ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2434/2015

Decizia nr. 2434/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 noiembrie 2013 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea raportului de evaluare nr. 51436/G/II din 11 noiembrie 2013.

Prin sentința civilă nr. 38/CA din 24 februarie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- admite excepția inadmisibilității contestației formulate de reclamant împotriva pct. 3 al raportului de evaluare, invocată de pârâta A.N.I.;

- respinge contestația formulată de

reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta A.N.I.;

- respinge cererea pârâtei A.N.I. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

II. Motivele de casare invocate

Împotriva sentinței civile nr. 38/CA din 24 februarie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. din 2010.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din 2010, recurentul-reclamant susține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 13 C. proc. civ. din 2010 cu referire la art. 6 din același cod, întrucât cauza a fost soluționată la primul termen de judecată fixat, fără

ca reclamantul să poată fi reprezentat sau asistat de un apărător ales.

În susținere, recurentul arată că, la termenul de judecată din data

de 17 februarie 2014, primul și singurul fixat, a formulat cerere de amânare, solicitând amânarea judecării cauzei, deoarece aflându-se la București pentru exercitarea mandatului de deputat, nu a putut să-și angajez un avocat, aspect reținut în încheierea de ședință din aceeași dată. Se arată că a solicitat amânarea cauzei pentru a beneficia de asistență juridică însă, instanța a respins cererea fără nicio motivare procedurală, iar faptul că a fost citat la data de 22 ianuarie 2014 nu reprezintă o împrejurare de natură să înlăture dreptul său la apărare. Precizează recurentul că nu și-a exercitat în mod abuziv acest drept, fiind singura cerere de amânare formulată pentru a beneficia de asistență juridică calificată.

Totodată, recurentul arată că, în practicaua hotărârii

recurate, în mod greșit se face mențiunea că dezbaterea cauzei a avut loc la data de 17 februarie 2014, când părțile prezente au pus concluzii, menționate în încheierea de la aceea dată, deoarece, în realitate, nu a fost prezent și a solicitat amânarea cauzei pentru a putea beneficia de dreptul la apărare.

Susține recurentul că încălcarea dreptului la apărare este

calificată de art. 176 pct. 2 C. proc. civ. din 2010 ca nulitate necondiționată, reprezentarea procesuală fiind o vătămare mai presus de interesele personale ale părților, neputând fi înlăturată decât prin înlăturarea neregularităților actului.

În consecință, recurentul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru administrarea întregului probatoriu necesar dezlegării cauzei și pentru a beneficia de o nouă, corectă și justă rejudecare.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din 2010, recurentul-reclamant susține că hotărârea atacată a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Față de aspectele constate prin raportul de evaluare, recurentul-reclamant susține, în esență, că instanța de fond în mod greșit a considerat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 70 din Legea nr. 161/2003. Arată recurentul că, în calitate de deputat, are în sarcină atribuții legislative, iar prima instanță nu arată în ce fel a fost influențat în exercitarea cu obiectivitate a atribuțiilor legislative datorită propunerii și avizării angajării părinților săi la biroul parlamentar.

Se arată că activitatea sa se desfășoară în conformitate cu Legea nr. 96/2006, care nu făcea nicio referire la noțiunea de conflict de interese, iar motivarea hotărârii atacate este succintă și neconvingătoare.

Apreciază recurentul că, în mod nejustificat, instanța de fond a considerat că nu prezintă relevanță aspectele privind netemeinicia raportului de evaluare. În acest sens, arată că, fiind deputat ales din partea minorităților naționale, respectiv cea slovacă, trebuia să se implice în viața comunității pe care o reprezintă, iar comunicarea trebuie să fie realizată cât mai ușor posibil, chiar în limba maternă dacă este posibil.

Din actele aflate la dosarul A.N.I., instanța trebuia să constate că cei doi părinți au fost angajați în perioade diferite și nu ambii în aceeași perioadă, angajarea făcându-se în funcție de problemele care trebuiau rezolvate.

În opinia sa, acest aspect nu este lipsit de relevanță, ci poate constitui o dovadă în plus că și-a exercitat atribuțiile legislative cu obiectivitate, așa cum prevăd dispozițiile Legii nr. 161/2003.

