ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1302/2016

Obiectul acțiunii deduse judecății; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 4 octombrie 2013, sub nr. x/33/2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin B., obligarea pârâtului la plata sumei de 6.948.088,5 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor aferente anului 2012, prestate în temeiul contractului de servicii publice încheiat între SC A. SRL și B., în numele Statului, aprobat prin H.G. nr. 74/2012; obligarea pârâtului la plata daunelor moratorii constând în dobânda legală penalizatoare aferentă sumei solicitate prin petitul 1, în cuantum de 422.929,20 lei, calculată începând cu 31 ianuarie 2013 și până la data înregistrării acțiunii, precum și în continuare, până la data plății efective a tuturor obligațiilor restante; obligarea pârâtului la plata daunelor compensatorii constând în actualizarea sumei solicitate la petitul 1 cu indicele de inflație, în cuantum de 198.183,42 lei, de la data de 31 ianuarie 2013 și până la sfârșitul lunii august 2013, precum și în continuare, până la data plății efective a tuturor obligațiilor restante; cu plata cheltuielilor de judecată (taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat).

Hotărârea primei instanțe; Prin sentința civilă nr. 98 din 7 martie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu Statul Român, prin B..

Calea de atac exercitată în cauză; Împotriva sentinței civile nr. 98 din 7 martie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora a solicitat casarea sentinței atacate și rejudecarea pe fond a cauzei, în sensul admiterii acțiunii. Recurenta-reclamantă apreciază că sentința atacată este nelegală, în esență, pentru următoarele motive: 1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., republicat. Instanța de fond nu a arătat motivele pentru care a înlăturat argumentația reclamantei privind natura obligației societății de serviciu public de transport feroviar de călători și pe cale de consecință, obligația Statului, dincolo de orice prevederi contractuale, de a acorda o justă compensare, în concordanță cu efectul financiar net al serviciului realizat. Argumentația instanței cu privire la elementele constitutive ale contractului semnat de părți (cauză, consimțământ, preț) este strict formală, echivalând cu o nemotivare, dat fiind că nu soluționează aspectele invocate și tinde să se refere la motive străine de natura pricinii: - în ceea ce privește consimțământul, deși instanța de fond argumentează amplu existența acestuia și lipsa erorii reclamantei ca viciu de consimțământ, SC A. SRL. nu a susținut niciodată faptul că nu a știut ce semnează ci că părțile au înțeles să ignore de comun această clauză - prevăzută standard în astfel de contracte - încă din momentul încheierii contractului; - cu privire la cauza obligațiilor părților, reclamanta nu a susținut că aceasta nu ar exista. Din contră, întrucât părțile au înțeles să ignore de comun acord clauza de la art. 11 alin. (2), aceasta exista și era valabilă. SC A. SRL a susținut numai ca un motiv suplimentar de inaplicabilitate a clauzei de la art. 11 alin. (2), faptul că dacă această clauză ar fi fost avută în vedere de părți de la bun început, atunci ar fi golit de cauză (scop) obligația societății de prestare a serviciului public de transport călători; - în ceea ce privește prețul contractului, prima instanță nu argumentează decât formal distincția între preț și subvenție; din argumentele aduse de instanță reiese că aceasta a argumentat că nu există o distincție între compensație si subvenție dar nu argumentează de ce consideră că prețul prestațiilor este echivalent cu subvenția/compensația. 2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat. Instanța de fond califică greșit contractul ca fiind unul aleatoriu, întrucât din dispozițiile legale incidente, precum și din modul în care s-a derulat contractul, rezultă că acesta este sinalagmatic și comutativ. Prima instanță confundă două distincții ale clauzelor contractuale, respectiv, parte reglementară - parte nereglementară (specifică doar contractelor administrative) și clauze standard - clauze negociate (aplicabilă în reglementarea N.C.C. tuturor contractelor, inclusiv celor administrative). Este posibil ca o clauză (precum cea de la art. 11 alin. 2) să fie impusă de un contractant cu caracter general/standard în contractele de servicii publice de același tip, deși nu este o clauză impusă de lege, ipoteză argumentată dar care nu a fost înțeleasă corect de către prima instanță. 