ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1731/2015

După deliberare, asupra cauzei de față constată următoarele: La data de 28 ianuarie 2015 a fost înregistrat, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, recursul declarat de reclamantul A.E. împotriva încheierii din 13 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 1489/30/2014. În baza raportului întocmit la data de 4 mai 2015, prin încheierea din data de 22 iunie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A.E. împotriva încheierii din 13 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, fixând termen de judecată la data de 30 iunie 2015, cu citarea părților.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 februarie 2014 la Tribunalul Timiș, reclamantul A.E.

a solicitat, în contradictoriu cu intimatele Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naționale și Comisia de contestații din cadrul Ministerului Apărării Naționale, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii nr. 19686 din 23 ianuarie 2014 a Comisiei de contestații din cadrul Casei de Pensii Sectoriale - M.Ap.N., anularea deciziei de respingere nr. 126294 din 2 septembrie 2013 a Casei de Pensii Sectoriale - M.Ap.N., anularea deciziei de respingere nr. 126294 din 31 ianuarie 2014 a Casei de Pensii Sectoriale - M.Ap.N, ca act subsecvent Hotărârii nr. 19686 din 23 ianuarie 2014, admiterea cererii de pensionare pentru limită de vârstă, obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești cu titlu de pensie pentru limita de vârstă de la data formulării cererii de pensionare, penalități de întârziere reprezentând dobânda legală calculată pentru suma datorată cu titlu de pensie la data introducerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 263/2010. Prin Sentința civilă nr. 1852/PI din 3 iulie 2014, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a respins acțiunea. Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, conform capetelor de cerere expuse. La termenul din 13 ianuarie 2015, reclamantul a susținut excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 55 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 raportat la anexa nr. 6 din această lege, vizând persoanele născute în luna ianuarie 1958, pe care a formulat-o prin "notele de ședință" depuse la data de 2 decembrie 2014. Cererea de sesizare a Curții Constituționale cu această excepție a fost respinsă, ca inadmisibilă, de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 1489/30/2014.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că admiterea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale presupune verificarea condițiilor de admisibilitate, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992. Partea care pretinde încălcarea Constituției trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispozițiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenței acestei legături neconstituționalitatea ar determina soluția ce urmează a fi pronunțată de instanța de judecată. S-a mai reținut că reclamantul s-a limitat la indicarea neconstituționalității art. 55 alin. (2) coroborat cu anexa nr. 6 din Legea nr. 263/2010, fără a indica prevederile constituționale cu care dispozițiile în cauză sunt contrare, chestiunea de drept invocată fiind în realitate o problemă de interpretare și aplicare a legii în speță.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, cu respectarea dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, reclamantul a formulat recurs, indicând ca temei juridic art. 16 din Constituție și art. 483 și urm. coroborat cu art. 470 alin. (5) C. proc. civ. În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, reținând că nu s-a făcut dovada legăturii excepției invocate raportat la cauza dedusă judecății.

În realitate, în timpul judecății reclamantul a susținut atât în scris, cât și verbal care este legătura excepției de neconstituționalitate de mai sus raportat la pricină, constând în refuzul pârâtelor de a-i deschide dreptul la pensie pentru limita de vârstă pentru neîndeplinirea condiției referitoare la stagiul minim de cotizare în specialitate, condiție cuprinsă în anexa 6 din Legea nr. 263/2010, pentru persoanele născute în luna ianuarie 1958. Legătura dintre excepția de neconstituționalitate și pricina supusă judecății, a precizat recurentul, rezultă cu atât mai mult cu cât instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată pentru neîndeplinirea condiției referitoare la stagiul minim de cotizare.

În condițiile în care reclamantului i s-ar fi aplicat aceeași unitate de măsură ca și în cazul civililor, a căror situație este reglementată în anexa 5 a legii, cuantificând și perioadele asimilate, ar fi atins și în opinia pârâtelor acel cuantum al stagiului minim de cotizare de 15 ani. Reclamantul a menționat că motivarea instanței de apel, cum că nu sunt îndeplinite condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, este nefondată, singura condiție de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale fiind impusă de alin. (3) al acestui articol. Ca atare, trebuie a se observa că, în fapt, nu există o motivare propriu-zisă a instanței de apel pentru respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României.

A mai susținut reclamantul că în mod greșit instanța de apel a reținut că acesta a invocat neconstituționalitatea art. 55 alin. (2) coroborat cu anexa 6 din Legea nr. 263/2010, fără a menționa prevederile constituționale încălcate. Or, în speță, prin aplicarea dispozițiilor cuprinse în anexa nr. 6 la care fac trimitere art. 54 alin. (2) și art. 55 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 se determină încălcarea art. 16 din Constituție, care instituie principiul egalității între cetățeni, statuând că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări și că nimeni nu este mai presus de lege. Prin aplicarea cuantumului diferențiat al stagiului minim de cotizare, în mod defavorabil pentru persoanele care se încadrează la prevederile art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) din lege, se determină discriminarea acestora din urmă față de persoanele civile a căror situație este reglementată de anexa nr. 5 la lege.

