispusă prin sentința penală nr. 68 din 4 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. x/33/2007, a expirat la data de 9 septembrie 2008, dată la care condamnatul ar fi trebuit să se prezinte la penitenciar în vederea executării în continuare a sancțiunii aplicate, respectiv a restului de 700 zile de închisoare. Încălcându-și această obligație, condamnatul A. a părăsit țara, sustrăgându-se, astfel, de la executarea pedepsei, situație în care a intervenit cauza de întrerupere a cursului prescripției, prevăzută de art. 127 alin. (2) C. pen.

(1969). Ca atare, de la acest moment, a început să curgă un nou termen de prescripție a executării pedepsei, care, contrar susținerilor apărării, nu este format din 5 ani la care se adaugă restul pedepsei rămase neexecutate, ci, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, din 5 ani la care se adaugă pedeapsa stabilită în cauză, respectiv 3 ani și 6 luni. În consecință, se constată că, la momentul soluționării prezentei contestații, în cauză nu a intervenit prescripția executării pedepsei aplicate, situație în care nu este incident cazul de contestație la executare prevăzut de dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. Pentru motivele de mai sus, în conformitate cu dispozițiile art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. b) raportat la art. 597 alin. (8) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 93 din 02 august 2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, iar, față de culpa sa procesuală, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În conformitate cu dispozițiile art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator până la prezentarea apărătorului ales , în sumă de 40 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 93 din 02 august 2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator până la prezentarea apărătorului ales , în sumă de 40 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2016.