3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., republicat. Deși instanța de fond acceptă că profitul de 3-5% stipulat de lege, face parte din partea reglementară a contractului de la care părțile nu puteau deroga, ulterior consideră că statul putea deroga de la această prevedere pentru a contracara circulația clandestină care pretinde a fi de notorietate (fără a fundamenta în vreun fel de unde provine această notorietate și dacă notorietatea se aplică și secțiilor în cauză). În anumite ipoteze, instanța recunoaște valoarea juridică a anexelor la contract, ca fiind voința părților, iar ulterior, revine și reține că acestea erau simple estimări, pentru ca în final, să decidă că nu au nici rolul unor estimări.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., republicat. Instanța de fond adaugă la lege atunci când insinuează că nu este exclus ca insuficienta subvenție acordată societății s-ar putea compensa prin profitul obținut de SC C. SRL pe traficul de marfă. Astfel, pentru a justifica înlăturarea prevederilor imperative ale legii cu privire la justa compensare și plata tuturor costurilor suportate de reclamantă (la care se adăuga o cotă de profit de 3-5%), prima instanță nu putea presupune, în lipsa unor dispoziții legale, că analiza caracterului just al compensației trebuia să se raporteze și la raportul juridic dintre Stat și societatea afiliată SC C. SRL. Instanța de fond adaugă la lege atunci când stabilește data de 31 ianuarie a fiecărui an ca prim termen la care Statul putea constata neîndeplinirea indicatorilor, bazându-se pe art. 15 din H.G. nr. 2408/2004 (prevedere care însă se referă expres la anumite circumstanțe de desocotire nu și la chestiunea dedusă judecății, și anume când putea Statul cunoaște faptul că nu se putea respecta condiția de la art. 11 alin. (2), fapt cu privire la care reclamanta a susținut că putea și a fost cunoscut de Stat încă de la încheierea contractului de servicii publice). 4. Apărările formulate de intimatul B.; Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, reiterând apărările formulate în primă instanță.

Procedura de soluționare a recursului; 5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru; Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 1 aprilie 2015 în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 23 septembrie 2015, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. II. Soluția instanței de recurs; Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie, în esență, obligarea pârâtului B. la plata sumei de 6.948.088,5 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor aferente anului 2012, prestate în temeiul contractului de servicii publice încheiat între SC A. SRL și B., în numele Statului, aprobat prin H.G. nr. 74/2012. În susținerea pretențiilor deduse judecății în primă instanță, reclamanta a argumentat, în principal, că există o distincție între subvenție/compensație, pe de o parte, și prețul prestațiilor, pe de altă parte, iar în subsidiar, a susținut că prevederea cuprinsă în art. 11 alin. (2) din contract, nu produce efecte juridice. Pornind în prezenta analiză de la modul de structurare a considerentelor expuse în hotărârea atacată, în raport de care recurenta a înțeles să-și dezvolte criticile formulate, instanța de control judiciar apreciază că nu sunt incidente motivele de casare invocate de reclamantă, urmând a proceda, în continuare, la analiza acestora prin gruparea argumentelor prezentate în cererea de recurs, pentru a răspunde prin considerente comune. Criticile formulate de recurenta-reclamantă, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, sunt nefondate. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, hotărârea judecătorească va cuprinde: „(1) lit. b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.” Cu titlu preliminar, analizând acest motiv de casare prin raportare la ansamblul argumentelor invocate de către recurentă, instanța de control judiciar constată că în cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți. Astfel, sentința recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea primei instanțe cu privire la soluția pronunțată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă și clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susținerile și respectiv, apărările părților și la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății. Instanța de fond a analizat toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și a înlăturat, motivat, argumentele aduse de către aceasta în susținerea pretențiilor deduse judecății, reținându-se că obligația instanței este aceea de a analiza toate motivele de nelegalitate