ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2404/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2404/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2404/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 295 din 03 decembrie

2012, Tribunalul Brașov a respins acțiunea reclamantei A., prin curator B.,

prin mandatar C., în contradictoriu cu pârâtul Județul Brașov, prin președintele

Consiliului Județean.

În esență, s-a

reținut că, pentru a fi soluționată cererea reclamantei cu privire la

verificarea valabilității titlului statului de preluare a imobilului situat în

Brașov, cadrul procesual trebuie stabilit corect, fiind necesară chemarea în

judecată a Statului Român. Formularea cererii doar în contradictoriu cu Județul

Brașov nu este suficientă pentru soluționarea cererii, raportat la

dispozițiilor Decretului-Lege nr. 115/1938 și ale art. 69 alin. (2) din Legea nr.

7/1996.

Împotriva acestei

sentințe a formulat cerere de apel, reclamanta. În cadrul acestei cereri de

apel, s-a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 972/2002 privind

atestarea domeniului public al Judecătoriei Brașov, în ceea ce privește poziția

5 din anexa referitoare la trecerea imobilului în domeniul public al

Judecătoriei Brașov.

Prin sentința civilă nr.

119 din 10 iunie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/64/2013, Curtea de Apel

Brașov, secția de contencios administrativ, a respins această excepție de

nelegalitate, iar instanța supremă, în recurs, la 26 noiembrie 2014, a respins

recursul.

La prezenta cauză a

fost conexată, conform dispozițiilor din încheierea de ședință din 28 mai 2015,

cauza ce face obiectul Dosarului nr. x/62/2013, în care s-a pronunțat sentința

civilă nr. 33 din 23 februarie 2015.

Prin sentința civilă nr.

33 din 23 februarie 2015, Tribunalului Brașov a admis în parte acțiunea reclamantei,

în contradictoriu cu pârâții Județul Brașov, prin președintele Consiliului

Județean și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat

trecerea fără titlu în proprietatea Statului Român a imobilului situat în

Brașov, înscris inițial în C.F. Brașov, în baza Decretelor nr. 218/1950 și nr. 712/1966,

a respins restul pretențiilor reclamantei.

În esență, în ce

privește valabilitatea titlului cu care imobilul a fost preluat, instanța a

reținut că, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 218/1960, dreptul la

orice acțiuni având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent a unui

bun intrat înainte de data publicării acestui act normativ în posesia statului,

în aceea a unei organizații cooperatiste sau a oricărei alte organizații obștești,

fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951,

se prescrie în teremen de 2 ani, socotit de la data când a avut loc intrarea în

posesiune. Conform alin. (1) al articolului unic al Decretului nr. 712/1966,

bunurile ce se încadrează în prevederile art. 3 din Decretul nr. 218/1960 și se

află în posesia unei organizații socialiste sunt considerate proprietate de

stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizații

socialiste.

Prin prisma criteriilor

instituite de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, aceste acte normative nu

pot constitui temei al preluării unui imobil de către Statul Român sau de către

o organizație socialistă sau cooperatistă, având în vedere că acestea încalcă

prevederile constituționale aflate în vigoare la data adoptării fiecăruia

dintre aceste acte normative, precum și dispozițiile C. civ., act normativ cu

putere superioară.

Instanța a înlăturat

astfel apărarea pârâtului Statul Român în sensul că, după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, nu s-ar mai putea solicita, de plano, constatarea

nevalabilității titlului statului asupra imobilelor preluate în perioada de

referință a acestei legi, având în vedere hotărârea pronunțată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat contra României, prin care

Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, ca urmare a

respingerii ca inadmisibile a acțiunii reclamanților având ca obiect

constatarea caracterului nelegal al naționalizării imobilului, cu motivarea că

reclamanții ar fi trebuit să urmeze și să aștepte să se finalizeze procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În ce privește

capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului

constituit în favoarea pârâtului Consiliul Județean Brașov prin efectul H.G. nr.

972/2002, Tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 119/F din 10 iunie 2013

a Curții de Apel Brașov, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4498 din 26

noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă excepția

de nelegalitate a H.G. nr. 972/2002 - Anexa 1, poziția 5, constatându-se legalitatea

acestui act normativ.

Față de modalitatea

de preluare și de momentul preluării, instanța a constatat că imobilul în

litigiu face obiectul legii speciale de reparație, astfel că reclamanta era

obligată să urmeze calea procedurală prevăzută de acest act normativ, existând

toate șansele ca măsura reparatorie de restituire în natură să fie adoptată, în

condițiile în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acesta nu

ieșise din patrimoniul statului, așadar reparația ar fi fost efectivă, astfel

că acțiunea în revendicare nu poate fi primită.