În acest sens, recurentul menționează că ambii săi părinți sunt vorbitori de limbă slovacă, mama sa vorbind și limba maghiară, iar tatăl său are experiență în problematica dosarelor de pensionare, astfel că, pe baza încrederii pe care o avea în tatăl său, a încercat rezolvarea problemelor ivite în zonă, în special în completarea dosarele de pensionare ale foștilor angajați ai Rafinăriei, cât și ale unui număr mare de cetățeni români, de etnie slovacă, care au ales să se stabilească în Slovacia și Cehia. De asemenea, arată că au fost numeroase probleme cu titlurile de proprietate pe case, terenuri, pășuni, păduri, cât și retrocedări, iar, având în vedere experiența acumulată de mama sa în funcția de secretar la Primăria comunei Suplacu de Barcău, a considerat necesar să ajute populația din Județele Bihor și Sălaj în aceste probleme.

Recurentul precizează că ambele

contracte de muncă ale părinților săi au fost încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, astfel că instanța de fond ar fi trebuit să rețină că A.N.I. a încălcat principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și de art. 33 din Legea nr. 76/2010.

Instanța de fond nu luat în considerare faptul că, în speță, contractele de muncă sunt încheiate cu Camera Deputaților, fiind semnate de secretarul general, după avizarea Serviciului juridic, pentru legalitate, și a direcțiilor de salarizare și resurse umane, iar nu cu deputatul, care este o terță persoană față de contractele respective și care a formulat doar o solicitare, care nu trebuia neapărat admisă, și a avizat contractele de muncă deja încheiate.

Pe fondul cauzei, recurentul-reclamant susține că raportul de evaluare este netemeinic și nelegal, fiind întocmit fără a se ține cont de aspectele esențiale în reținerea încălcării unei prevederi legale și cu ignorarea faptului că nu există un conflict de interese și a lipsei sale de vinovăție în săvârșirea presupuselor fapte.

În acest sens, recurentul-reclamant arată că Legea nr. 161/2003, Legea nr. 188/1999 și Legea nr. 96/2006 nu interzic și nu sancționează angajarea în cadrul cabinetului parlamentar a rudelor titularului.

Din analiza prevederilor Titlului IV al Capitolul II - „Conflicte de interese” al Legii nr. 161/2003 rezulta că legiuitorul a reglementat conflictul de interese numai în cazul membrilor Guvernului, funcțiilor publice de autoritate din administrația publică centrală și locală, aleșilor locali și funcționarilor publici, astfel că această reglementare nu vizează deputații și senatorii în privința cărora se regăsesc dispoziții numai în Capitolul III - „Incompatibilități”.

Recurentul-reclamant

aduce argumente în sensul că deputatul nu este funcționar public, nefiind astfel în raport de muncă sau de serviciu cu nicio unitate sau instituție publică, invocând în acest sens și prevederile art. 5 și art. 6 din Legea nr. 188/1999, precum și dispozițiile art. 69 din Constituție.

Arată recurentul că, în vederea exercitării mandatului în circumscripțiile electorale, deputații și senatorii primesc lunar o sumă forfetară din bugetul Camerei Deputaților printre altele și pentru angajarea personalului birourilor parlamentare, iar modul de utilizare și justificare a sumei forfetare se stabilește prin hotărârile birourilor permanente reunite ale celor două camere, prin care însă nu se prevede nicio interdicție în privința angajărilor de personal. Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006, în cazul angajării de personal cu contract individual de muncă la birourile parlamentare teritoriale, încadrarea se face prin Ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților sau al Senatului, iar deputatului îi revine doar dreptul de a propune personalul care urmează să fie angajat. Potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a Secretariatului General al Camerei Deputaților, asigurarea condițiilor organizatorice materiale și asistență de specialitate pentru pregătirea și desfășurarea activității parlamentare la sediul acesteia și în circumscripțiile electorale este sarcina secretarului general, căruia ii revine responsabilitatea de a încheia, în condițiile legale contractele de muncă ale personalului din circumscripțiile electorale, care nu a refuzat propunerea referitoare la angajarea numiților B. și C., în mod evident pentru motivul că nu exista nicio interdicție de a angaja rudele.