formulate, iar nu de a răspunde fiecărui argument în parte invocat de reclamantă. În aceste condiții, faptul că prima instanță nu a analizat fiecare argument prezentat de reclamantă sau a grupat aceste argumente pentru a răspunde prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu formularea unor motive contradictorii. Motivarea clară și accesibilă a judecătorului fondului răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torja contra Spaniei). Criticile formulate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, sunt nefondate. Contractul de servicii publice pentru perioada 2012 - 2015, aprobat prin H.G. nr. 74/2012 și modificat prin H.G. nr. 1263/2012, a fost încheiat între pârâtul B., în numele Statului Român, și reclamanta SC A. SRL, în calitate de operator de transport feroviar, în concordanță cu prevederile art. 38 și art. 39 din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea SN D. SA, cu modificările și completările ulterioare, act normativ în temeiul căruia a fost emisă H.G. nr. 74/2012. Potrivit art. 11 alin. (1) din contract, diferențele dintre tarifele stabilite pentru transportul feroviar public de călători și costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de profit cuprinsă între 3% și 5%, ce constituie compensația serviciilor publice sociale pentru transportul feroviar public de călători, se acordă pe baza indicatorului tren - km în funcție de realizarea volumului de tren - km față de cel contractat prin prezentul contract. Alin. (2) al aceluiași articol prevede că nivelul maxim al compensației poate ajunge până la 85% din veniturile totale din transportul de călători (compensație plus venituri proprii). În raport de natura juridică a contractului încheiat de părți, ce derivă din prevederile art. 2 alin. (1), respectiv, contract sinalagmatic, cu drepturi și obligații reciproce și interdependente, și având în vedere cadrul legal care a stat la baza încheierii acestuia, în mod corect instanța de fond a reținut că prevederea înserată în art. 11 alin. (2) din contract este valabilă și produce efecte juridice. Susținerea recurentei vizând caracterul comutativ al contractului de servicii publice, deși este întemeiată în raport cu elementele care caracterizează acest atribut al contractului, coroborat cu dispozițiile O.U.G. nr. 12/1998, în baza cărora acesta a fost încheiat, nu este de natură a înlătura concluzia primei instanțe. Astfel, distinct de natura clauzei contractuale supuse analizei în speță, instanța de control judiciar reține că prin semnarea contractului, părțile și-au exprimat acordul de voință cu privire la clauzele contractuale și au acceptat conținutul prevederii art. 11 alin. (2) din contract, care a devenit astfel obligatorie, conform art. 1270 alin. (1) C. civ. Susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia semnarea contractului de servicii publice a avut loc în exercitarea unei obligații asumate prin contractul de închiriere secții de circulație, nu poate fi primită drept motiv care să atragă nevalabilitatea contractului, astfel că, invocarea acestei împrejurări nu este de natură să înlăture forța obligatorie a contractului încheiat de părți și implicit, să deroge de la aplicarea regulilor răspunderii contractuale, care obligă la executarea obligațiilor asumate prin contract. Pornind de la principiul general instituit de art. 1270 alin. (1) C. civ., verificarea temeiniciei pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză impune analiza conținutului contractului de servicii publice coroborat cu dispozițiile legale care au reglementat încheierea acestuia (H.G. nr. 74/2012, modificată, O.U.G. nr. 12/1998 și H.G. nr. 2408/2004), care stabilesc reguli clare cu privire la modul de constituire al compensației serviciilor publice sociale pentru transportul feroviar public de călători, context în care, nu prezintă relevanță problema de drept supusă analizei de către recurentă, referitoare la împărțirea clauzelor contractuale și la natura clauzei înserate la art. 11 alin. (2) din contract, în raport cu celelalte prevederi contractuale. În aceste condiții, nu poate fi primit nici argumentul invocat de către recurentă referitor la lipsirea de efecte a clauzei în discuție, prin neîndeplinirea exigenței prevăzute la art. 1203 C. civ. în privința clauzelor standard. De asemenea, având în vedere regula interpretării sistematice a contractului, prevăzută de art. 1267 C. civ., susținerile recurentei în sensul că dispoziția cuprinsă în art. 11 alin. (2) din contract nu are prevalență în fața clauzelor negociate, cum este cazul anexelor la contract, nu pot fi