Rectificările

înscrierilor de carte funciară se fac în mod succesiv, iar nu omissio medio,

iar înscrierea dreptului de proprietate al pârâtului Județul Brașov nu ar putea

fi rectificată, ca urmare a constatării de către instanța de contencios

administrativ a valabilității titlului acestui pârât, nefiind incidente

prevederile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, aflată în vigoare (în prima

republicare) la data efectuării înscrierii.

Prin Decizia civilă nr.

727/A din 03 iunie 2015, Curtea de Apel Brașov a respins apelul reclamantei

formulat împotriva sentinței civile nr. 295 din 03 decembrie 2012 a Tribunalului

Brașov pe care a păstrat-o, a respins apelul reclamantei formulat împotriva

sentinței civile nr. 33 din 23 februarie 2015 a Tribunalului Brașov,

pronunțată în Dosarul conex nr. x/62/2013, pe care a păstrat-o.

S-a constatat că

apelul reclamantei promovat împotriva sentinței civile nr. 295 din 03 decembrie

2012 este nefondat. Soluția instanței de fond nu aduce atingere dreptului

părții interesate de a avea acces la justiție. Exigențele procedurale

referitoare la modul de formulare a cererii de chemare în judecată sunt

reglementate de dispozițiile C. proc. civ. în vigoare la momentul judecății -

V.C.P.C. - iar rolul activ al instanței nu poate fi extins până la maniera

introducerii de părți din oficiu în cauză sau de precizare a obiectului cererii

de chemare în judecată. Așadar, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond

a respins cererea pe motiv că pentru a se soluționa pretențiile ce țin de

analiza valabilității titlului statului, reclamanta trebuia să indice ca pârât,

Statul Român.

Acest argument al

instanței de fond chiar a și fost însușit de reclamantă, așa justificându-se

formularea celei de a doua acțiuni ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/62/2013.

În ce privește apelul

reclamantei promovat împotriva sentinței civile nr. 33 din 23 februarie 2015,

instanța a constatat că nu este fondat. S-a reținut că admiterea pretențiilor

referitoare la constatarea trecerii fără titlu în proprietatea statului a

imobilului în litigiu atrage și soluția de admitere a restului petitelor ce au

ca obiect rectificarea C.F., în sensul radierii înscrierii titlului statului și

restabilirea situației de C.F. anterioară înscrierii statului, cu consecința

lăsării imobilului în proprietatea și posesia reclamantei.

Temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată vizează dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., art.

1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, art. 6 parag. 1 din Convenție.

Este real că situația

de fapt se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că reclamanta nu a

formulat notificare, însă s-a susținut că, indiferent de aceste aspecte,

respingerea acțiunii în revendicare pe motiv că nu a urmat procedura legii

speciale îi încalcă acesteia dreptul la respectarea proprietății, garantat de art.

1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în recurs în

interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, „În

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea

nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are

prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor

juridice.”

În cauza pendinte, în

raport de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, dată în recurs în interesul legii, s-a apreciat că nu se poate reține

vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul

european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Pentru a putea invoca

prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv

conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamanta ar trebui să

aibă un „bun” în sensul textului convențional menționat. Noțiunea de „bun” are

o semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul

intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o

despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie însă suficient de clar

determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre

judecătorească, fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul

dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea

condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se

restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul Român a

adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă

măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele

îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de

prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în

termenul prevăzut de lege. Formularea notificării în termenul legal ar fi

antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în

natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „o speranță

legitimă” în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi apărat prin invocarea art.

1 din Protocolul 1.

S-a reținut că

reclamanta nu a formulat o atare notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și

nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre

judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se

recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în

mod corect instanțele anterioare au reținut că aceasta nu are un „bun actual”

și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1

din Protocolul 1.

Prin hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu

mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța

urmărită de reclamantă. Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu,

existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun, de

constatare a nevalabilității titlului statului, își găsea utilitatea, deoarece

practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre

judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o

recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al

reclamantei, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. l

Protocolul 1 al Convenției (Cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4

noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009,

Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt

împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca

împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu, o

astfel de concluzie nu mai este posibilă.

Împotriva Deciziei civile

nr. 727/A din 03 iunie 2015 a Curții de Apel Brașov a formulat cererea de

recurs reclamanta A., prin curator B., prin care a criticat-o pentru

nelegalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

În esență, s-a

susținut că reclamanta a sesizat instanța de fond cu o acțiune în revendicare.

Calitatea sa de proprietar-neposesor asupra imobilului în litigiu care a făcut

obiectul revendicării a fost stabilită prin sentința civilă nr. 295 din 03

decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/62/2012 al Tribunalului Brașov.

