ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3003/2015

Decizia nr. 3003/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj a solicitat anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 68 din data de 10.10.2013, emisă de către D.G.R.F.P. Cluj, anularea parțială a deciziei de impunere nr. F-CJ949 din data de 28.06.2013, emisă de către D.G.F.P. Cluj, respectiv pentru suma de 1.100.683,58 lei, anularea parțială a raportului de inspecție fiscală nr. F-CJ718 din data de 28.06.2013, emis de către D.G.F.P. Cluj, respectiv pentru suma de 1.100.683,58 lei, cu obligarea D.G.R.F.P. Cluj la plata sumei de 1.100.683,58 lei, cu titlu de T.V.A. aferent perioadei fiscale 01.07.2012-31.12.2012, obligarea la plata dobânzilor și penalităților de întârziere în materie fiscală aferente sumei de 1.100.683,58 lei, de la data expirării termenului legal de 45 de zile de Ia data depunerii cererii de rambursare și până la data restituirii efective. S-a solicitat totodată obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, taxe de timbru și orice alte cheltuieli generate de judecarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 97 din 6 martie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj, a anulat decizia nr. 68 din 10 octombrie 2013 emisă de pârâtă, cu consecința anulării parțiale a deciziei de impunere nr. F-CJ949 din 28 iunie 2013 emisă de D.G.F.P. Cluj, pentru suma de 1.100.683,58 lei și a raportului de inspecție fiscală nr. F-CJ718 din 28.06.2013 emis de D.G.F.P. Cluj, tot în parte, pentru suma de 1.100.683,58 lei. A fost obligată pârâta la rambursarea în favoarea reclamantei a sumei de 1.100.683,58 lei, cu titlu de TVA, cu dobânda în materie fiscală, prevăzută de art. 124 C. proc. fisc., începând cu data expirării termenului de 45 zile de la data depunerii cererii de rambursare și până la data restituirii efective și la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 2.780 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 97 din 6 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în termen legal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj.

3.1. Verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate

Conform art. 493 C. proc. civ. a fost urmată procedura de filtrare a recursurilor, iar prin încheierea din data de 21 aprilie 2015 a fost declarat admisibil în principiu recursul declarat în cauză.

3.2. Motivele de recurs înfățișate de recurenta-pârâtă D.G.R.F.P. Cluj

Invocând ca temei de drept al căii de atac exercitate motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă, în contextul unor succinte referiri la istoricul cauzei a susținut că soluția instanței de fond este nelegală întrucât este rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale la situația de fapt, ignorându-se că în speță sunt incidente și prevederile Ordinului nr. 700 din 811 mai 2012, în vigoare la data anulării înregistrării în scopuri de TVA a proprietarului imobilului achiziționat de reclamantă, fiind dezvoltate următoarele critici referitoare la hotărârea primei instanțe:

- reclamanta-intimată se afla de fapt, astfel cum s-a arătat în actele fiscale contestate, în situația prevăzută de art. 11 alin. (13) și alin. (14) C. fisc., privitoare la contribuabilii cărora li s-a anulat înregistrarea în scopuri de TVA și ca atare nu beneficiază de deducerea TVA, fiind supuși obligației de plată a TVA colectate;

- cu privire la anularea înregistrării în scopuri de TVA sunt aplicabile dispozițiile art. 153 alin. (9) lit. e) C. fisc., fiind totodată greu de înțeles afirmațiile reclamantei, câtă vreme chiar starea de faliment a societății vânzătoare reprezintă o problemă; cu privire la aceasta din urmă a operat anularea din oficiu a codului de înregistrare în scopuri de TVA începând cu 1.08.2012, deci retroactiv datei de emitere a deciziei nr. 20312 din 17 octombrie 2012, de către administrația finanțelor publice pentru contribuabilii mijlocii;

- motivarea instanței de fond în sensul că decizia nr. 20312 din 17 octombrie 2013 își produce efectele doar de la data comunicării nu are suport legal prin raportare la faptul că anularea din oficiu a operat începând cu 01.08.2012;