primite. În acord cu judecătorul fondului, se reține că părțile semnatare ale contractului, respectând clauzele reglementate legal, aveau facultatea de a defini conținutul raportului juridic cu orice prevederi compatibile obiectivului urmărit prin încheierea contractului. Cum potrivit art. 2 alin. (1) din contract, obiectivul urmărit îl constituie realizarea unui serviciu public social, iar reclamanta și-a asumat prestarea acestui serviciu în scop comercial, prin introducerea prevederii de la art. 11 alin. (2), recurenta este determinată să întreprindă toate demersurile pentru a beneficia de nivelul maxim al compensației de la bugetul de stat ca plată a serviciului public, în condițiile asumate prin contract. În ceea ce privește motivul de nelegalitate susținut de reclamantă în fața primei instanțe, potrivit căruia impunerea condiției enunțate la art. 11 alin. (2) din contract ar lipsi de cauză contractul de servicii publice încheiat de părți, analiza efectuată de către instanța de fond nu atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. (6) C. proc. civ., republicat. Prin considerentele hotărârii recurate, prima instanță a motivat aspectele reținute cu privire la facultatea pârâtului de a impune clauza de la art. 11 alin. (2) din contract pentru a elimina circulația clandestină și a adus argumente în fundamentarea concluziei că obligația de realizare a serviciului public social de transport feroviar de călători, asumată de către reclamantă, nu este lipsită de cauză dată fiind lipsa contraprestației pârâtului, întrucât reclamanta este îndreptățită la plata serviciului prestat numai în condițiile stipulate prin contract. De asemenea, în combaterea alegațiilor reclamantei referitoare la nevalabilitatea cauzei contractului, în mod întemeiat prima instanță a reținut că aceasta nu a probat lipsa șansei de a obține un câștig fie și la nivel teoretic, constatând că în cuprinsul acțiunii deduse judecății nu există nicio referire la indicatorii realizați în anii anteriori pentru a se putea concluziona că pragul stabilit nu era realizabil. Astfel, potrivit contractului de servicii publice, recurenta-reclamanta și-a asumat realizarea unui pachet minim social de 1.293.253 tren/km (Anexele nr. 1 și nr. 2 la contractul de servicii publice), asigurând transportul a 21.080 mii călători Km (Anexa nr. 1 la contract), pentru care statul acordă subvenția de 21.066 mii lei (Anexa nr. 6 la contract). Corelativ dreptului reclamantei cu privire la subvenția acordată de stat, la art. 4 din contract s-a prevăzut obligația B. de aloca lunar sumele compensatorii cuvenite reclamantei ca diferență între tarifele stabilite cu avizul autorităților publice competente și costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de profit cuprinsă între 3% și 5% din costul respectiv, prevăzute prin bugetul de venituri și cheltuieli, urmând ca până la data de 31 ianuarie a anului următor societatea să prezinte B. dovada efectuării pachetului minim social ce îi revenea, confirmată de SN D. SA. În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) și (2) din contract, compensația serviciilor publice sociale pentru transportul feroviar public de călători se acordă pe baza indicatorului tren-km în funcție de realizarea volumului de tren-km față de cel contractat prin contract, nivelul maxim al compensației putând ajunge până la 85% din veniturile totale din transportul de călători (compensație plus venituri proprii). Prin urmare, nu se poate reține ca obligația asumată de către recurenta-reclamantă prin contract este lipsită de cauză derivând din lipsa contraprestației ministerului, întrucât, potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998, scopul încheierii contractului este dat de caracterul social al serviciilor de transport feroviar de călători. În conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 74/2012, act normativ prin care au fost aprobate contractele de servicii publice în transportul feroviar de călători pentru perioada 2012 - 2015, astfel cum au modificate prin H.G. nr. 1263/2012, pentru a beneficia de sumele compensatorii pentru realizarea de servicii de transport feroviar de călători din pachetul minim social, recurenta-reclamantă trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiții: realizarea pachetului minim social ce îi revine potrivit contractului de servicii publice încheiat cu B.; realizarea indicatorului călători-km, conform contractului; veniturile proprii din transportul de călători să reprezinte cel puțin 15% din veniturile totale (compensație plus venituri proprii). De asemenea, potrivit