Prin aceeași hotărâre au fost respinse excepțiile de inadmisibilitate a

capătului 1 de cerere și de inadmisibilitate a acțiunii în constatarea

nevalabilității titlului statului. Prin sentința civilă nr. 33 din 23 februarie

2015, pronunțată în Dosarul nr. x/62/2013 al Tribunalului Brașov (conexat în apel

la Dosarul nr. x/62/2012 al Tribunalului Brașov) s-a constatat trecerea fără

titlu în proprietatea statului a imobilului în litigiu, celelalte pretenții ale

reclamantei fiind respinse.

Constatarea calității

reclamantei de proprietar-neposesor asupra imobilului revendicat, trecerea

acestuia fără titlu valabil în proprietatea statului, precum și respingerea

excepțiilor de inadmisibilitate, au intrat în puterea lucrului judecat, conform

art. 377 alin. (1) pct. 2 și art. 377 alin. (2) pct. 2 din același cod, ca

urmare a neatacării hotărârii primei instanțe cu apel de către pârâți.

Împotriva acestei din

urma hotărâri, suplimentar motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate

cu privire la sentința civila nr. 295 din 03 decembrie 2012, reclamanta a

declarat apel, sub aspectul respingerii celorlalte pretenții (nevalabilitatea

titlului Județului Brașov, rectificarea cărții funciare, lăsarea în deplina

proprietate și liniștita posesie a imobilului revendicat) și, corespunzător

considerentelor hotărârii atacate, supunând astfel examinării instanței de apel

următoarele critici: aplicarea greșita a legii, în raport de împrejurarea că nu

este în discuție niciunul dintre cazurile limitativ atribuite de legiuitor

instanței de contencios administrativ, cu referire la art. 8 alin. (2) și art. 10

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ci în situația prevăzuta de art. 9 din lege

care este supusa controlului instanței civile, cu referire la art. 6 alin. (3)

din același act normativ; hotărârea de guvern prin care se atesta proprietatea

unității administrativ-teritoriale nu este un act administrativ în sensul

definiției data acestuia prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004,

singurul care face obiectul examinării în contencios administrativ, în temeiul art.

8 din actul normativ menționat, respectiv a excepției de nelegalitate

reglementata prin art. 4 din lege; în aceste condiții, era dreptul și obligația

instanței civile de a examina, sub aspectul deciziei acesteia, dacă titlul

județului (niciodată exhibat de parat) era unul valid. Instanța de fond trebuia

totodată să examineze actul prin care neproprietarul-posesor Statul Roman a

transmis Județului Brașov un drept de proprietate inexistent.

Față de împrejurarea

ca prima instanța, în raport de Decizia nr. 33/2008 și Decizia nr. 53/2007 ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, a apreciat ca acțiunea în

revendicare nu poate fi examinata, întrucât reclamanta nu a dovedit ca din

motive independente de voința sa nu a apelat la procedura reglementata de legea

speciala, a învederat și probat cu înscrisuri depuse la dosar, în apel,

imposibilitatea absoluta a reclamantei de a declanșa demersuri potrivit

procedurii reglementate prin Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civila nr.

727/A din 03 iunie 2015, Curtea de Apel Brașov a respins apelurile, reținând,

cu referire la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, nu se poate retine vreun conflict intre legea naționala, cu referire la

Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Totodată, s-a reținut ca urmare hotărârii în cauza Atanasiu, instanța nu mai

poate acorda constatării nevalabilității titlului statului relevanta urmărită

de reclamanta.

Din dispozițiile art.

261 C. proc. civ. rezultă obligația instanței de a motiva soluția adoptată.

Motivarea soluției pronunțate constituie o îndatorire care înlătura orice

aspect discreționar în realizarea justiției, dând posibilitatea părților din

proces și opiniei publice sa-si formeze convingerea cu privire la legalitatea

și temeinicia soluțiilor adoptate, instanței de apel a examina legalitatea și

temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele devoluției determinate de

motivele invocate în calea de atac, iar instanței de control judiciar în recurs

elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc.

Din examinarea

considerentelor deciziei pronunțate în apel rezulta neexaminarea motivelor de

nelegalitate a hotărârii primei instanțe, precum și neexaminarea și

nepronunțarea asupra imposibilității absolute a reclamantei, invocate în fond

și apel și probata cert în calea de atac cu înscrisuri, de a apela la procedura

reglementata de legea specială. Rezulta cu evidenta nemotivarea deciziei,

hotărârea pronunțata fiind astfel supusa cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ.

