ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1407/2016

Decizia nr. 1407/2016 1. Cererea de chemare în judecată Prin Cererea înregistrată la data de 16 aprilie 2014 pe rolul a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Instituția Prefectului Municipiului București, solicitând sancționarea pârâtului cu amendă, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, pentru refuzul de a pune în executare Sentința civilă nr. 871 din 23 aprilie 1998, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin neexecutarea hotărârii.

2. Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 2.058 din 27 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, pentru existența autorității de lucru judecat, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Instituția Prefectului Municipiului București. 3. Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., solicitând casarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În esență, recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, refuzând astfel să pună în executare Sentința civilă nr. 871 din 23 aprilie 1998 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, precum și să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin neexecutarea hotărârii.

În opinia recurentului, instanța de fond a schimbat obiectul cererii sale de chemare în judecată din acordarea unui titlul executoriu în acordarea unui titlu de proprietate, încălcându-i astfel liberul acces la justiție. 3. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în condițiile art. 493 C. proc. civ. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 17 noiembrie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin Încheierea de ședință din data de 2 februarie 2016 completul filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 10 mai 2016, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că nu subzistă motive de casare a hotărârii primei instanțe, în considerarea celor în continuare arătate. Prima instanță a respins acțiunea pentru autoritate de lucru judecat, opinie împărtășită și de Înalta Curte. Instanța de control judiciar apreciază că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât prima instanță a expus în mod convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 431 din Noul C. proc.

civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, iar prevederile art. 432 stipulează că excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate. Sub aspectul elementelor autorității de lucru judecat, rezultă că pentru existența ei este necesară tripla identitate de părți, obiect și cauză. Identitatea de părți presupune participarea în ambele procese a acelorași persoane, ca titulare ale drepturilor care formează obiectul principal, cauza vizează fundamentul raportului juridic dedus judecății, în timp ce obiectul reprezintă atât pretenția formulată prin cerere, cât și dreptul subiectiv invocat.

Obiectul acțiunii civile îl reprezintă protecția unui drept subiectiv sau a unui interes pentru a cărui realizare calea justiției este obligatorie și el constă fie în pretenția de recunoaștere a unui drept sau de condamnare a pârâtului la executarea obligației pe care a încălcat-o, fie în pretenția la crearea unor situații juridice noi, în cazurile expres prevăzute de lege. De la caz la caz el se concretizează și se nuanțează prin mijlocul procesual folosit. Pe de altă parte, în ceea ce privește cauza acțiunii civile se impune a se face precizarea că aceasta a fost definită în literatura de specialitate ca reprezentând temeiul juridic al cererii, fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părți îl valorifică împotriva celeilalte, iar cu privire la același obiect pot exista mai multe acțiuni întemeiate pe cauze diferite.

Cauza acțiunii civile se determină nu numai raportat la cererea de chemare în judecată, ci trebuie căutată în complexitatea de circumstanțe care determină și întrețin voința părții interesate de a reclama sau de a se apăra și de a stărui în ceea ce reclamă ori în ceea ce contestă. Existența motivelor de a acționa sau apăra în fața instanței un anumit drept, fără prefigurarea mentală a obținerii unui anumit rezultat, nu determină pe nimeni să reclame sau să se apere în justiție. În mod evident, autoritatea de lucru judecat, privită ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, presupune identitate de chestiuni litigioase tranșate prin hotărâre, și prin urmare, din rațiuni de ordine și stabilitate juridică, nu se poate concepe ca într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior să se statueze în mod diferit.

Or, din analiza celor două acțiuni formulate de reclamant, rezultă, în mod evident, identitatea de obiect, și de părți, ambele cereri de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtului Prefectul Municipiului București, la punerea în executare a Sentinței civile nr. 871/1998 a Curții de Apel București, precum și la plata unor daune materiale și morale, precum și la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe zi de întârziere, în temeiul dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că, în mod corect instanța de fond a reținut că există autoritate de lucru judecat, acțiunea formulată de reclamant având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți ca și cererea formulată, anterior, care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2/2011, soluționat de Curtea de Apel București, în primă instanță, prin Sentința civilă nr. 5.579 din 4 octombrie 2011, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 54/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. În mod nejustificat încearcă recurentul să se prevaleze de dispoziții legale disparate și fără utilitate sau relevanță în prezenta cauză pentru a justifica respingerea excepției autorității de lucru judecat, în speța de față.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Având în vedere toate considerentele expuse și constatând că nu sunt motive de reformare a sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 2.058 din 27 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 mai 2016. Procesat de GGC - N