Decizia nr. 1992/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de la data de 6 octombrie 2011 pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamantul A., în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Integritate (A.N.I.), a formulat contestație împotriva raportului de evaluare din 19 septembrie 2011, întocmit de intimată Ia data de 19 septembrie 2011, în lucrarea nr. 84074/A/II din 16 noiembrie 2010 (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Raportul de evaluare”), solicitând anularea acestuia și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, reclamantul arată că, prin raportul de evaluare, A.N.I. a concluzionat că, în calitate de deputat, nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese, întrucât a propus angajarea fiului său, B., și a avizat contractele individuale de muncă ale acestuia în funcția de referent în perioada 13 decembrie 2004 - sfârșit de mandat și funcția de șef de cabinet în perioada 15 decembrie 2008 - sfârșit de mandat, în cadrul Biroului Parlamentar - Circumscripția electorală nr. x Caraș-Severin, și a încheiat un contract civil de angajare a soției sale, C., în funcția de referent în perioada 17 octombrie 2006 - sfârșit mandat, în cadrul aceluiași birou parlamentar. Totodată, prin raportul de evaluare s-a reținut existența unor indicii privind încălcarea dispozițiilor art. 253 1 C. pen., prin angajarea fiului său și a soției sale în cadrul Biroului Parlamentar - Circumscripția electoral nr. x Caraș-Severin . Veniturile realizate de B. din activitățile prevăzute în contractele individuale de muncă din 20 decembrie 2004 și din 15 decembrie 2008, în perioadele 13 decembrie 2004 - sfârșit de mandat și 15 decembrie 2008 - sfârșit mandat, au fost în sumă de 40.687 RON, iar cele realizate de C. din activitățile prevăzute în contractul civil din 17 octombrie 2006, în perioada 17 octombrie 2006 - sfârșit mandat, au fost în sumă de 8.363 RON. Reclamantul susține că raportul de evaluare este netemeinic și nelegal pentru următoarele considerente: Din partea descriptivă a situației de fapt, a raportului de evaluare rezultă că A.N.I. s-a sesizat din oficiu, ca urmare a articolului „23 de deputați și-au angajat rudele la birourile parlamentare”, publicat pe site-ul D., fiind vorba de o sesizare a presei. Articolul respectiv a fost postat la data de 28 aprilie 2010, iar sesizarea din oficiu a avut loc la data de 16 noiembrie 2010. Susține contestatorul că nu sunt îndeplinite condițiile unei sesizări formulate de o persoană fizică sau juridică în sensul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și nici ale unei sesizări din oficiu în sensul alin. (2) al aceluiași art., care se poate face doar în două modalități: (i) pe baza unui raport de sesizare, întocmit de președintele A.N.I.; (ii) pe baza unei note întocmite de inspectorul de integritate, aprobată de conducerea inspectorilor de integritate, niciuna dintre acestea neexistând în speța dedusă judecății. Se arată că nu se face referire la vreo notă de sesizare sau raport de sesizare, în conținutul raportului de evaluare sau în vreun act trimis reclamantului. În consecință, reclamantul susține că sancțiunea pentru neîndeplinirea acestei obligații este nulitatea absolută a raportului de evaluare, prin prisma reglementării art. 3 alin. (5) din Legea nr. 144/2007, impunându-se clasarea lucrării. Totodată, reclamantul susține că sesizarea din oficiu în acest caz reprezintă un abuz de drept conform legii contenciosului administrativ. Reclamantul învederează faptul că, potrivit părții a doua a raportului de evaluare - „Punctul de vedere al persoanei evaluate”, conform art. 20 din Legea nr. 176/2010, a fost informat că este evaluat și trebuie să-și prezinte punctul de vedere, prin scrisoarea recomandată din 23 februarie 2011, semnată la 04 martie 2011, însă nu ar fi dorit să-și exprime punctul de vedere. Reclamantul invocă nulitatea absolută a tuturor actelor întocmite până la data de 04 martie 2011, cu referire la adresele nepublice (adresate Camerei Deputaților) și a actelor subsecvente, în raport cu dispozițiile art. 13 coroborat cu art. 20 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, precum și pentru încălcarea art. 21 din aceeași lege, pentru nerespectarea termenului de 15 zile de întocmire a raportului de evaluare din 19 septembrie 2011. Pe fond, reclamantul arată că nu există conflict de interese în accepțiunea art. 70 din Legea nr. 161/2003, întrucât angajarea personalului biroului parlamentar a fost dispusă prin Ordin al secretarului general al Camerei Deputaților, conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, iar cheltuielile forfetare sunt aprobate potrivit art. 38 alin. (7) din