ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1502/2016

Decizia nr. 1502/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Galați sub nr. x/44/2012 din 19 aprilie 2012 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.I. anularea Raportului de evaluare din 7 noiembrie 2011 întocmit de pârâtă.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că a aflat din presă că pârâta urmează să întocmească în privința sa un raport de evaluare motiv pentru care a solicitat pârâtei să i se comunice acest raport. La data de 2 aprilie 2012 s-a prezentat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție unde i s-a comunicat că A.N.I. a întocmit Raportul de evaluare din 7 noiembrie 2011 referitor la un eventual conflict de interese rezultat din faptul că, începând cu anul 2009, fiul său, B. a fost angajat la Biroul parlamentar.

A mai arătat reclamantul că angajarea fiului său nu este apt să nască un conflict de interese așa cum este acesta definit prin art. 70 din Legea nr. 161/2003. Legiuitorul nu reglementează un conflict de interese în cazul deputaților, dar, cu toate acestea, este greu de imaginat în ce fel situația avută în vedere de pârâtă ar fi putut determina lipsa sa de obiectivitate în îndeplinirea atribuțiilor sale constituționale și legale sau ar fi putut influența activitatea în scopul obținerii unui "folos material pentru sine, pentru soțul său ori pentru rudele sale de gradul I".

Prin Încheierea nr. 3.825 din 28 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de Apel Galați la Curtea de Apel Bacău. La această din urmă instanță, cauza a fost înregistrată sub nr. x/44/2012 din 12 noiembrie 2012.

Prin întâmpinare, pârâta A.N.I. a invocat excepțiile tardivității acțiunii în raport de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 176/2010 și a inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile art. 10 lit. f) și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și de faptul că raportul de evaluare are valoarea unei veritabile sesizări a organului de cercetare penală.

Hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual

Prin Sentința civilă nr. 31 din 14 februarie 2013, Curtea de Apel Bacău, a dispus în primul ciclu procesual:

Respinge excepția tardivității acțiunii formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta A.N.I., cu sediul în București, invocată de pârâta A.N.I.

Admite excepția inadmisibilității invocată de pârâta A.N.I. și, în consecință, respinge, ca inadmisibilă, cererea de anulare a Raportului de evaluare din 7 noiembrie 2011 întocmit de pârâta A.N.I. prin care s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la existența de indicii referitoare la săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 253

1

C. pen.

Respinge, ca nefondată, cererea de anulare a Raportului de evaluare din 7 noiembrie 2011 întocmit de pârâta A.N.I. cu privire la existența conflictului de interese.

Această sentință a fost atacată cu recurs în termen legal de către reclamant, iar prin Decizia civilă nr. 3.234 din 12 septembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul și a casat sentința cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând încălcarea dreptului la apărare al reclamantului de către judecătorul fondului, în condițiile în care nu a analizat cererea de acordare termen a acestuia, în raport de imposibilitatea de prezentare la termen a apărătorului său din motive medicale, obiective și nici nu a amânat pronunțarea.

În rejudecare, la solicitarea reclamantului, prin apărător, a fost administrată proba cu înscrisuri și încuviințată proba cu un martor, probă la care ulterior s-a renunțat.

Reclamantul a mai solicitat a se dispune suspendarea judecății prezentei cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea Dosarului penal nr. x/1/2014, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect infracțiunea de conflict de interese.

Prin Încheierea din data de 16 ianuarie 2015 s-a dispus respingerea cererii de suspendare a judecății cauzei, considerându-se că soluția ce urmează a se pronunța în dosarul penal nu are cum să influențeze judecata prezentei cauze, așa încât s-a apreciat că nu este oportună suspendarea judecății.

De altfel, o cerere similară formulată de către reclamant în primul ciclu procesual, a fost respinsă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Încheierea din data de 28 februarie 2014, instanța de recurs apreciind că soluția ce se va pronunța în Dosarul penal nr. x/1/2014 al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este hotărâtoare asupra hotărârii ce se va pronunța în prezenta cauză.

Hotărârea Curții de Apel Bacău, în fond, după rejudecare

Prin Sentința civilă nr. 112 din 8 iulie 2015, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondate, excepțiile tardivității și inadmisibilității acțiunii.

A respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta A.N.I.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția tardivității, prima instanță a reținut că aceasta nu este întemeiată având în vedere că Raportul de evaluare a fost înmânat personal reclamantului la data de 23 iulie 2012 când i-a fost comunicat cu Adresa nr. x/G/II din 23 iulie 2012. Prin urmare, sesizarea instanței de contencios administrativ la data de 18 aprilie 2012 (data poștei) răspunde cerinței impuse de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, situație în care excepția tardivității se impune a fi respinsă.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii sub aspectul indiciilor infracțiunii prevăzute de art. 253

1

alin. (1) C. pen., instanța de fond a apreciat excepția ca fiind nefondată, avându-se în vedere următoarele:

Pârâta A.N.I. a arătat, sub un prim aspect, că Legea nr. 176/2010 reglementează o procedură specială și că actul de constatare prin care s-a dispus sesizarea Parchetului, nu este un act administrativ, care să producă efecte prin el însuși, condiție impusă de dispozițiile Legii nr. 554/2004, ci un act de sesizare în înțelesul dat de dispozițiile art. 221 și art. 223 C. proc. pen.

Curtea de Apel a observat că, din analiza conținutului normativ al textelor Legii nr. 176/2010, referitoare la procedura desfășurată în fața Agenției, finalizată prin întocmirea raportului de evaluare, rezultă că, deși se administrează probe, persoana care face obiectul evaluării având dreptul de a fi asistată sau reprezentată de avocat și dreptul de a prezenta orice probe, date ori informații pe care le consideră necesare (art. 14 alin. (4)), cu garantarea respectării dreptului la apărare, nu se poate considera că toate aceste activități de cercetare, de investigație și de constatare a unor fapte ori situații cu semnificație juridică, au caracter jurisdicțional.

Astfel, rapoartele de evaluare întocmite sunt obligatoriu evaluate de către organele fiscale, organele de urmărire penală, comisia de cercetare a averilor prevăzute de Legea nr. 115/1996, cărora li se comunică în termen de 5 zile de la finalizare, cât și persoanei care a făcut obiectul activității de evaluare.

În ceea ce privește mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiție, Legea nr. 176/2010 garantează efectivitatea acestui drept, reglementând în mod expres prin art. 22 alin. (1) și (2), posibilitatea de a contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ. Atâta timp cât însăși legea prevede că raportul de evaluare poate fi supus controlului instanței de contencios administrativ, înseamnă că acesta îndeplinește toate atributele unui act administrativ, astfel cum este acesta definit de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

A mai reținut prima instanță că prin Raportul de evaluare nr. x/G/II din 7 noiembrie 2011, pârâta A.N.I. a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la existența indiciilor referitoare la săvârșirea infracțiunilor de conflict de interese, faptă prevăzută și pedepsită de art. 253

1

C. pen. și fals în declarații, faptă prevăzută și pedepsită de art. 292 C. pen.

Curtea de Apel a apreciat că nu sunt fundamentate susținerile pârâtei, în sensul că raportul de evaluare contestat nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu produce efecte juridice prin el însuși, nu creează, nu modifică și nu stinge raporturi juridice, fiind un act de sesizare a organului de urmărire penală în înțelesul dat de art. 221 și art. 223 C. proc. pen.

În acest context, a reținut instanța de fond că persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ (art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010) iar formula folosită de către inspectorul de integritate de "sesizare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea efectuării de cercetări", trebuie interpretată în sensul de "comunicare a raportului de evaluare".

Așadar, faptul că a fost sesizat organul de urmărire penală, în vederea verificărilor legale și eventual al întocmirii unui dosar penal, se circumscrie limitelor de competență recunoscute pârâtei prin Legea nr. 144/2007 republicată, (art. 14 lit. f)) și nu poate avea ce efect împiedicarea reclamantului de a contesta în instanță raportul de evaluare sub aspectul constatării conflictului de interese.

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice este reglementat în titlul IV al Legii nr. 161/2003. Conflictul de interese este reglementat în cap. 1 care cuprinde atât dispoziții generale (în secțiunea I - Definiție și principii), cât și dispoziții referitoare la anumite demnități și funcții publice.