Mai mult, angajările în discuție nu denotă un comportament care ar contraveni principiului imparțialității sau a atitudinii neutre, așa cum se arată în raportul de evaluare. Natura muncii, constând în activitate politică ce trebuie prestată de un șef de cabinet, presupune loialitate maximă față de deputatul cu care se lucrează și respectarea confidențialității datelor și informațiilor care sunt luate la cunoștința datorită atribuțiilor de serviciu, iar sumele de bani plătite cu titlu de salarii acestor persoane nu pot fi considerate beneficii, așa cum în mod eronat susține intimata, ci reprezintă remunerația cuvenită pentru munca desfășurată conform art. 159 alin. (1) și (2) C. muncii.

Totodată, prin „sinteza lucrărilor Camerei Deputaților și Senatului - punctul 14”, publicată în M. Of. al României nr. 29/C, Partea a II-a, din 19 octombrie 2011, s-a hotărât în sensul interpretării unitare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și a senatorilor, după cum urmează: „situația de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil indiferent de calitatea persoanei angajate pentru motivele pe larg expuse în acest act. În doctrină s-a statuat că un oficial public este în conflict de interese atunci când, în virtutea funcției publice pe care o ocupă, ia o decizie sau participă la luarea unei decizii cu privire la care are și un interes personal”.

Se mai arată că definiția dată conflictului de interese în cuprinsul art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei presupune îndeplinirea condițiilor referitoare la participarea la luarea unei decizii și existența unui interes personal, niciuna dintre acestea nefiind îndeplinite în privința sa, susține recurentul.

III. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza motivelor de casare

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare a recursului prevăzută de art. 493 C. proc. civ. din 2010, iar, prin încheierea din 26 februarie 2015, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. din 2010, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 11 iunie 2015.

La termenul de judecată pe fond din 11 iunie 2015, recurentul-reclamant a invocat excepția de nelegalitate a raportului de evaluare.

În motivarea excepției de nelegalitate, se arată, în esență, că raportul de evaluare are o dublă natură juridică, pe de o parte, act administrativ de sancționare disciplinară, pe baza unei jurisdicții administrative, a unui presupus conflict de interese, iar, pe de altă parte, act de sesizare a organelor de cercetare penală, raportat la prevederile art. 253

1

C. pen. și art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, raportat la art. 248 C. pen., fiind încălcat, astfel, principiul non bis in idem, prevăzut de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât este exclus cumulul răspunderii penale cu răspunderea administrativă.

Analizând cu prioritate excepția de nelegalitate invocată de recurentul-reclamant, în raport cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că este inadmisibilă pentru considerentele arătate în continuare.

Conform art. 4 din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare atât la data cererii de chemare în judecată, cât și la data invocării excepției):

„Art. 4 -

(1)

Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate.

(2)

Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3)

În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

(4)

Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege.”

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor citate ale art. 4 alin. (2) referitoare la condiția existenței raportului de dependență între actul administrativ contestat în procedura excepției de nelegalitate și soluționarea litigiului pe fond (dispoziții care s-au regăsit permanent în cuprinsul art. 4 din Legea nr. 554/2004, în evoluția modificărilor aduse acestui text de lege), în mod constant și unitar în jurisprudența Înaltei Curți s-a reținut că nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi invocată, în același timp, în cadrul aceluiași litigiu, și pe calea acțiunii directe în contencios administrativ, și pe calea incidentă a excepției de nelegalitate (a se vedea, cu titlu de exemplu, decizia nr. 333 din 22 ianuarie 2009, publicată pe site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în secțiunea de jurisprudență a secției de contencios administrativ și fiscal).

Or, în cauză, întrucât vizează chiar Raportul de evaluare, ce formează obiectul litigiului în fond, excepția de nelegalitate invocată de recurentul-reclamant este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Analizând motivele de casare invocate de recurentul-pârât în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. din 2010, prin prisma criticilor formulate

,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare, în sensul art. 499 C. proc. civ. din 2010 și în contextul circumstanțelor litigiului detaliat expuse în cuprinsul hotărârii atacate.

