ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1988/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1988/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
1988
/20
16
Deliberând, asupra
cauzei civile de față, a reținut următoarele:
Hotărârea
instanței de apel
Prin
decizia civilă
nr. 710/Ap din 17 mai 2016, Curtea de Apel Brașov, secția civilă,
a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanta A., prin mandatar
B., împotriva sentințelor civile nr. 295 din 3 decembrie 2012 și nr. 33
din 23 februarie 2015 ale Tribunalului Brașov.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a reținut că
împrejurarea internării
într-un azil de bătrâni în străinătate nu constituie o piedică
mai presus de voința reclamantei care ar putea să o încadreze pe acesta
în situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la
acțiune în revendicare de drept comun.
Din perspectiva
Legii nr. 10/2001, o situație medicală precară nu ar putea constitui
în nicio situație un caz de forță majoră, ci, cel mult, un caz
fortuit care, în condițiile în care s-a dovedit întemeiat, ar putea conduce
partea interesată la solicitarea de a susține repunerea în termenele prevăzute
de Legea nr. 10/2001 și nicidecum la valorificarea unei acțiuni în revendicare
potrivit dreptului comun.
Totuși, analizând
motivele independente de voința părții potrivit îndemnurilor deciziei
de casare, motive care ar fi generat imposibilitatea reclamantei de a acționa
în sensul legii speciale, Curtea a constatat că simpla constatare a nevalabilității
titlului statului nu are relevanță în procedura de revendicare potrivit
dreptului comun, formularea notificării în termen legal fiind o condiție
obligatorie ce ar fi făcut să se nască în patrimoniul reclamantei
unele drepturi apărate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
Or, în speță,
Curtea a constatat lipsa notificării și lipsa unor piedici mai presus
de voința părții, care ar justifica în ultimă instanță
recurgerea la acțiunea în revendicare de drept comun. Astfel, potrivit atestatului
medical depus la fila dosar, medicul sub a cărui îngrijire s-a aflat reclamanta
în perioada de referință 01.01.2001-01.04.2002 atestă o stare de
depresie legată de slăbiciunea generală datorată vârstei, care
ar fi limitat competența de înțelegere a lucrurilor cotidiene și
cu atât mai mult, a unor situații juridice complexe. Limitele de înțelegere
datorate vârstei nu sunt însoțite de un diagnostic medical corespunzător
și sunt atenuate considerabil de un act ulterior, respectiv „Procura Generală
și de Tutore” aflată la dosar fond, care atestă faptul că, ulterior
chiar la distanță de 10 ani de la perioada de referință, starea
de sănătate nu s-a agravat și persoana în cauză s-a putut îngriji
de situațiile viitoare, inclusiv cele judiciare. Paragraful III al acestei
procuri este relevant în acest sens, indicând faptul că procura este valabilă
și atunci când, datorită unei boli fizice, psihice, sufletești sau
datorată unei infirmități parțiale sau totale, reclamanta nu
ar mai fi în situația de a-și rezolva singură problemele. În concluzie,
după o perioadă de 10 ani, în deplină cunoștință,
în fața notarului, reclamanta emite o procură care să producă
efecte atunci când nu ar mai avea posibilitatea fizică sau mentală de
a-și administra personal și direct averea.
Pe cale de consecință,
Curtea a reținut că atestatul medical depus în probațiune după
casare nu atestă prin el însuși situații care ar fi împiedicat partea
să se ocupe de afacerile sale judiciare și acest act medical nu înlătură
efectele procurii generale și de tutore dată de reclamantă în 2012
care atestă că reclamanta putea să se ocupe de administrarea propriei
situații și averi. În concluzie Curtea a constatat că, în intervalul
de referință prevăzut de legea specială de reparație, reclamanta
nu s-a aflat într-o împrejurare mai presus de voința sa, în imposibilitatea
de a-și exercita drepturile în sensul notificării deținătorului
în legătură cu cererea de restituire a sumelor în natură.
Recursul
2.1. Motive
Reclamanta a declarat
recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.
proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:
Hotărârea
este nelegală, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin prisma aplicării
greșite a prevederilor legale raportat la starea de fapt concretă dovedită
pe parcursul judecății, aprecierile din hotărâre încălcând flagrant
înțelesul neîndoielnic al consemnărilor din înscrisurile medicale ce fac
dovada situației excepționale în care s-a aflat reclamanta și care
nu i-a permis realizarea demersurilor în termenele stabilite de legea specială.