aceeași lege, de către birourile permanente reunite ale celor două camere ale Parlamentului. Ca atare, reclamantul susține că nu poate fi implicat în procesul decizional de angajare a rudelor sale, atâta timp când nu a dispus angajarea membrilor cabinetului său parlamentar. De asemenea, se arată că personalul angajat nu participă în nici un fel la adoptarea sau emiterea vreunui act normativ, întrucât art. 37 și art. 38 din Legea nr. 96/2006 fac referire la primirea persoanelor în audiență la cabinetul parlamentar, ca atare, personalul angajat nu participă în niciun fel la îndeplinirea vreunui act legislativ, cu atât mai puțin la influențarea obiectivității în luarea deciziilor legislative. Cu referire la existența indiciilor cu privire la posibila încălcare a prevederilor art. 253 1 C. pen., contestatorul învederează următoarele: calitatea de subiect activ al infracțiunii de conflict de interese o poate avea, eventual, secretarul general al Camerei Deputaților sau membrii birourile permanente reunite ale celor două camere ale Parlamentului; subiectul activ al infracțiunii de conflict de interese nu poate fi decât o persoană calificată - funcționar public, or, potrivit art. 26 și art. 31 din Legea nr. 96/2006, are statut de demnitar public și este purtător al autorității publice de stat; infracțiunea de conflict de interese presupune o faptă comisivă, de îndeplinire sau luare a unei decizii, or, reclamantul nu a decis sau a participat la luarea deciziei de angajare a celor două persoane; fapta comisivă trebuia să aibă consecințe juridice, or prejudiciul nu a fost stabilit și corect identificat; faptele imputate nu erau incriminate de C. pen., decât de la data intrării în vigoare a Legii nr. 278/2006. Contestatorul susține că un alt motiv de nulitate a raportului de evaluare îl constituie nedeterminarea diferențelor de venit ce fac obiectul conflictului de interese, în condițiile în care nu se cunoaște perioada în care a existat acest conflict, iar A.N.I. nu avea competența de a cerceta fapte anterioare înființării sale, respectiv datei de 28 mai 2007, când a intrat în vigoare Legea nr. 144/2007, conform principiului neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 128 din 27 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins contestația formulată de A. în contradictoriu cu intimata A.N.I.

Recursul declarat împotriva hotărârii primei instanțe Împotriva sentinței civile nr. 128 din 27 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Hotărârea instanței de recurs Prin decizia civilă nr. 1922 din 10 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 128 din 27 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, și, în consecință, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În esență, instanța de recurs a reținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu nerespectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, întrucât instanța și-a întemeiat soluția pe un temei de drept (art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003) care nu a fost pus în discuția părților. Instanța de recurs a reținut că instanța de rejudecare va analiza excepția neretroactivității legii civile invocată de recurentul-reclamant în fața instanței de recurs, deoarece această excepție nu constituie un motiv de recurs de ordine publică ce ar putea fi invocat în fața instanței de recurs, ci o problemă ce ține de acțiunea în anularea actului administrativ contestat. Aceasta se impune și pentru că, în primul ciclu procesual, instanța de fond a analizat numai competența A.N.I. de a verifica acte și fapte anterior înființării ei, deși, în întâmpinare, intimata a făcut apărări în privința excepției neretroactivității legii civile, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. Pentru că această excepție a neretroactivității legii civile a fost invocată oral de către recurentul-reclamant în fața instanței de recurs, la rejudecare se va solicita acestuia să o formuleze în scris și să indice temeiurile de drept care justifică această excepție pentru ca instanța să o poată pune în discuția părților și pârâta să-și poată face apărările. De asemenea, la rejudecare, instanța va avea în vedere și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 81/2013, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 136/14.03.2013. Tot la rejudecare, în condițiile în care prin raportul de evaluare s-a dispus și sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la existența indiciilor referitoare la săvârșirea de către A. a infracțiunii prevăzute de art. 253 1 C. pen., instanța va analiza admisibilitatea sau inadmisibilitatea capătului de cerere privind anularea acestui punct din raportul de evaluare.