Faptul că pentru deputați și senatori nu sunt asemenea dispoziții speciale nu înseamnă că, în privința acestei categorii de persoane este exclusă existența unui conflict de interese, câtă vreme obligația de integritate și transparență este impusă, potrivit Legii nr. 176/2010, în exercitarea funcțiilor și demnităților publice prevăzute la art. 1, la alin. (1) pct. 3 fiind prevăzută obligația declarării intereselor și pentru deputați și senatori. Alin. (3) al art. 1 încredințează A.N.I. activitatea de evaluare (a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și a modificărilor patrimoniale intervenite) a intereselor și a incompatibilităților pentru persoanele prevăzute la alin. (1), scopul A.N.I., prevăzut la art. 8 alin. (1), fiind acela de asigurare a integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, prin exercitarea de responsabilități în evaluarea, între altele, a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice. Potrivit art. 8 alin. (2), această activitate de evaluare se desfășoară cu privire la (între altele) situația conflictelor de interese persoanelor care fac obiectul prezentei legi, conform prevederilor acesteia, care se completează cu dispozițiile actelor normative în vigoare. Totodată, sunt de reținut dispozițiile art. 10 lit. e) și f) care prevăd ca activități ale inspectorilor de integritate evaluarea conflictelor de interese sau incompatibilități ale persoanelor care ocupă demnități sau funcții publice; și întocmirea rapoartelor de evaluare în cazul în care, în urma evaluării, identifică elemente de încălcare a legislației privind regimul conflictelor de interese, precum și dispozițiile art. 26 alin. (1) alin. (1) referitoare la comunicarea raportului de evaluare, pentru senatori și deputați - Camerei din care face parte parlamentarul.

În acest context, a constatat Curtea de Apel că nu poate reține susținerile reclamantului privind o pretinsă excludere a parlamentarilor de la aplicabilitatea art. 70 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, Legea nr. 176/2010 este fundamentul legal al evaluării conflictelor de interese în cazul deputaților și senatorilor având în vedere că această lege se referă expres la "situația conflictelor de interese persoanelor care fac obiectul prezentei legi" (persoane între care deputații și senatorii sunt prevăzuți în mod expres în art. 1 alin. (1), Legea nr. 176/2010 completându-se cu actele normative în vigoare.

A mai reținut instanța de fond că prin conflict de interese, astfel cum este definită noțiunea în art. 70 din Legea nr. 161/2003, se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și a altor acte normative.

Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public (art. 71 - cap. 2 - Conflictul de interese - Legea nr. 161/2003).

În cauză, așa cum rezultă din Contractul civil din 19 ianuarie 2009, reclamantul, în calitate de deputat, l-a angajat pe fiul său, C., pentru prestarea de studii și analize economice, management economic, tariful pentru executarea contractului fiind cel corespunzător funcției de consilier. Ulterior, potrivit Contractului individual de muncă din 15 februarie 2010 încheiat între Camera Deputaților și fiul reclamantului, C., acesta din urmă a fost angajat consilier, începând cu data de 15 februarie 2010 și până la sfârșitul mandatului deputatului A., la biroul parlamentar la deputatului A., cu un salariu de bază de 1.700 RON lunar. Acest contract a fost avizat de reclamant. Veniturile nete realizate de C. în baza celor două contracte, în perioada 2009 - 2010.

Potrivit legii, la Biroul Parlamentar din circumscripțiile electorale pot fi angajați colaboratori, pe baza de contract civil perfectat de parlamentarul respectiv cu persoana selectată în acest scop, conform modelului prevăzut în Anexa nr. 7 din Hotărârea nr. 1/2006 pentru aprobarea Normelor privind modul de utilizare și justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputați și senatori în circumscripțiile electorale, aprobată ulterior de Birourile permanente ale Camerei Deputaților și Senatului, o atare atribuție implicând așadar existența unei decizii administrative de natură patrimonială emise de parlamentarul respectiv.

Angajarea și respectiv avizarea contractului individual de muncă al lui C., în funcția de consilier la biroul de parlamentar al reclamantului, a creat pentru acesta beneficii patrimoniale obținute în considerarea funcției de deputat a reclamantului, fiind remunerat din bani publici, ce demonstrează latura obiectivă a noțiunii de "conflict de interese", constând în direcționarea unor bani publici aflați la dispoziția demnitarului public reclamant, către unul din membrii familiei sale, iar datorită acestui interes personal de natură patrimonială, rezultă faptul că este îndeplinită condiția legală constând în neîndeplinirea atribuțiilor ce-i revin în calitate de deputat în cadrul Parlamentului României, în conformitate cu principiile care stau ta baza exercitării demnității publice.

Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea obligațiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate, constituie abatere disciplinară și se sancționează potrivit reglementării aplicabile demnității, funcții sau activități respective, în măsura în care prevederile Legii nr. 176/2010 nu derogă de la acestea și dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010).

Ca ultim argument în sprijinul raționamentului juridic arătat anterior, instanța de fond a reținut că, prin Sentința penală nr. 213 din 20 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1/2014, reclamantul a fost condamnat, în primă instanță, la o pedeapsă de 2.000 RON amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253

1

alin. (1) C. pen. anterior.

A mai constatat prima instanță că nu se poate reține susținerea reclamantului privind pretinsa încălcare a dreptului său la apărare, motivat de împrejurarea că nu ar fi intrat în posesia corespondențelor aferente acestei evaluări a conflictului de interese, având în vedere că, sub aspect procedural, reclamantul a fost informat cu privire la sesizarea din oficiu a A.N.I. prin Adresa din 20 decembrie 2010, confirmarea de primire fiind semnată, la data de 24 decembrie 2010, de soția reclamantului, informarea prevăzută de art. 20 din Legea nr. 176/2010 a fost comunicată reclamantului cu Adresa din 14 martie 2011, cu revenire prin Adresa din 6 aprilie 2011, iar prin Adresa din 20 decembrie 2010 reclamantul a fost informat cu privire la faptul că, în conformitate cu art. 8 alin. (1) lit. b) și e) din Legea nr. 176/2010 s-a declanșat evaluarea respectării regimului juridic al incompatibilităților și al conflictului de interese.

Cererea de recurs

Împotriva Sentinței civile nr. 112 din 8 iulie 2015 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-reclamant arată că instanța de fond s-a pronunțat asupra unor chestiuni străine de pricina dedusă judecății, iar motivarea este superficială și insuficientă, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

În dezvoltarea acestor critici, recurentul-reclamant susține că prin considerentele hotărârii, instanța de fond a analizat obligația deputatului de a-și declara interesele, chestiune ce nu a fost pusă în discuția părților, în mod nejustificat, fiind corelată cu incidența conflictului de interese în cazul deputaților și senatorilor.

Mai susține recurentul că, deși prin concluziile orale și concluziile scrise, a făcut referire la Hotărârea Comisiei Permanente a Camerei Deputaților și Senatului privind interpretarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 prin care s-a stabilit că situația de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă sau contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate.

Se mai arată de către recurent că, în lumina prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, nici contractul de muncă și nici convenția civilă nu au fost semnate în exercitarea atribuțiilor de deputat și nu erau apte să afecteze îndeplinirea cu obiectivitate a acestor atribuții de serviciu. Astfel, contractul de muncă s-a încheiat cu persoana propusă de reclamant, însă este semnat de către Secretariatul General al Camerei Deputaților și poartă viza de legalitate a șefului Oficiului Juridic.

În continuare, recurentul-reclamant afirmă că, în speță, sarcina probei trebuia răsturnată, în sensul că, el nu putea face dovada unui fapt negativ, adică, pârâta trebuia să demonstreze că situația avută în vedere la întocmirea raportului de evaluare ar fi putut determina lipsa sa de obiectivitate în îndeplinirea atribuțiilor sau ar fi influențat activitatea sa în scopul obținerii unui "folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I".

Hotărârea și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, a probatoriului administrat, și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, pentru cele ce vor fi punctate în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că atât prin cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța de fond cât și prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a susținut nelegalitatea raportului de evaluare contestat, prin expunerea unui set de argumente, în susținerea tezei lipsei temeiului legal atât pentru reținerea stării de conflict de interese în general în cazul deputaților/senatorilor cât și pentru reținerea stării de conflict de interese în cazul concret al formulării unei propuneri de angajare a unei rude de gradul I la cabinetul parlamentar, și pe care instanța de fond le-a înlăturat în mod justificat, pentru argumentele expuse pe larg prin considerentele hotărârii pronunțate și însușite de instanța de control judiciar.