art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 12/1998: „Sumele necesare pentru plata serviciilor efectuate în baza contractelor de servicii publice se aprobă anual în bugetul B., pe baza documentelor justificative primite și verificate de B., care corelează aceste date cu politica tarifară în domeniu, cu nivelul costurilor pentru operațiile de transport feroviar de călători și cu nivelul prognozat al veniturilor obținute de aceștia din operarea trenurilor cuprinse în pachetul minim social.” Conform art. 5 alin. (6) din același act normativ, „Toate sumele prevăzute la alin. (5) se asigură în mod nediscriminatoriu pentru toți operatorii de transport feroviar care au contracte de servicii publice.” Alin. (7) al art. 5 prevede că: „Diferențele dintre tarifele stabilite și costurile reale se stabilesc luându-se ca bază activitățile operatorului de transport feroviar de călători majoritar de pe piață. Pe această bază, anual, B. stabilește cu avizul E. tariful unitar pentru serviciul public social, exprimat în lei/tren-km.” Prin urmare, din interpretarea dispozițiilor legale menționate rezultă că sumele compensatorii pentru plata serviciilor efectuate în baza contractelor de servicii publice se stabilesc la nivel global, se aprobă anual și se repartizează pe subvenții tuturor operatorilor de transport feroviar care au contracte de servicii publice și în final, se decontează în funcție de tariful unitar pentru serviciul public social, exprimat în lei/tren-km. Conform prevederilor contractului de servicii publice, recurenta-reclamanta trebuie să obțină un nivel al veniturilor proprii cât mai apropiat de nivelul estimat al veniturilor obținute din operarea trenurilor cuprinse în pachetul minim social, condiție pe care, în speță, nu a îndeplinit-o. În acord cu judecătorul fondului, se reține că recurenta a realizat indicatorii privind volumul de călători-km și tren-km dar nu a realizat indicatorul privind veniturile proprii, prevăzut în Anexa nr. 5 la contract, astfel cum rezultă din adresa din 22 februarie 2013, emisă de F. din cadrul B. În acest sens, se constată că veniturile proprii declarate în „Nota de fundamentare și justificare a subvențiilor/transferurilor primite de la bugetul de stat pentru transportul feroviar public călători la data de 31 decembrie 2012”, au fost în sumă de 2.408.980 lei, comparativ cu 3.650.000 lei, sumă ce reprezintă indicatorul venituri proprii prognozat pentru pachetul minim social. În condițiile arătate, nerealizarea de către recurentă a indicatorului privind veniturile proprii a condus la depășirea procentului de 85% în privința subvenției acordate în totalul veniturilor realizate, cu suma de 7.415.112,71 lei, aspect evidențiat în adresa din 21 februarie 2013, emisă de F. din cadrul B. (fila 22 din dosarul primei instanțe). În cuprinsul aceleiași adrese se arată că în anul 2012, reclamanta a beneficiat de sume acordate pentru serviciul public efectuat în anul 2011, în valoare de 137.970,71 lei, pentru care bugetul de stat nu a avut surse de acoperire. În această situație, B. a rămas restant cu plata subvenției aferente serviciului realizat la nivelul pachetului minim contractat, calculată în raport de subvenția unitară de 16,2999 lei/tren km, în sumă de 137.970,71 lei, care, în condițiile în care reclamanta ar fi îndeplinit toți indicatorii, urma să fie achitată de către pârât în trim. I al anului 2013. Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a realizat indicatorul privind veniturile proprii, față de condiția limitării compensării de realizarea unor venituri proprii din transportul de călători, prevăzută de art. 11 alin. (2) din contract, se constată că, în raport de veniturile proprii realizate de reclamantă, în sumă de 2.408.980 lei, subvenția la care aceasta ar fi fost îndreptățită este în sumă de 13.650.887 lei. Prin urmare, în acord cu apărările formulate de intimatul-pârât, rezultă că recurenta-reclamantă a primit în plus suma de 7.277.142 lei, astfel încât, în anul 2013, B. nu mai datorează nicio sumă. În mod corect prima instanță a înlăturat și motivul de nelegalitate invocat de reclamantă cu privire la aplicarea prioritară a practicilor statornicite de părți în detrimentul clauzelor contractuale standard. Potrivit art. 15 din H.G. nr. 2408/2004 privind metodologia de acordare de la bugetul de stat și/sau de la bugetele locale a diferenței dintre tarife și costuri în transportul feroviar public de călători: „Operatorii de transport feroviar de călători vor prezenta B., până la data de 31 ianuarie a anului următor, dovada, confirmată de SN D. SA, a efectuării pachetului minim