Hotărârea instanței de rejudecare Prin sentința civilă nr. 326 din 17 noiembrie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea reclamantului A., în contradictoriu cu intimata A.N.I., și a dispus anularea parțială a raportului de evaluare în ceea ce privește constatarea încălcării regimului juridic al conflictului de interese de către reclamant. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: 5.1. Cu referire la excepția neretroactivității legii civile invocată de recurentul-reclamant în fața instanței de recurs, excepție cu privire la care intimata pârâtă a formulat apărări încă din primul ciclu procesual, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, în condiții de contradictorialitate Raportat la susținerile pârâtei A.N.I., excepția invocată nu este tardivă, întrucât, în realitate, este vorba despre critici aduse raportului de evaluare, iar instanța de recurs a statuat în mod obligatoriu că este o problemă ce ține de acțiunea în anulare dedusă judecății, impunându-se a fi soluționată în condiții de contradictorialitate. Excepția a fost argumentată de reclamant în esență, prin aceea că faptele imputate acestuia ar fi fost săvârșite începând cu anul 2004, respectiv 2006, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 144/2007, modificată prin Legea nr. 176/2010, ceea ce încalcă principiul consacrat art. 15 alin. (2) din Constituție. Instanța de rejudecare a reținut că, atât timp cât nu există norme tranzitorii pentru punerea în aplicare a Legii nr. 144/2007, se aplică normele generale ale Legii nr. 24/2000 și principiile doctrinare consacrate în materie. Or, apare cu evidență că această lege - privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.I. - este una cuprinzând norme preponderent procedurale, de imediată aplicare, în timp ce normele de drept material pretins a fi încălcate prin raportul de evaluare sunt prevăzute în mod exclusiv în Legea nr. 161/2003, în vigoare pe perioada săvârșirii faptelor. Cât privește dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 invocate în apărare de pârâtă, instanța a apreciat că acestea sunt irelevante cu privire la soluționarea excepției, întrucât nu au caracter tranzitoriu, ci doar limitează în timp activitatea de evaluare, și nu fac referire la perioada anterioară intrării în vigoare a legii, ci au în vedere durata exercitării funcțiilor și demnităților publice, precum și o perioadă ulterioară, de 3 ani de la data încetării acestora. 5.2. Cu referire la admisibilitatea capătului de cerere privind anularea punctului din raportul de evaluare privind sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în ceea ce privește existența unor indicii ale infracțiunii prevăzute de art. 253 1 C. pen. Curtea de apel a apreciat că această măsură nu este una cu caracter administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, care să vizeze doar legalitatea activității de evaluare cu privire la faptele care aduc atingere regimului juridic al incompatibilităților și conflictului de interese, așa cum sunt reglementate de legislația civilă în materie, în sensul Legii nr. 144/2007, astfel că instanța de contencios administrativ nu poate cenzura competența conferită organului constatator de a sesiza organele de cercetare penală, în situația în care acesta apreciază că nelegalitatea activității de evaluare este dublată de existența unor indicii care ar conduce la constatarea existenței unor posibile infracțiuni, incriminate de legislația penală în aceeași materie. De altfel, prin acțiune, reclamantul nu contestă legalitatea sesizării de către autoritatea pârâtă a organului penal competent, ci doar contestă reținerea posibilei încălcări a dispozițiilor art. 253 1 C. pen. În plus, măsura dispusă prin raportul de evaluare sub acest aspect și-a produs efectele, câtă vreme, prin rezoluția din 31 iulie 2012, emisă în Dosarul nr. x/P/2011, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamant pentru mai multe fapte, având aceeași incriminare, configurate prin raportul de evaluare contestat. 5.3. Cu referire la fondul cauzei Din Decizia Curții Constituționale nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 136/14.03.2013, prin care s-a constatat neconstituționalitatea unor dispoziții ale Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006, privind Statutul Deputaților și Senatorilor, instanța de rejudecare a apreciat ca fiind relevante considerentele referitoare la neconstituționalitatea introducerii art. 19 1 privind „Conflictul de interese”, prin care Curtea Constituțională definește mandatul parlamentar ca funcție de demnitate publică, în temeiul art. 2 alin. (1), 61, 69 alin. (1), 63 și 70 din Constituția României, dispoziții în raport de care: „Curtea reține mai întâi, că problema conflictului de interese nu este de rang constituțional, legiuitorul constituant stabilind doar cazurile în care calitate de deputat