Raportat la cerințele impuse de dispozițiile art. 55 alin. (1) și (2) din Legea nr. 263/2010 și potrivit dispozițiilor cuprinse în anexele 5 și 6 din aceeași lege, regimul juridic aplicabil persoanelor civile și celor din domeniul apărării naționale născute în anul 1958, luna ianuarie, este diferit, discriminatoriu pentru acestea din urmă din punct de vedere al stagiului minim de cotizare, recurentul fiind prejudiciat. În fine, recurentul a mai arătat că în timp ce persoanele civile sunt obligate să îndeplinească un stagiu minim de cotizare în cuantum de 15 ani, cadrele militare sunt ținute la efectuarea unui stagiu minim de cotizare de 15 ani și 8 luni, în ciuda expunerii la riscurile majore ale profesiei de cadru militar.

Această chestiune este cu atât mai important de lămurit cu cât recurentul a executat o perioadă de 11 ani, 3 luni și 15 zile în condiții speciale de muncă în sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, iar în condiții deosebite de muncă o perioadă de 6 luni și 2 zile, în același sistem. Or, aplicând anexa 6 la lege, vizând persoanele născute în luna ianuarie a anului 1958, la care cuantumul stagiului minim de cotizare în specialitate este de 15 ani și 8 luni, iar, față de anexa 5 la lege, care reglementează situația civililor, unde stagiul minim este de 15 ani, legiuitorul îl îndepărtează pe recurent în mod discriminatoriu de la acordarea dreptului de pensie pentru limită de vârstă.

Recursul va fi admis pentru următoarele considerente: În speță, se impune a se reține că instanța de judecată era competentă să verifice exclusiv îndeplinirea condițiilor prevăzute expres și limitativ în art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, și anume dacă excepția de neconstituționalitate privește o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, dacă este ridicată de persoanele în drept și dacă prevederile legale care formează obiectul excepției nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Pentru aceasta, instanța de apel era obligată să rețină că atât din cuprinsul cererii formulate, cât și din concluziile orale prezentate de avocatul părții reclamante la termenul de judecată din 13 ianuarie 2015 reiese că reclamantul A.E.

a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în anexa nr. 6, la care fac trimitere art. 54 alin. (2) și 55 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, în considerarea existenței unei discriminări a persoanelor aflate în aceeași situație juridică cu reclamantul în raport cu persoanele cărora li se aplică dispozițiile cuprinse în anexa 5 a Legii nr. 263/2010, ceea ce înseamnă că s-au avut în vedere dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Constituția României, care reglementează principiul egalității în fața legii, respectiv principiul nediscriminării, statuând că "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări" și că "nimeni nu este mai presus de lege". S-a arătat astfel de către reclamant că există o discriminare între persoanele civile și cele care au desfășurat activitate în domeniul apărării naționale, raportat la anul de referință, în sensul că stagiul minim de cotizare pe care persoanele civile sunt ținute să-l îndeplinească este de 15 ani, iar cadrele militare trebuie să efectueze un stagiu minim de cotizare de 15 ani și 8 luni.

Or, observă Înalta Curte, în cauză, instanța învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, printr-o motivare confuză și sumară, nu a făcut decât să constate că "reclamantul-apelant s-a rezumat să indice neconstituționalitatea art. 55 alin. (2) coroborat cu anexa nr. 6 din Legea nr. 263/2010, fără a menționa că acestea sunt pretins contrare unor prevederi constituționale, chestiunea de drept invocată fiind o problemă de interpretare și aplicare a legii la cazul concret al speței", fără a verifica dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, astfel cum impuneau dispozițiile legale citate. În speță, se constată incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ. Motivul de casare prevăzut de textul indicat anterior se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.Fundamentul acestui motiv de recurs rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". În accepțiunea acestei norme juridice, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt și în drept la pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

În speță, este de observat că încheierea din 13 ianuarie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 55 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 raportat la anexa nr. 6 din această lege, nu întrunește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce face operant cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cum absența motivelor avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției recurate face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității acestei soluții, nemotivarea încheierii atacate echivalând în fapt cu o necercetare a fondului cererii de sesizare a Curții Constituționale, se impune soluția casării cu trimitere, potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc.

civ. În consecință, recursul va fi admis, iar cauza va fi trimisă la aceeași instanță, pentru a se analiza îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale relativ la invocarea excepției de neconstituționalitate a art. 55 alin. (2) coroborat cu anexa nr. 6 din Legea nr. 263/2010 în raport de dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Constituția României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul A.E., domiciliat în Timișoara, jud.Timiș și cu domiciliul ales la SCPA T.A., în Timișoara, Str. P.C., nr. 7, ap. 1, jud.Timiș, împotriva încheierii din 13 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 1489/30/2014, în contradictoriu cu pârâtele Comisia de contestații din cadrul Ministerului Apărării Naționale, cu sediul în București, Str. Drumul Taberei, nr. 7 - 9, sector 6 și Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naționale, cu sediul în București, Str. Drumul Taberei, nr. 7 - 9, sector 6. Casează încheierea recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iunie 2015. Procesat de GGC - GV