ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1988/2016

Decizia nr. 1988 /20 16 Deliberând, asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 710/Ap din 17 mai 2016, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanta A., prin mandatar B., împotriva sentințelor civile nr. 295 din 3 decembrie 2012 și nr. 33 din 23 februarie 2015 ale Tribunalului Brașov. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că împrejurarea internării într-un azil de bătrâni în străinătate nu constituie o piedică mai presus de voința reclamantei care ar putea să o încadreze pe acesta în situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiune în revendicare de drept comun.

Din perspectiva Legii nr. 10/2001, o situație medicală precară nu ar putea constitui în nicio situație un caz de forță majoră, ci, cel mult, un caz fortuit care, în condițiile în care s-a dovedit întemeiat, ar putea conduce partea interesată la solicitarea de a susține repunerea în termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 și nicidecum la valorificarea unei acțiuni în revendicare potrivit dreptului comun. Totuși, analizând motivele independente de voința părții potrivit îndemnurilor deciziei de casare, motive care ar fi generat imposibilitatea reclamantei de a acționa în sensul legii speciale, Curtea a constatat că simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu are relevanță în procedura de revendicare potrivit dreptului comun, formularea notificării în termen legal fiind o condiție obligatorie ce ar fi făcut să se nască în patrimoniul reclamantei unele drepturi apărate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, în speță, Curtea a constatat lipsa notificării și lipsa unor piedici mai presus de voința părții, care ar justifica în ultimă instanță recurgerea la acțiunea în revendicare de drept comun. Astfel, potrivit atestatului medical depus la fila dosar, medicul sub a cărui îngrijire s-a aflat reclamanta în perioada de referință 01.01.2001-01.04.2002 atestă o stare de depresie legată de slăbiciunea generală datorată vârstei, care ar fi limitat competența de înțelegere a lucrurilor cotidiene și cu atât mai mult, a unor situații juridice complexe. Limitele de înțelegere datorate vârstei nu sunt însoțite de un diagnostic medical corespunzător și sunt atenuate considerabil de un act ulterior, respectiv „Procura Generală și de Tutore” aflată la dosar fond, care atestă faptul că, ulterior chiar la distanță de 10 ani de la perioada de referință, starea de sănătate nu s-a agravat și persoana în cauză s-a putut îngriji de situațiile viitoare, inclusiv cele judiciare.

Paragraful III al acestei procuri este relevant în acest sens, indicând faptul că procura este valabilă și atunci când, datorită unei boli fizice, psihice, sufletești sau datorată unei infirmități parțiale sau totale, reclamanta nu ar mai fi în situația de a-și rezolva singură problemele. În concluzie, după o perioadă de 10 ani, în deplină cunoștință, în fața notarului, reclamanta emite o procură care să producă efecte atunci când nu ar mai avea posibilitatea fizică sau mentală de a-și administra personal și direct averea. Pe cale de consecință, Curtea a reținut că atestatul medical depus în probațiune după casare nu atestă prin el însuși situații care ar fi împiedicat partea să se ocupe de afacerile sale judiciare și acest act medical nu înlătură efectele procurii generale și de tutore dată de reclamantă în 2012 care atestă că reclamanta putea să se ocupe de administrarea propriei situații și averi.

În concluzie Curtea a constatat că, în intervalul de referință prevăzut de legea specială de reparație, reclamanta nu s-a aflat într-o împrejurare mai presus de voința sa, în imposibilitatea de a-și exercita drepturile în sensul notificării deținătorului în legătură cu cererea de restituire a sumelor în natură. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanta a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici: 1. Hotărârea este nelegală, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin prisma aplicării greșite a prevederilor legale raportat la starea de fapt concretă dovedită pe parcursul judecății, aprecierile din hotărâre încălcând flagrant înțelesul neîndoielnic al consemnărilor din înscrisurile medicale ce fac dovada situației excepționale în care s-a aflat reclamanta și care nu i-a permis realizarea demersurilor în termenele stabilite de legea specială.