4.1. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din 2010

Se constată că, prin încheierea de dezbateri din 17 februarie 2014, prima instanță a respins cererea de amânare formulată de reclamantul A. în vederea angajării unui apărător, înregistrată la dosar la data de 14 februarie 2014, cu motivarea că reclamantul a fost citat la data de 22 ianuarie 2014 și avea timp suficient pentru a-și asigura apărarea. Totodată, se constată că, prin aceeași încheiere, instanța de fond a amânat pronunțarea hotărârii la data de 24 februarie 2014, atât în vederea deliberării, cât și pentru a da părților posibilitatea de a depune concluzii scrise.

Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate criticile recurentului, prima instanță respectând dispozițiile art. 222 C. proc. civ. din 2010, conform cărora:

„Art. 222 - Amânarea judecății pentru lipsă de apărare

(1)

Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei.

(2)

Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.”

Sub acest aspect, se observă că, în susținerea cererii de amânare pentru lipsă de apărare, reclamantul a invocat faptul că, în calitate de deputat, a fost nevoit să fie plecat foarte mult la București și nu a avut posibilitatea până la momentul respectiv - 14 februarie 2014 - să încheie un contract de asistență juridică.

Înalta Curte constată că motivele invocate în susținerea cererii de amânare nu se circumscriu noțiunii de „motive temeinice […] care nu sunt imputabile părții” prevăzute în cuprinsul art. 222 alin. (1) C. proc. civ. din 2010, citat anterior, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 26 noiembrie 2013, termenul de judecată a fost fixat de instanță la data de 17 februarie 2014, iar citația a fost primită de reclamant la data de 27 ianuarie 2014, conform dovezii de înmânare aflată la fila 356 a dosarului de fond. În atare condiții, faptul că nu a încheiat un contract de asistență juridică pentru a-și asigura exercițiul dreptului la apărare în sensul pe care îl dorea, deși între data introducerii acțiunii și termenul de judecată fixat de instanță a avut la dispoziție aproape 3 luni, reprezintă, în opinia instanței, o cauză care îi este imputabilă reclamantului, iar nu o situație de încălcare de către instanță a dreptului la apărare, drept căruia i se opune obligația corelativă prevăzută de art. 10 alin. (1) C. proc. civ. din 2010, conform căruia „Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să își probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia”.

Totodată, Înalta Curte constată că, în aplicarea prevederilor art. 222 alin. (2) C. proc. civ. din 2010, în considerarea dreptului la apărare, instanța de fond, respingând cererea reclamantului, a amânat pronunțarea hotărârii pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise.

4.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din 2010

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea raportului de evaluare întocmit de A.N.I., prin care s-a reținut că:

- în perioada exercitării mandatului de deputat 2008-2012, A. nu a respectat regimul juridic al conflictelor de interese, întrucât a solicitat angajarea și ulterior a avizat contractele individuale de muncă ale părinților săi, C. și B., prin care aceștia au fost angajați în funcția de șef de cabinet în cadrul Biroului Parlamentar al deputatului A., încălcând astfel dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției;

- rezultă indicii cu privire la o posibilă încălcare de către A. a dispozițiilor art. 253

1

C. pen., constând în angajarea în perioada 15 decembrie 2008-17 octombrie 2011 a părinților săi C. și B., în cadrul biroului parlamentar.

Susținerile recurentului formulate în raport cu principiul neretroactivității legii civile sunt lipsite de temei. În acest sens, în jurisprudența instanței supreme s-a apreciat în mod constant că este respectat principiul neretroactivității legii civile în ipoteza în care A.N.I. efectuează, în baza și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare cu privire la raporturi juridice născute și epuizate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dar în raport cu dispozițiile de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 161/2003 (în acest sens, sunt avute în vedere, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 3442/2013, nr. 6358/2013 și nr. 2314/2014).

Cu referire la inadmisibilitatea capătului de cerere privind anularea pct. 3 din raportul de evaluare privind sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în ceea ce privește existența unor indicii privind săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 253

1

C. pen., Înalta Curte constată că judecătorul fondului cu deplin temei a reținut că acest capăt de cerere este inadmisibil în cadrul contenciosului administrativ. În acest sens, în jurisprudența instanței supreme s-a reținut că raportul de evaluare prin care este sesizat organul de urmărire penală în vederea efectuării de cercetării sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni de conflict de interese, nu poate fi atacat la instanța de contencios administrativ, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, fiind incidente prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (în acest sens, sunt avute în vedere, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 5301/2011, nr. 5998/2011, nr. 3457/2012, nr. 4718/2012, nr. 6035/2013 și nr. 175/2014).