- nu este întemeiată nici constatarea primei instanțe în sensul că vânzătoarea SC B. SRL s-ar încadra în situația de excepție prevăzută la art. 111 C. fisc., în ipoteza textului respectiv neintrând achizițiile de bunuri de la persoane impozabile aflate în procedura falimentului potrivit Legii nr. 85/2006;

- în sensul art. 11 alin. (14) C. fisc., prin vânzarea bunurilor în cadrul procedurii de executare silită se înțelege procedura de executare silită prin executor judecătoresc, reglementată de dispozițiile C. proc. civ.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivului de nelegalitate invocat, față de apărările intimatului-reclamant și desigur raportat la prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, în considerarea celor expuse în cele ce urmează:

Reclamantul intimat a investit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a actelor administrativ fiscale expres arătate, prin care, în esență, i-a fost respinsă la rambursare suma de 1.100.684 lei reprezentând TVA, solicitând și obligarea autorității pârâte la plata acestei sume, cu dobânda legală aferentă.

Actele dosarului ca și cererea de recurs, de altfel, atestă că situația de fapt generatoare a prezentului litigiu, respectiv circumstanțele și data perfectării achiziției de către societatea reclamantă a imobilului de la debitoarea B. SRL, în faliment, în cadrul unei licitații publice ca și cuantumul TVA aferent acestei tranzacții, pentru care ulterior s-a cerut rambursarea, nu sunt contestate de către părți.

Cererea reclamantei-intimate de rambursare a TVA a fost respinsă de către pârâta recurentă pe motiv că a fost anulat din oficiu codul de înregistrare în scop de TVA al debitoarei, cu efect retroactiv, începând cu data de 01.08.2012, reclamanta aflându-se în opinia recurentei în situația prevăzută de art. 11 alin. (13) și alin. (14) în sensul că nu beneficiază de dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată aferentă unei astfel de achiziții.

Problemele de drept ce s-au impus a fi dezlegate de prima instanță și care sunt supuse analizei și în cadrul soluționării recursului de față vizează, pe de-o parte, opozabilitatea față de societatea reclamantă a anulării din oficiu a codului de înregistrare în scop de TVA al debitoarei vânzătoare B. SRL, iar pe de altă parte, aplicarea în cauză a excepției prevăzute în cuprinsul art. 11 alin. (14) C. fisc.

În acord cu dezlegările și interpretările date de judecătorul fondului acestor probleme, cu valoare de principiu, dar și aplicat la contextul factual al cauzei, și contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte arată că nu pot fi primite motivele și criticile recurentei-pârâte vizând greșita interpretare dată de către instanța de fond prevederilor din C. fisc. ca și celor cuprinse în Ordinul nr. 700 din 11 mai 2012, pentru aprobarea Procedurii de modificare, din oficiu, a vectorului fiscal cu privire la TVA, precum și a modelului și conținutului unor formulare, emis de Ministerul Finanțelor Publice, ce reglementează anularea din oficiu a înregistrării în scopuri de TVA a contribuabililor.

Și aceasta în condițiile în care, în prezenta cauză, autoritatea pârâtă nu a putut dovedi că la data la care a avut loc licitația publică (05.11.2012) și s-a achitat contravaloarea terenului achiziționat de societatea reclamantă (09.11.2012), aceasta din urmă aflase în mod obiectiv și efectiv despre radierea din oficiu a codului de înregistrare în scop de TVA a debitorului B. SRL.

O atare operațiune nu a fost nici valabil comunicată la sediul lichidatorului judiciar, cum în detaliu și în mod coerent a analizat și reținut și prima instanță și nici operată de către autoritățile fiscale competente în sistemul VIES, registrul de publicitate cu privire la valabilitatea codurilor de TVA în Uniunea Europeană.

Contrar susținerilor recurentei pe acest aspect, Înalta Curte arată că nu se poate reține producerea de efecte juridice erga omnes a unei operațiuni care, chiar adoptată legal, în temeiul unor norme și proceduri explicite, nu este comunicată și adusă la cunoștință, în mod legal și transparent, cu atât mai mult cu cât consecințele unei atare anulări de înregistrări în scopuri de TVA pot fi extrem de oneroase și drastice.