sau senator încetează, cazuri care nu se referă și la conflictul de interese. Reglementarea conflictului de interese prin legislația infraconstituțională trebuie însă să respecte cadrul constituțional care configurează - în ceea ce privește deputații și senatorii - regimul juridic al mandatului de parlamentar”. În ceea ce privește reglementarea infraconstituțională la care se referă decizia amintită, se constată că, potrivit Legii nr. 161/2003, forma în vigoare la data întocmirii raportului de evaluare, în cuprinsul Titlului IV, Secțiunea 1, sunt cuprinse art. 70 și 71, articole care definesc conflictul de interese „ca fiind situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative”, precum și principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice respectiv, imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public. Totodată, în secțiunile următoare sunt reglementate în mod expres „conflictul de interese în exercitarea funcției de membru al Guvernului și a altor funcții publice de autoritate din administrația publică centrală și locală” – Secțiunea a 2-a, art. 72 pentru „Persoana care exercită funcția de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcții asimilate acestora, prefect ori subprefect”, precum și „conflictul de interese privind aleșii locali” – Secțiunea a 3-a, art. 76 alin. (1) pentru „Primarii și viceprimarii, primarul general și viceprimarii municipiului București”. Pentru funcțiile enumerate interdicția constă în aceea că persona care o exercită „să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice de autoritate” și, respectiv „să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziție, în exercitarea funcției”, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I. Este de remarcat mai întâi că, în ceea ce privește deputații și senatorii, conflictul de interese nu are o reglementare concretă ca în cazul categoriilor expres menționate, acesta rămânând reglementat numai la nivel de definiție în cuprinsul art. 70 din lege, pentru categoria generică a demnităților publice și funcțiilor publice. În primul rând, Curtea de apel a apreciat că această singură prevedere legală cu caracter general, nu este suficientă pentru a atrage încălcarea regimului juridic al conflictului de interese în cazul reclamantului, cu consecințele prevăzute de lege, pentru fapte presupuse a aduce un folos material pentru soțul sau o rudă de gradul I, și circumscrise, conform textelor menționate, altor funcții de demnitate publică expres enumerate, nu și celor de deputat sau senator. Așadar, instanța a apreciat că nu sunt incidente în speță prevederile art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. De altfel, o asimilare în speță cu statutul funcționarilor publici este exclusă, existând și o normă cu valoare de principiu, consacrată în art. 6 lit. b) din Legea nr. 188/1999, în forma în vigoare la momentul emiterii raportului de evaluare, potrivit căreia „Prevederile prezentei legi nu se aplică: (...) b) personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului”. Chiar dacă, de principiu, există o multitudine de fapte care pot releva existența unui conflict de interese în cazul deputaților și senatorilor, în sensul art. 70 din Legea nr. 161/2003, care încalcă principiile prevăzute de art. 71 din aceeași lege, și care, prin simpla lor existență, prezintă un potențial pericol de corupție, așa cum susține autoritatea pârâtă, nu este și cazul reclamantului, câtă vreme pe de-o parte, faptele imputate acestuia nu își găsesc o reglementare concretă raportat la specificul demnității reclamantului, iar pe de altă parte, aceleași fapte nu relevă existența are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative, conform textului menționat. În sprijinul acestei concluzii sunt mai multe argumente invocate de-a lungul dezbaterilor, argumente care se impun a fi valorificate în cauză, unul dintre acestea fiind Hotărârea din 18 octombrie 2011 a Comisiei permanente a Camerei Deputaților și Senatului, publicată în M. Of. al României nr. 29/C/19.10.2011, Partea a II-a, privind interpretarea unitară a art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, în sensul că „Angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaților sau al Senatului, după caz, la propunerea deputaților sau a senatorilor în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputații sau senatorii în cauză și persoana fizică”. Prin hotărârea menționată Comisia argumentează în principal, că textul menționat nu poate fi interpretat în sens restrictiv, prin lipsa unui mandat imperativ în cazul deputaților și senatorilor, lipsa unui regim sancționator specific acestora, precum și lipsa unor enumerări limitative sau excepții cu privire la persoanele ce pot fi angajate la biroul parlamentar din teritoriu, în sprijinul concluziei potrivit căreia „situația conflictului de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor permanente ale deputaților și senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate”. Cu toate că această hotărâre este ulterioară emiterii raportului de evaluare contestat, aceasta nu poate fi ignorată în cauză, așa cum susține autoritatea pârâtă, câtă vreme Comisia menționată este „însărcinată cu interpretarea unitară și aplicarea corectă a prevederilor legii, cu precădere a principiilor și regulilor de conduită parlamentară”, așa cum stipulează art. 60 alin. (1) din Legea nr. 96/2006. În acest context, se poate spune că o interpretare contrară contravine principiului previzibilității legii consacrat de art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, existând un deficit de reglementare în materie, întrucât conflictul de interese nu își regăsește o reglementare concretă și unitară în cazul senatorilor și deputaților, în condițiile în care, pe de-o parte, în cuprinsul Regulamentului Senatului adoptat prin Hotărârea nr. 28/2005, era reglementat conflictul de interese în cazul senatorilor, dar într-o formă generică preluată din cuprinsul art. 70 din Legea nr. 161/2003, respectiv „situația în care senatorul are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative”, fără a exista o reglementare similară și în cazul deputaților. Pe de altă parte, este reală susținerea Comisiei că nu a existat un regim sancționator în cazul conflictului de interese pentru deputați și senatori, câtă vreme în cuprinsul Cap. 4 din Legea nr. 96/2006, privind Statutul deputaților și senatorilor, erau prevăzute doar incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute pentru aceștia, precum și procedura declarării incompatibilității, fără a exista prevederi în ceea ce privește instituția conflictului de interese și a unui regim sancționator adecvat. Deși o astfel de reglementare a fost introdusă abia în forma republicată a Legii nr. 96/2006, în vigoare începând cu data de 11 iulie 2013, prin art. 19 1 , așa cum a fost cenzurat de Curtea Constituțională prin decizia amintită, textul conține doar dispoziții procedurale referitoare la abaterea disciplinară aferentă faptei caracterizate în continuare ca fiind „fapta deputatului sau senatorului de a încălca legislația în materie privind conflictul de interese”, precum și la contestarea și comunicarea raportului de evaluare întocmit de A.N.I. Doar începând cu această reglementare „legiuitorul a încadrat conflictul de interese în sfera abaterilor disciplinare atribuindu-i o anume gravitate”, așa cum se relevă în considerentele aceleiași decizii, situație în care nu subzistă apărările formulate de autoritatea pârâtă în fața instanței de recurs, privind incidența în cauză a dispozițiilor generice sancționatorii ale art. 25 alin. (1) și (2) ale Legii nr. 176/2010, și în cazul parlamentarilor, anterior modificării legislative amintite.

Calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanței de rejudecare Împotriva sentinței civile nr. 326 din 17 noiembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta A.N.I., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că hotărârea atacată este rezultatul încălcării prevederilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, ale art. 1 alin. (1) pct. 3 și art. 25 din Legea nr. 176/2010 și ale art. 10 C. civ. din 2009. Din interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) pct. 3, art. 25 din Legea nr. 176/2010, în vigoare la data emiterii raportului de evaluare, și având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 418/2014, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 sunt constituționale în măsura în care sintagma „aceeași funcție” se referă la toate funcțiile eligibile prevăzute de art. 1, rezultă că prevederile respective se referă și la deputați și senatori. Invocând dispozițiile art. 10 C. civ. din 2009, în sensul că este de neconceput ca o derogare de la o prevedere legală să aibă caracter tacit, recurenta-pârâtă arată că, în cuprinsul Legii nr. 96/2006, nu există nicio derogare expresă de la aplicarea prevederilor Legii nr. 176/2010 și nici de la prevederile Legii nr. 161/2003, astfel că în mod eronat a reținut prima instanță existența unei derogări în această privință. De asemenea, recurenta-pârâtă susține că Hotărârea din 18 octombrie 2011 a Comisiei permanente a Camerei Deputaților și Senatului nu înlătură aplicare prevederilor Legii nr. 161/2003. În consecință, prevederile art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003 sunt suficiente pentru a reglementa conflictul de interese cu privire la parlamentari. Se afirmă că textul art. 70 din Legea nr. 161/2003 îndeplinește, în mod evident, condițiile de previzibilitate, claritate și predictibilitate, fiind lipsit de orice echivoc și nepermițând interpretări divergente, iar considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 81 din 27 februarie 2013, prin care s-a constatat