Astfel, recurentul-reclamant a invocat lipsa temeiului legal al stării de conflict de interese în cazul senatorilor și deputaților, susținând în dezacord cu instanța de fond că norma generală cuprinsă în art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003 nu se aplică și parlamentarilor, în condițiile în care lipsește o normă specială care să reglementeze în mod expres conflictul de interese în situația deputaților/senatorilor spre deosebire de situația altor funcții/demnități publice la care se face referire în cuprinsul aceluiași act normativ, și spre deosebire de modul de reglementare a incompatibilităților, cu referire concretă la faptul că pe lângă consacrarea incompatibilității în cuprinsul art. 80 legiuitorul prin art. 80 și art. 81 a înțeles să facă referire expresă la deputați și senatori.

Cu privire la situația concretă reținută în sarcina sa, recurentul-reclamant a susținut atât lipsa temeiului legal pentru sancționarea propunerii de angajare a unei rude de gradul I la cabinetul parlamentar, în cazul deputaților/senatorilor, invocând în acest sens și Hotărârea Comisiei permanente a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, organizarea și funcționarea ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, dată în interpretarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, prin care s-a stabilit că situația de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate, cât și neîndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru reținerea conflictului de interese, în cazul supus evaluării.

În acest context, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut corect situația de fapt și a realizat o încadrare juridică adecvată, apreciind că actul administrativ dedus judecății este legal, pentru argumentele prezentate la pct. 1 din prezenta decizie, și însușite în mod integral de instanța de control judiciar, care se va limita doar la analiza motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant.

Astfel, din considerentele expuse de instanța de fond, rezultă că sentința recurată îndeplinește cu prisosință exigențele impuse de art. 261 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că judecătorul fondului a expus, pe larg, toate argumentele de fapt și de drept care au conturat raționamentul juridic construit în analiza problemei de drept deduse judecății. În acest mod, prima instanță a răspuns susținerilor reclamantului, precum și apărărilor și excepțiilor invocate de autoritatea pârâtă, oferind toate elementele care conturează convingerea intimă a judecătorului că soluția la care s-a oprit este singura temeinică și legală.

Pe de altă parte, atâta vreme cât, instanța de fond a respectat limitele învestirii sale, în sensul că a analizat temeinicia și legalitatea raportului de evaluare, strict prin prisma existenței sau nu a conflictului de interese constatat de A.N.I. în persoana reclamantului, rămâne ca atribut exclusiv al instanței modalitatea în care aceasta corelează și interpretează dispozițiile legale pe care le consideră incidente speței, nefiind legată nici de toate argumentele de fapt invocate de părți și nici de diferitele argumente juridice menționate pe parcursul soluționării cauzei.

În acest sens, Înalta Curte, răspunzând criticii referitoare la coroborarea de către instanța de fond a prevederilor privind obligația deputatului de a -și declara interesele cu existența unui conflict de interese, fără a pune în discuția părților acest aspect, constată că este vădit nefondată. Astfel, în primul rând, astfel cum am arătat anterior, judecătorul este suveran în a aprecia modul în care își construiește raționamentul juridic care duce la dezlegarea chestiunii de drept dedusă judecății, acest aspect neputând fi pus în discuția părților, iar, în al doilea rând, declarația de interese reprezintă tocmai documentul în temeiul căruia autoritatea competentă poate verifica dacă cel care o completează respectă principiile exercitării funcției publice/de demnitate publică deținută, inclusiv sub aspectul apariției unui conflict de interese, faptă ce reprezintă o încălcare a acestor principii.

În concluzie, Înalta Curte constată că motivul de recurs referitor la nemotivarea hotărârii atacate este nefondat, neputând fi reținut ca temei de modificare a sentinței recurate.

1

C. proc. civ., republicat.

În ceea ce privește lipsa de temei legal pentru constatarea stării de conflict de interese în cazul deputaților/senatorilor, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 se aplică și deputaților și senatorilor neexistând nici un argument juridic care să justifice, rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a principiilor prevăzute prin art. 71 din același act normativ, reținerea unui tratament diferit pentru persoanele care ocupă respectivele demnități publice.