În contextul probatoriului administrat cu ocazia judecății în fond, respectiv acte și interogatorii, concluzia primei instanțe în sensul că societatea reclamantă a fost de bună credință apare așadar ca fiind deplin justificată în condițiile în care organul fiscal recunoaște prin lipsa răspunsului la interogatoriu, aspectul că la data de 05.11.2012, B. SRL figura cu cod valabil de TVA în VIES, astfel că A. SRL nu putea avea nici cea mai mică suspiciune cu privire la eventualele probleme cu codul de TVA al partenerului deoarece a apelat la toate mijloacele prudențiale care se pot solicita unui contribuabil de bună-credință.

În fine, concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reține că o atare interpretare este deplin susținută și confirmată și de jurisprudența C.J.U.E.

Astfel, în cauza C-273/11 Mecsek-Gabona Kft, C.J.U.E. a arătat, fără echivoc, că dreptul de deducere al TVA al unui particular nu poate fi afectat de faptul că administrația financiară a radiat cu efect retroactiv codul de înregistrare al unuia dintre parteneri.

Rezultă așadar că situația societății reclamante-intimate coincide cu cea a societății Mecsek-Gabona Kft, fapt pentru care concluzia calificatoare a C.J.U.E. urmează a fi avută în vedere, ca atare, și în prezenta cauză, constituind un motiv în plus în demonstrarea netemeiniciei criticilor recurentei-pârâte.

Și în ceea ce privește abordarea și respectiv concluzia instanței de fond, în sensul că acțiunea reclamantei a fost apreciată ca fiind întemeiată și din perspectiva incidenței excepției prevăzute de art. 11 alin. (14) C. fisc., în sensul că vânzarea efectuată în cadrul procedurii insolvenței prin licitație publică, este asimilată unei executări silite, Înalta Curte constată că argumentația prezentată este corectă, interpretarea acordată normei legale sus enunțate fiind, și în această situație, susținută de jurisprudența CJUE.

Prezintă așadar nu doar relevanță dar și prevalență în speța de față interpretarea C.J.U.E. în cauza C-125/12 Promociones y Construcciones BJ 200 - în sensul că „art. 199 alin. (1) lit. g) din Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată trebuie interpretat în sensul că noțiunea de procedură de vânzare silită cuprinde orice vânzare a unui bun imobil realizată de debitorul împotriva căruia s-a pronunțat o hotărâre nu doar în cadrul unei proceduri de lichidare a patrimoniului acestuia, ci și în cadrul unei proceduri de insolvență care intervine anterior unei asemenea proceduri de lichidare, în măsura în care această vânzare este necesară în vederea satisfacerii creditorilor sau a restabilirii activității economice ori profesionale a debitorului respectiv”.

Acest punct de vedere exprimat de către instanța de contencios european a fost preluat și de către legiuitorul român care a detaliat prevederile art. 11 alin. (1) C. fisc. prin O.U.G. nr. 102/2013, în sensul că respectiva excepție se aplică și vânzărilor din procedura falimentului reglementată de către Legea nr. 85/2006, aspect care confirmă și interpretarea propusă de către reclamantul intimat.

Rezultă așadar, în mod evident, din punct de vedere al Directivei în materie de T.V.A. că vânzarea bunurilor în cadrul procedurii de lichidare judiciară se circumscrie noțiunii de executare silită, motiv pentru care și în prezenta speță, după cum în mod corect a reținut prima instanță, dreptul de deducere al A. SRL poate fi justificat și din prisma excepției reglementate de către art. 11 alin. (14) C. fisc.

Prin urmare, în considerarea tuturor argumentelor înfățișate, Înalta Curte reține că nu subzistă motivul de casare invocat astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei-intimate conform dovezilor depuse la dosar în condițiile art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj împotriva sentinței civile nr. 97 din 06 martie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă D.G.R.F.P. Cluj la plata sumei de 3.100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC A. SRL.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 02 octombrie 2015.