neconstituționalitatea unor dispoziții ale Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006, nu au nicio înrâurire asupra valabilității sau interpretării art. 70 și a art. 71 din Legea nr. 161/2003. Este evident că, atât timp cât art. 70 din cuprinsul Legii nr. 161/2003 face referire la „persoana ce exercită o demnitate publică”, se referă inclusiv la parlamentari. Împrejurarea că legiuitorul a considerat necesar ca, în privința altor categorii, să introducă prevederi speciale, care țin cont de situația specifică acelor funcții (ceea ce generează un tratament juridic relativ diferit pentru acele categorii), nu înseamnă că, în privința senatorilor și deputaților, nu ar exista reglementat conflictul de interese. Cât privește considerentul instanței de fond în sensul că faptele imputate acestuia nu își găsesc o reglementare concretă raportat la specificul demnității reclamantului, iar pe de altă parte, nu relevă existența unui interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative, conform textului menționat, recurenta-pârâtă susține că este contrazis de prevederile aplicabile, precum și de jurisprudența în care s-a reținut că „rațiunea instituirii acestei stări de conflict de interese (ca și în cazul celorlalte reglementate de Legea nr. 161/2003, precum și de alte acte normative) este aceea de a înlătura orice suspiciune, orice dubiu rezonabil cu privire la modalitatea de aducere la îndeplinire a atribuțiilor și competențelor legale de către funcționarii publici și de către demnitari, fără a fi necesar să se dovedească, pentru stabilirea conflictului de interese, a unui prejudiciu produs în patrimoniul instituțiilor publice sau a bugetului statului”. Din interpretarea prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, rezultă că influența asupra îndeplinirii cu obiectivitate a funcției se cere a fi doar potențială și nu în mod neapărat efectivă, fiind evident atât faptul că angajarea unor persoane din familie în cadrul biroului parlamentar este o situație suficientă pentru a crea, în rândul cetățenilor, un dubiu rezonabil cu privire la îndeplinirea mandatului cu obiectivitate, imparțialitate și în considerarea supremației interesului public, cât și faptul că un câștig patrimonial în privința rudelor reclamantului reprezintă și pentru acesta un folos de natură patrimonială. II. Considerentele Înaltei Curți Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare. În ceea ce privește excepția neretroactivității legii civile invocate de recurentul-reclamant, soluția primei instanțe este legală și temeinică și în acord cu jurisprudența Înaltei Curți în sensul că este respectat principiul neretroactivității legii civile în ipoteza în care A.N.I. efectuează, în baza și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare cu privire la raporturi juridice născute și epuizate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dar în raport cu dispozițiile de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 161/2003 (în acest sens, sunt avute în vedere, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 3442/2013, nr. 6358/2013 și nr. 2314/2014). Cu referire la inadmisibilitatea capătului de cerere privind anularea punctului din raportul de evaluare privind sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în ceea ce privește existența unor indicii privind săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 253 1 C. pen., de asemenea, Înalta Curte constată că judecătorul fondului cu deplin temei a reținut că acest capăt de cerere este inadmisibil în cadrul contenciosului administrativ. În acest sens, în jurisprudența instanței supreme s-a reținut că raportul de evaluare prin care este sesizat organul de urmărire penală în vederea efectuării de cercetării sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni de conflict de interese, nu poate fi atacat la instanța de contencios administrativ, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, fiind incidente prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (în acest sens, sunt avute în vedere, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 5301/2011, nr. 5998/2011, nr. 3457/2012, nr. 4718/2012, nr. 6035/2013 și nr. 175/2014). Pe fondul cauzei, circumstanțele litigiului relevă situația de fapt, reținută în raportul de evaluare și necontestată în materialitatea ei de niciuna dintre părți, în sensul că reclamantul , în calitate de deputat, a propus angajarea și a avizat contractele individuale de muncă ale fiului său în funcțiile de referent și șef de cabinet în cadrul Biroului Parlamentar - Circumscripția electorală nr. x Caraș-Severin, și a încheiat un contract civil de angajare a soției sale, C., în funcția de referent în cadrul aceluiași birou parlamentar. În raport cu situațiile constatate, prin raportul de evaluare s-a reținut că reclamantul nu a respectat regimul conflictelor de interese în