Reclamanta nu a avut luciditatea și discernământul necesare pentru ca, imediat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, să efectueze demersurile judiciare necesare pentru redobândirea imobilului. Nu se poate prezuma că, dacă în anul 2012, aceasta a avut capacitatea de a-și mandata fiica pentru a acționa pentru redobândirea imobilului, ar fi avut discernământul necesar și în anul 2001. Internarea reclamantei într-un azil de bătrâni și afecțiunile evidențiate de medicul curant constituie motive independente de voința părții pentru care ar fi putut să exercite acțiunea în revendicare, deși nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001. S-a nesocotit decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, în care nu se face distincția între caz fortuit și forță majoră, așa cum a făcut instanța de apel; 2. Hotărârea este contradictorie, conform art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., prin prisma referirilor la nevalabilitatea titlului statului în contextul analizei motivelor independente de voința părții. În considerentele hotărârii s-a arătat că „analizând motivele independente de voința părții potrivit îndemnurilor deciziei de casare, motive care ar fi generat imposibilitatea reclamantei de a acționa în sensul legii speciale, Curtea constată că simpla constatare a nevalabilității titlului statului nu are relevanță în procedura de revendicare potrivit dreptului comun, formularea notificării în termen legal fiind o condiție obligatorie ce ar fi făcut să se nască în patrimoniul reclamantei unele drepturi apărate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.

Prima parte a paragrafului, în care se vorbește despre îndrumările deciziei de casare și analiza situației medicale a reclamantei, nu are nicio legătură cu cea de-a doua parte, în care se statuează cu privire la nevalabilitatea titlului statului. Constatarea nevalabilității statului cu privire la bunul în litigiu reprezintă mai mult decât o speranță legitimă cu privire la acest bun, fiind o veritabilă recunoaștere a unui „bun”. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: 1. Cât privește critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în realitate, demersul judiciar al recurentei aduce înaintea instanței de recurs analiza situației de fapt stabilite de către instanța superioară de fond.

Astfel, verificarea, pe baza înscrisurilor administrate în cauză, a situației medicale speciale a reclamantei, care ar fi fost de natură să constituie un impediment în declanșarea procedurii impuse de Legea nr. 10/2001, pentru recuperarea imobilului preluat de la autorul reclamantei, este o chestiune care ține de temeinicia hotărârii. Or, față de art. 304 C. proc. civ., care arată că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „numai pentru motive de nelegalitate”, situația de fapt stabilită de către instanța de apel, în urma analizei probatoriului administrat, nu este susceptibilă de control în recurs. 2. Hotărârea instanței de apel cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care, prin raportare la probatoriul administrat, acțiunea în revendicare promovată de către reclamantă nu poate fi admisă.

Paragraful din decizie, evidențiat în motivele de recurs, nu conține nicio contradicție de natură să permită concluzia că hotărârea nu este motivată. După ce a răspuns cerințelor impuse prin decizia de casare, referitoare la necesitatea administrării de probe din care să rezulte dacă starea de sănătate a reclamantei ar fi putut constitui un element de forță majoră, susceptibil de încadrare în situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a se recurge la acțiunea de revendicare de drept comun, instanța de apel, constatând că nu poate fi reținută o asemenea situație de fapt, a trecut la analiza motivelor de drept pe care s-a întemeiat soluția.

În aceste condiții, câtă vreme reclamanta nu a acționat în sensul impus prin legea specială, nr. 10/2001, și nici nu este în posesia unei hotărâri judecătorești definitive și executorii prin care să se fi dispus expres restituirea bunului către ea, nu poate fi considerată că are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Față de cele ce preced, recursul va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta va fi obligată să plătească intimatului sumei de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. (prin curator B.) împotriva deciziei civile nr. 710/Ap din 17 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. Obligă recurenta reclamantă la plata sumei de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul pârât Județul Brașov prin președintele Consiliului Județean Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2016.