Reclamanta nu
a avut luciditatea și discernământul necesare pentru ca, imediat după
intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, să efectueze demersurile judiciare
necesare pentru redobândirea imobilului.
Nu se poate prezuma
că, dacă în anul 2012, aceasta a avut capacitatea de a-și mandata
fiica pentru a acționa pentru redobândirea imobilului, ar fi avut discernământul
necesar și în anul 2001. Internarea reclamantei într-un azil de bătrâni
și afecțiunile evidențiate de medicul curant constituie motive independente
de voința părții pentru care ar fi putut să exercite acțiunea
în revendicare, deși nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001.
S-a nesocotit
decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție
într-un recurs în interesul legii, în care nu se face distincția între caz
fortuit și forță majoră, așa cum a făcut instanța
de apel;
Hotărârea
este contradictorie, conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin prisma referirilor
la nevalabilitatea titlului statului în contextul analizei motivelor independente
de voința părții.
În considerentele
hotărârii s-a arătat că „analizând motivele independente de voința
părții potrivit îndemnurilor deciziei de casare, motive care ar fi generat
imposibilitatea reclamantei de a acționa în sensul legii speciale, Curtea constată
că simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu are relevanță
în procedura de revendicare potrivit dreptului comun, formularea notificării
în termen legal fiind o condiție obligatorie ce ar fi făcut să se
nască în patrimoniul reclamantei unele drepturi apărate de art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.
Prima parte a
paragrafului, în care se vorbește despre îndrumările deciziei de casare
și analiza situației medicale a reclamantei, nu are nicio legătură
cu cea de-a doua parte, în care se statuează cu privire la nevalabilitatea
titlului statului.
Constatarea nevalabilității
statului cu privire la bunul în litigiu reprezintă mai mult decât o speranță
legitimă cu privire la acest bun, fiind o veritabilă recunoaștere
a unui „bun”.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este
întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:
Cât privește
critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte
constată că, în realitate, demersul judiciar al recurentei aduce înaintea
instanței de recurs analiza situației de fapt stabilite de către
instanța superioară de fond.
Astfel, verificarea,
pe baza înscrisurilor administrate în cauză, a situației medicale speciale
a reclamantei, care ar fi fost de natură să constituie un impediment în
declanșarea procedurii impuse de Legea nr. 10/2001, pentru recuperarea imobilului
preluat de la autorul reclamantei, este o chestiune care ține de temeinicia
hotărârii.
Or, față
de art. 304 C. proc. civ., care arată că modificarea sau casarea unei
hotărâri se poate cere „numai pentru motive de nelegalitate”, situația
de fapt stabilită de către instanța de apel, în urma analizei probatoriului
administrat, nu este susceptibilă de control în recurs.
Hotărârea
instanței de apel cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care, prin
raportare la probatoriul administrat, acțiunea în revendicare promovată
de către reclamantă nu poate fi admisă.
Paragraful din
decizie, evidențiat în motivele de recurs, nu conține nicio contradicție
de natură să permită concluzia că hotărârea nu este motivată.
După ce a
răspuns cerințelor impuse prin decizia de casare, referitoare la necesitatea
administrării de probe din care să rezulte dacă starea de sănătate
a reclamantei ar fi putut constitui un element de forță majoră, susceptibil
de încadrare în situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de
a se recurge la acțiunea de revendicare de drept comun, instanța de apel,
constatând că nu poate fi reținută o asemenea situație de fapt,
a trecut la analiza motivelor de drept pe care s-a întemeiat soluția.
În aceste condiții,
câtă vreme reclamanta nu a acționat în sensul impus prin legea specială,
nr. 10/2001, și nici nu este în posesia unei hotărâri judecătorești
definitive
și executorii prin care să se fi dispus expres restituirea bunului către
ea, nu poate fi considerată că are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul
nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale.
În caz contrar,
simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului
statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere
a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii
prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii
administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea
acestor reparații.
Față
de cele ce preced, recursul va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin.
(1) și (3) C. proc. civ.
În temeiul
art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta va fi obligată să plătească
intimatului
sumei
de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de reclamanta A. (prin curator B.) împotriva deciziei civile
nr. 710/Ap din 17 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov,
secția civilă.
Obligă recurenta
reclamantă la plata sumei de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată
către intimatul pârât Județul Brașov prin președintele Consiliului
Județean Brașov.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2016.