social contractat, precum și declarația pe propria răspundere privind realizarea volumului de călători-km prevăzut în contractele de servicii publice aprobate. În cazul nerealizării angajamentelor asumate - prin contractele de servicii publice - referitor la volumul de călători-km și tren-km, vor restitui, până la aceeași dată, compensația aferentă volumului de călători-km și tren-km nerealizat (…).” Împrejurarea că intimatul-pârât a alocat lunar sumele compensatorii cuvenite reclamantei, nu denotă faptul că acesta a înțeles să nu aplice clauza prevăzută la art. 11 alin. (2) din contract, având în vedere că evaluarea îndeplinirii acestei condiții se putea realiza la data de 31 ianuarie a anului următor, când reclamanta trebuia să prezinte dovada, confirmată de SN D. SA, a efectuării pachetului minim social contractat. Faptul că intimatul-pârât avea posibilitatea să observe neîndeplinirea condiției impuse de art. 11 alin. (2) din contract, în fiecare lună, pe baza notelor de fundamentare transmise de către reclamantă, sau la data de 31 decembrie, nu constituie argumente pentru a susține că ulterior încheierii contractului, comportamentul intimatului a fost în sensul ignorării clauzei în discuție, prevederile art. 4 din contractul de servicii publice stabilind, fără echivoc, data la care se putea realiza evaluarea îndeplinirii obiectivului contractului. De asemenea, aprecierea primei instanțe potrivit căreia analiza caracterului just al compensației trebuia să se raporteze și la raportul juridic dintre Stat și societatea afiliată, s-a făcut în contextul în care reclamanta a susținut că obligația de serviciu public de transport călători îi revenea din închirierea de către o societate afiliată a secțiilor de circulație de la SN D. SA, iar taxa de acces pe infrastructură sau o parte din costurile aferente transportului feroviar public de călători erau achitate către societatea afiliată, astfel încât, nu se poate reține că aceste considerente ale instanței de fond reprezintă o adăugare nepermisă la lege, care să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. În ceea ce privește teza susținută de reclamantă în primă instanță referitoare la distincția dintre subvenție/compensație și preț al prestațiilor, criticile formulate în recurs, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, sunt nefondate. Judecătorul fondului a înlăturat, motivat, argumentele invocate de către reclamantă, constatând, că deși potrivit art. 38 alin. (3) din O.U.G. nr. 12/2008, se face distincție între prețul prestațiilor și nivelul contribuției de la bugetul de stat, nivelul sumei alocate de la bugetul de stat nu poate depăși pragul impus de art. 11 alin. (2) din contract, indiferent că este vorba de o subvenție sau de o compensație. La formularea acestei concluzii, prima instanță a avut în vedere și prețul prestațiilor, astfel cum această noțiune este definită de art. 38 alin. (3) lit. c) din O.U.G. nr. 12/1998, reținând în mod justificat că sunt lipsite de suport probator susținerile reclamantei potrivit cărora, pe de o parte, se alocă sume de la bugetul de stat cu titlu de compensație, pentru a acoperi diferențele dintre nivelul costurilor și cel al veniturilor realizate din tarifele aprobate, iar pe de altă parte, se alocă subvenții pentru a garanta plata prețului serviciilor, determinabil conform art. 4 din contract și realizarea în orice condiții a profitului. În speță, conform Anexei 6 la contract, suma maximă care putea fi primită de operatorul de transport feroviar pentru prestarea serviciilor publice sociale, sub condiția realizării pachetului minim social, era de 21.066 mii lei, sumă care i-a fost acordată reclamantei în cursul anului 2012, potrivit înscrisurilor existente la dosarul cauzei. Potrivit art. 15 din H.G. nr. 2408/2004, această sumă trebuia regularizată dacă la data de 31 ianuarie a anului următor, operatorul de transport nu face dovada îndeplinirii tuturor indicatorilor prevăzuți în contractul de servicii publice, ipoteză incidentă în speță, prin nerealizarea de către reclamantă a indicatorului privind veniturile proprii, asumat prin contract. În condițiile arătate, este neîntemeiată solicitarea recurentei-reclamante de achitare a unor sume cu titlu de prejudiciu cauzat prin neacoperirea diferenței dintre costurile reale pentru operațiile de transport feroviar de călători și veniturile realizate din operarea trenurilor cuprinse în pachetul minim social. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs; Pentru considerentele expuse, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta SC A. SRL., ca nefondat.