ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 762/2015

Decizia nr. 762/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin încheierea de ședință din 17 iunie 2014, Tribunalul Satu Mare a sesizat Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate fondului național unic de asigurări de sănătate emis de președintele A., invocată de reclamantul B.

Reclamantul a invocat nelegalitatea parțială a art. 35 din Ordinul președintelui A. nr. 617/2007, ordin prin care s-a dispus, printre altele, nelegal în opinia sa, că pârâta A. are dreptul de a stabili creanțe fiscale constând în contribuții la C. prin decizie de impunere din oficiu pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la D., adăugându-se, astfel, la lege.

A susținut că, potrivit art. 216 și art. 261 din Legea nr. 95/2006, A., structurilor sale subordonate, le-a fost conferită doar competența de a aplica măsuri de executare silită pentru debite restante, neavând competența de a emite titluri de creanță, cum greșit s-a stabilit prin dispozițiile art. 35 din ordinul menționat, competență care revine exclusiv organului fiscal. Titlul executoriu se emite în faza executării silite, iar titlul de creanță în faza de stabilire și calculare a contribuțiilor fiscale principale și accesorii.

De asemenea, pârâta A. nu este organ fiscal, neputând emite decizii de impunere din oficiu, ci doar acte și măsuri de executare silită, inclusiv titlu executoriu, care trebuie diferențiat de titlul de creanță. Decizia de impunere nu cuprinde baza de impunere pe fundamentul căreia s-au calculat obligațiile principale și accesoriile pretinse de pârâtă a fi datorate pentru fiecare perioadă impozabilă, cota aplicată, relațiile de la D. neavând nicio valoare juridică și neputând suplini cercetarea prealabilă pe care se fundamentează decizia, ceea ce echivalează cu nemotivarea deciziei.

Prin sentința civilă nr. 180/CA/PI din 13 octombrie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată,excepția de nelegalitate invocată de reclamantul B.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că Ordinul nr. 617/2007 emis de A. pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv de asigurată fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate C., a fost emis în temeiul dispozițiilor expres art. 211 alin. (2), art. 213 alin. (3) și (4), art. 216, art. 256-260 și urm. din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și al Statutului A., aprobat prin H.G. nr. 972/2006.

A apreciat instanța de fond că textul a cărui nelegalitate a fost invocată nu are caracter nelegal, întrucât nu adaugă la lege și nici nu contravine sensului și spiritului legii în aplicarea căreia a fost adoptat. Astfel, norma legală cuprinsă în art. 216 din Legea nr. 95/2006 trimite în mod explicit la dispozițiile cuprinse în C. proc. fisc. atunci când menționează atribuțiile A.

Împrejurarea că dispozițiile cuprinse în art. 35 din Normele metodologice stipulează și posibilitatea emiterii unei decizii de impunere de către organul competent al A. nu reprezintă o nelegală la textul legii care să contravină dispozițiilor cuprinse în C. proc. fisc., în condițiile în care, potrivit art. 141 din cod, executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit C. proc. fisc. de către organul de executare competent, care, în cazul dat, este chiar A.

Ca urmare, casa de sănătate nu are posibilitatea recuperării contribuțiilor în absența unui titlu executoriu, respectiv a unui titlu de creanță prin care să se individualizeze aceste contribuții restante. Or, în măsura în care gestionarea C., ca fond special ce se constituie din contribuția pentru asigurări de sănătate datorată, se realizează prin A. ca și prin casele de asigurări de sănătate teritoriale, ceea ce demonstrează că aceste autorități se află direct și nemijlocit în posesia datelor referitoare la cuantumul și natura sumelor datorate și neachitate, fiind îndreptățite la a individualiza sumele de plată prin deciziile de impunere emise în acest scop, prealabil executării silite propriu-zise.

Împotriva sentinței civile nr. 180/CA/PI din 13 octombrie 2014 a Curții de Apel Oradea, a formulat recurs reclamantul B., întemeiat pe art. 304 pct. 5 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinței și, în subsidiar, modificarea acesteia, iar, pe cale de consecință, admiterea excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 35 din Ordinul președintelui A. nr. 617/2007 și constatarea faptului că acest text de lege este parțial nelegal, în ceea ce privește posibilitatea A. de a emite titluri de creanță (decizii de impunere din oficiu).