Pe fondul cauzei, circumstanțele litigiului relevă situația de fapt, reținută în raportul de evaluare și necontestată în materialitatea ei de niciuna dintre părți, în sensul că reclamantul

, în calitate de deputat, a propus angajarea și a avizat contractele individuale de muncă ale părinților săi în cadrul Biroului Parlamentar al deputatului A.

În raport cu situațiile constatate, prin raportul de evaluare s-a reținut că reclamantul nu a respectat regimul conflictelor de interese în raport cu prevederile art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003

.

Conform art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare în perioada faptelor constatate prin raportul de evaluare:

„

Art. 70

-

Prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit

Constituției

și altor acte normative.

Art. 71

-

Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public.

”

Aceste dispoziții se interpretează și se aplică coroborat cu întregul cadru instituit prin prevederile Legii nr. 161/2003, iar, din conținutul Titlului IV - „Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice” al acestei legi, rezultă că regimul incompatibilităților și conflictului de interese se aplică tuturor titularilor de funcții publice, în care se includ atât funcțiile publice administrative, cât și funcțiile de demnitate publică: Președintele României, deputații și senatorii, consilierii prezidențiali și consilierii de stat din Administrația prezidențială, primul ministru, miniștrii, miniștrii delegați, secretarii și subsecretarii de stat, inclusiv funcțiilor asimilate acestora, prefecții și subprefecții, magistrații, aleșii locali, funcționarii publici.

Această interpretare este confirmată și de considerentele Deciziei nr. 81/2013 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că situația senatorilor și deputaților este aceeași cu a celorlalte categorii de demnitari și funcționari publici cărora li se aplică actul normativ, ceea ce confirmă aplicabilitatea aceluiași regim juridic în materia conflictului de interese, atât funcționarilor publici administrativi, cât și celorlalți titulari de funcții/demnități publice.

Pentru aceste argumente, se constată că prima instanță, realizând o interpretare corectă a dispozițiilor menționate, a reținut cu just temei că dispozițiile indicate în raportul de evaluare sunt aplicabile reclamantului, în calitate de deputat.

În privința condiției referitoare la interesul personal de natură patrimonială, în sensul prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte reține că aceasta este îndeplinită atâta timp cât rezultă cu evidență că acțiunile reclamantului - propunerea încheierii contractelor de muncă și avizarea acestora - au avut ca finalitate angajarea, la biroul său parlamentar, a părinților săi, care au încasat remunerația cuvenită, ceea ce a produs consecințe în patrimoniul familial, împrejurare care se circumscrie textului de lege menționat, în sensul existenței unui interes personal de natură patrimonială.

Susținerile recurentului întemeiate pe Hotărârea Comisiei permanente a Camerei Deputaților și Senatului privind interpretarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 nu sunt de natură a înlătura aplicarea dispozițiilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, în condițiile în care nu corespund cerințelor unei interpretări legale în sensul art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora:

„Art. 69 - (1) Intervențiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de același nivel cu actul vizat, prin dispoziții interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziției al cărui sens trebuie clarificat.

(2)

Interpretarea legală intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câștigate.

”

La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit

în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (C.E.D.O., Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, parag. 39), Înalta Curte are în vedere practica sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de deciziile nr. 6874/2013, nr. 7487/2013, nr. 565/2014, nr. 2201/2014, nr. 2314/2014, nr. 1992/2015 și nr. 2312/2015, prin care s-a reținut că există conflict de interese în sensul art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003 în ipoteza în care se constată că persoana care deține calitatea de deputat a formulat propunerea de angajare la cabinetul său de parlamentar și a avizat contractul de muncă al soției, copilului sau fratelui.

4.3. Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant subsumate motivelor de caasare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. din 2010, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate invocată de recurentul-reclamant A. cu privire la raportul de evaluare nt.51436/G/II din 11 noiembrie 2013 emis de Agenția Națională de Integritate.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 38/CA din 24 februarie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2015.