Astfel, chiar dacă este reală susținerea recurentului-reclamant, în sensul că la momentul întocmirii raportului de evaluare, în materia conflictului de interese există o reglementare neunitară, cu privire la diferitele categorii de persoane care ocupă funcții/demnități publice, acest fapt nu reprezintă un argument care să justifice o diferență de tratament juridic pentru deputați în raport de celelalte categorii de persoane care ocupă funcții/demnități publice și cărora li se aplică dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003, în condițiile în care nu există nici o normă de excepție pentru această categorie de persoane. Cu alte cuvinte, art. 70 nu face nici un fel de distincție între categoriile de persoane care ocupă funcții/demnități publice, iar din perspectiva obiectului și scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale - toate persoanele menționate se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlu reglementării, prin sintagma funcții și demnități publice, în considerarea cărora le revin obligații specifice.

În acest sens, prezintă relevanță și considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013, publicate în M. Of. nr. 136 din 14 martie 2013, intrată în vigoare pe parcursul soluționării cauzei, prin care, Curtea Constituțională a soluționat excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în vederea asigurării integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma "funcții și demnități publice", în considerarea căreia le revin obligații specifice.

A mai constatat instanța constituțională, că situația deputaților și a senatorilor - prevăzută la pct. 3 al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 - este aceeași cu a celorlalte categorii de demnitari și funcționari publici cărora li se aplică actul normativ.

Totodată, chiar dacă se poate reține o anumită necorelare, sub aspectul circumstanțierii funcțiilor/demnităților publice, a normelor care reglementează incompatibilitățile și conflictului de interese, criticabilă, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 24/2000, care impuneau o reglementarea unitară a celor două instituții, în scopul realizării unei sistematizări a materiei, cu consecința creșterii accesibilității și predictibilității legii, faptul că legiuitorul a înțeles să adopte o altă abordare cu privire la reglementarea incompatibilităților în cazul ocupării unor funcții/demnități publice, cu referire expresă la categoria senatorilor și deputaților, nu reprezintă un argument pertinent care să susțină în mod rezonabil teza expusă de recurentul-reclamant prin cererea de recurs, în condițiile în care nu a fost identificată nici o rațiune care să împiedice legiuitorul să abordeze în mod diferit instituția incompatibilității față de instituția conflictului de interese.

Prin urmare, este nejustificată critica referitoare la lipsa de temei legal pentru constatarea conflictului de interese în cazul deputaților și senatorilor, aspect reținut în mod corect de instanța de fond prin interpretarea teleologică și logică a dispozițiilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003.

Cu privire la situația sancționării prin prisma constatării conflictului de interese a propunerii de angajare a unei rude de gradul I la cabinetul parlamentar, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut, și sub acest aspect, o corectă interpretare și aplicare a legii.

Astfel, referitor la susținerea reclamantului privind inexistența conflictului de interese în privința angajării personalului birourilor parlamentare, situație stabilită prin Hotărârea Comisiei Permanente a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, organizarea și funcționarea ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, dată în interpretarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, publicată în M. Of. din 19 noiembrie 2011, Înalta Curte constată că acest document nu prezintă relevanță în cauză, în condițiile în care nefiind vorba de o lege interpretativă, Senatul și Camera Deputaților fiind singurele corpuri deliberative, nu se poate impune instanței de contencios administrativ respectiva interpretare.

Înalta Curte, reține de asemenea, în acord cu instanța de fond că sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute în definiția cuprinsă în art. 70 din Legea nr. 161/2003 interesul personal putând fi reprezentat și de un beneficiu patrimonial pe care o rudă sau o persoană apropiată îl obține ca urmare a deciziei luate de persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică, de natură a influența exercitarea cu obiectivitate a atribuțiilor.

În fine, față de principiile consacrate prin dispozițiile art. 71 din Legea nr. 161/2003 nu pot fi reținute ca și argumente în justificarea legalității formulării unei propuneri de angajare a unei rude de gradul I la cabinetul parlamentar, aspectele legate de specificul activității parlamentare, cu referire la încrederea și devotamentul persoanelor angajate la cabinetul parlamentar.

La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, Cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere practica sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de deciziile nr. 6.874/2013, nr. 7.487/2013, nr. 565/2014, nr. 2.201/2014, nr. 2.312/2015 și nr. 2.314/2014, prin care s-a reținut că există conflict de interese în sensul art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003 în ipoteza în care se constată că persoana care deține calitatea de deputat a formulat propunerea de angajare a soției/fiului/fiicei/fratelui la cabinetul de parlamentar și a avizat contractul de muncă.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul B. împotriva Sentinței civile nr. 112 din 8 iulie 2015 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2016.

Procesat de GGC - N