La un prim motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., susține recurentul că hotărârea atacată este nelegală pentru că instanța nu s-a pronunțat în contradictoriu cu emitentul actului administrativ ce face obiectul excepției de nelegalitate, respectiv președintele A.. De asemenea, apreciază că pentru termenul din 13 octombrie 2014, când instanța a rămas în pronunțare, procedura de citare cu el a fost nelegal îndeplinită. Apreciază că, deși a depus concluzii scrise, în care a indicat și termenul ședinței de judecată, nu se poate acoperi această lipsă de procedură.

Continuă recurentul-reclamant, la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că,la baza ordinului atacat prin excepția de nelegalitate, au stat art. 211 alin. (3) și (4), art. 256-260, art. 261 alin. (2) și (4) din Legea nr. 95/2006 și art. 7, art. 17 alin. (5) și art. 18 pct. 36 din Statutul A. aprobat prin H.G. nr. 973/2006, texte legale care nu oferă posibilitatea organului competent al A. de a emite decizii de impunere.

Astfel, niciun text de lege nu acordă președintelui A. posibilitatea de a aproba norme privind emiterea de către A. a deciziilor de impunere, singura competență atribuită de lege fiind aceea de a stabili doar măsuri de executare silită.

Chiar dispozițiile art. 216 din Legea nr. 95/2006 stipulează expres că A. prin casele de asigurări de sănătate sau persoane fizice sau juridice specializate procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile O.G. nr. 92/2003. Dacă s-ar interpreta că organul competent al A. are posibilitatea de a emite titluri de creanță, respectiv decizii de impunere, atunci, potrivit acestui text de lege, această posibilitate ar trebui acordată și persoanelor fizice sau juridice specializate menționate, ceea ce este inadmisibil.

Apreciază recurentul-reclamant că, pentru a se recupera contribuțiile la fond, nu trebuie să se emită norme ilegale, care să acopere ghidul legislativ, ci trebuia să se solicite organului fiscal competent, D., să emită decizia de impunere care a deținut și toate datele și informațiile necesare contrar celor constatate de instanța de fond.

Mai precizează că, deși prevederile art. 35 din ordinul contestat au fost anulate parțial, printr-o acțiune directă, în Dosarul nr. x/2/2013 al Curții de Apel București, sentință rămasă irevocabilă și publicată în M. Of. nr. 243/04 aprilie 2014, instanța de fond, nelegal, a apreciat că dispozițiile art. 35 au efecte juridice.

Intimatele-pârâte A. Satu Mare și A. au formulat, fiecare, întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

1.Înalta Curte, examinând sentința atacată, prin prisma efectelor sentinței civile nr. 835 din 8 februarie 2012

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a criticilor recurentului, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., constată că se impune reformarea acesteia, pentru motivele expuse în continuare.

La data de 4 aprilie 2014 s-a publicat în M. Of. sentința sus-indicată, prin care Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a anulat în parte dispozițiile art. 35 alin. (1) din Ordinul președintelui A. nr. 617/2007 „în privința posibilității organului competent al A. de a emite decizii de impunere”.

Această hotărâre judecătorească, deși contrară jurisprudenței consolidate a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât, prin Decizia nr. 6192 din17 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, recursul A. a fost anulat ca netimbrat.

Ca urmare, soluția din prezenta cauză,în privința excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 emis de președintele A., nu poate fi diferită de soluția pronunțată anterior în acțiunea de anulare a aceleiași prevederi normative, fundamentată pe argumente identice, pentru că se opune efectul pozitiv al puterii lucrului judecat.

Distinct de argumentul reținut, Înalta Curte mai observă și că, potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004, „hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Cum efectele anulării se produc erga omnes numai de la data publicării, rezultă că recurentul justifică interesul procesual de a obține o soluție pe „fondul” excepției de nelegalitate, urmărind ca, în litigiul având ca obiect anularea deciziilor de impunere, să se procedeze conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/ 2004.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004și al art. 312 alin. (1)-(3) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul și a modifica sentința recurată în sensul admiterii excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Ordinul nr. 617/2007 emis de președintele A. în privința posibilității organului competent al A. de a emite decizii de impunere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 180/CA/PI din 13 octombrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată în sensul că:

Admite excepția de nelegalitate invocată de reclamantul B. și constată nelegalitatea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Ordinul nr. 617/2007 emis de președintele A. în privința posibilității organului competent al A. de a emite decizii de impunere.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2015.