raport cu prevederile art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003 . Conform art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare în perioada faptelor constatate prin raportul de evaluare: „ Art. 70. - Prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative. Art. 71. - Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public. ” Aceste dispoziții se interpretează și se aplică coroborat cu întregul cadru instituit prin prevederile Legii nr. 161/2003, iar, din conținutul Titlului IV - „ Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice ” al acestei legi, rezultă că regimul incompatibilităților și conflictului de interese se aplică tuturor titularilor de funcții publice, în care se includ atât funcțiile publice administrative, cât și funcțiile de demnitate publică: Președintele României, deputații și senatorii, consilierii prezidențiali și consilierii de stat din Administrația prezidențială, primul ministru, miniștrii, miniștrii delegați, secretarii și subsecretarii de stat, inclusiv funcțiilor asimilate acestora, prefecții și subprefecții, magistrații, aleșii locali, funcționarii publici. Această interpretare este confirmată și de considerentele Deciziei nr. 81/2013 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că situația senatorilor și deputaților este aceeași cu a celorlalte categorii de demnitari și funcționari publici cărora li se aplică actul normativ, ceea ce confirmă aplicabilitatea aceluiași regim juridic în materia conflictului de interese, atât funcționarilor publici administrativi, cât și celorlalți titulari de funcții/demnități publice. Pentru aceste argumente, se constată că prima instanță, realizând o interpretare greșită a dispozițiilor menționate, a reținut fără temei că, în privința deputaților și senatorilor, conflictul de interese nu are o reglementare concretă, fiind reglementat numai la nivel de definiție în cuprinsul art. 70 din Legea nr. 161/2003, prevedere cu caracter general care nu este suficientă pentru a atrage încălcarea regimului juridic al conflictului de interese în cazul reclamantului, cu consecințele prevăzute de lege, pentru fapte presupuse a aduce un folos material pentru soțul sau o rudă de gradul I, și circumscrise, conform textelor menționate, altor funcții de demnitate publică expres enumerate, nu și celor de deputat sau senator. În privința condiției referitoare la interesul personal de natură patrimonială, în sensul prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte reține că aceasta este îndeplinită atâta timp cât acțiunile reclamantului au avut ca finalitate angajarea soției și fiului la biroul parlamentar, care au încasat remunerația cuvenită, ceea ce a produs consecințe în patrimoniul familial, împrejurare care se circumscrie textului de lege menționat. Considerentele instanței de fond întemeiate pe Hotărârea Comisiei permanente a Camerei Deputaților și Senatului privind interpretarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 nu sunt de natură a înlătura aplicarea dispozițiilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, în condițiile în care nu corespund cerințelor unei interpretări legale în sensul art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora: „Art. 69. - (1) Intervențiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de același nivel cu actul vizat, prin dispoziții interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziției al cărui sens trebuie clarificat. (2) Interpretarea legală intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câștigate. ” În ceea ce privește respectarea principiului previzibilității legii consacrat de art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003 se interpretează în mod sistematic cu ansamblul reglementării acestei legi, cu Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului, precum și cu prevederile Legii nr. 176/2010, ceea ce conferă un cadru suficient pentru conformarea conduitei persoanelor vizate de regulile conflictului de interese și incompatibilităților. La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (C.E.D.O., decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere practica sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de deciziile nr. 6874/2013, nr. 7487/2013, nr. 565/2014, nr. 2201/2014, nr. 2312/2015 și nr. 2314/2014, prin care s-a reținut că există conflict de interese în sensul art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003 în ipoteza în care se constată că persoana care deține calitatea de deputat a formulat propunerea de angajare a soției/fiului/ficei/fratelui la cabinetul de parlamentar și a avizat contractul de muncă. Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 5542004 și al art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Integritate și va modifica sentința atacată în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii formulate de reclamantul A.