ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1728/2016

Decizia nr. 1728/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, să se dispună admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, obligarea pârâtei la soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva deciziei din 21 octombrie 2013 în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 1.000 lei/zi de întârziere.

Prin Sentința nr. 3261 din 28 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a obligat intimata să soluționeze cererea petentei în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 1.000 lei/zi întârziere.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată, în esență, că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, arată recurenta, instanța de fond a admis acțiunea formulată de intimata-reclamantă pe motiv că instituția pârâtă nu a soluționat contestația administrativă formulată împotriva Deciziei din 21 octombrie 2013, fiind depășit termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc..

Recurenta solicită să se constate faptul că a respectat dispozițiile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. în soluționarea cererii de restituire accize a SC A. SA și reiterează argumentele potrivit cărora în privința soluționării cererii de acordare dobânzi sunt incidente dispozițiile art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, întrucât soluționarea acestei cereri depinde de primirea unor informații suplimentare.

Recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinței judecătorești recurate și, în urma rejudecării, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Analizând actele dosarului în raport de susținerile părților și de dispozițiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte apreciază că recurenta nu mai justifică un interes legal în continuarea judecării recursului, având în vedere considerentele care vor fi expuse în continuare.

Astfel cum rezultă din punctul de vedere la raport, depus la dosar în data de 4 ianuarie 2016, după declararea recursului împotriva Sentinței nr. 3261 din 28 noiembrie 2014, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a soluționat contestația formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei din 21 octombrie 2013 prin decizia din 21 august 2015, comunicată acesteia în data de 28 august 2015, astfel încât cererea de obligare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la soluționarea contestației a rămas fără obiect.

Astfel fiind, în raport de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că în prezentul dosar cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect și, în consecință, recursul formulat apare ca lipsit de interes.

Înalta Curte are în vedere faptul că activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și practica judiciară au statuat că interesul reprezintă o condiție generală de exercitare a dreptului la acțiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual.

Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamanților.

Condiția interesului se verifică nu numai la momentul introducerii cererii, ci ea trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de atac.

În măsura în care promovarea unei căi de atac nu mai prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.

Astfel, recurenta nu mai justifică un folos practic, legitim, în obținerea unei soluții de admitere a recursului, de casare a sentinței atacate și de respingere a cererii de chemare în judecată.

Sancțiunea lipsei interesului, așa cum a fost ea consacrată de jurisprudență, este în cauza de față aceea a respingerii cererii de recurs, neputând fi respinsă cererea de chemare în judecată ca rămasă fără obiect, fiind evident că la momentul sesizării instanței de fond erau îndeplinite toate condițiile de exercitare a acțiunii civile.

În consecință, pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 493 alin. (6) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursul ca lipsit de interes, fără a mai analiza motivele invocate prin cererea de recurs, o astfel de analiză fiind inutilă și inoperantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes invocată de intimata-reclamantă A. SA.

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 3261 din 28 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 iunie 2016.

Procesat de GGC - CL