Cu privire la cazul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - s-a susținut sub un

prim aspect că decizia pronunțata în apel este viciata de motivele de

nelegalitate care afectează hotărârea instanței de fond, asupra cărora instanța

de apel, urmare neexaminării, nu s-a pronunțat; sub un al doilea aspect,

soluția întemeiata pe interpretarea hotărârii în cauza Atanasiu contra României

este evident nelegala - prin pct. 136 din hotărâre, Curtea Europeana a

Drepturilor Omului, cu referire la incidența art. 1 din Protocolul adițional la

Convenție, a arătat ca "atunci când un stat contractant, după ce a

ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislație care

prevede restituirea totala sau parțiala a bunurilor confiscate într-un regim

anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate aparat de aii. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor

care întrunesc condițiile de restituire". Totodată, la pct. 141, s-a

prevăzut următoarele: "Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a

Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul

intern prevede un mecanism care trebuie sa conducă fie la restituirea bunului,

fie la acordarea unei despăgubiri".

În raport de

legislația României, ulterioară ratificării Convenției și protocoalelor la

aceasta, a fost generat un nou drept de proprietate în favoarea reclamantei;

este în discuție un drept de proprietate recunoscut că aparținând reclamantei,

potrivit legii civile naționale; în aceste condiții, în sensul art. 1 la

Protocolul nr. 1 la Convenție, rezulta ca reclamanta dispune de "un

bun". Prin urmare, reclamanta poate invoca în mod întemeiat dreptul având

ca obiect satisfacerea pretenției sale dedusă spre soluționare instanței

naționale și, în măsura în care aceasta nu valorifică procesual acest drept, în

sensul admiterii acțiunii, legea națională intră în coliziune cu dreptul

convențional, respectiv cu drepturile și garanțiile statuate prin Convenție,

împrejurare în raport de care ne aflam cu evidenta în ipoteza a doua a Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Recursul este fondat,

pentru următoarele considerente:

Reclamanta a

susținut în memoriul de recurs că a învederat și probat cu înscrisuri

depuse la dosar, în apel, imposibilitatea de a declanșa demersuri potrivit

procedurii reglementate prin Legea nr. 10/2001, din motive independente de

voința sa.

Cu privire la

soluția dată capătului de cerere în revendicare, verificând actele și

lucrările dosarului, strict sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin

motivele de apel formulate împotriva sentinței civile nr. 335 din 23

februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/62/2013 al Tribunalului

Brașov, reclamanta a susținut că s-a aflat în imposibilitate de a

apela la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 întrucât, la data

apariției acestui act normativ, se afla internată într-un azil și

avea vârsta de 88 ani.

La primul termen de

judecată, prin încheierea din 09 aprilie 2015, Curtea de Apel Brașov, secția

civilă, a pus în vedere reprezentantului apelantei-reclamante să prezinte

dovezi referitoare la faptul că partea pe care o reprezintă este în viață,

iar la termenul din data de 28 mai 2015, apărătorul reclamantei a depus la

dosarul cauzei (fila 41) o adeverință de ședere emisă la data de 10

martie 2015 de Centrul de Seniori Pullach, Germania, din care rezultă că

reclamanta A., născută la data de 19 august 1913, se află în îngrijirea acestei

instituții din 01 ianuarie 1998, având gradul II de invaliditate.

Prin concluziile

scrise apărătorul reclamantei a susținut că prin adeverința de

ședere a făcut dovada că partea se află în ipoteza avută în vedere de

instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008, fiind internată într-un azil de

bătrâni încă din 1998, anterior apariției Legii nr. 10/2001, motiv pentru

care aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a urma procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001.

În motivarea deciziei

atacate, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a formulat

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prezentat argumente

care să explice de ce nu s-a procedat în sensul celor stipulate prin legea

specială, astfel că aceasta a pierdut dreptul de a obține dreptul de a

obține recuperarea bunului prin intermediul acțiunii în revendicare de

drept comun.

Conform

celor reținute în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, numai

persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care,

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În speță, se

constată că reclamanta, deși a invocat prin motivele de apel că s-a aflat

în imposibilitatea de a urma calea Legii nr. 10/2001, în motivarea deciziei

atacate instanța de apel nu a analizat în ce măsură aceste susțineri

sunt sau nu întemeiate, raportat la actele depuse la dosar în acest sens de

către reclamantă.

Or, câtă

vreme, în speță, instanța de apel nu a analizat în ce măsură

susținerile reclamantei, referitoare la motivele obiective care ar fi

împiedicat-o să apeleze la procedura legii speciale, se încadrează sau nu în

situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la

acțiunea în revendicare/retrocedare de drept comun, Înalta Curte constată că

instanța de apel

nu a stabilit pe deplin situația de fapt care să permită instanței de

recurs, ca instanță de control judiciar, aplicarea corectă a legii.

Prin urmare,

instanța de apel nu a verificat situația concretă a reclamantei

și nu a clarificat situația de fapt, în sensul analizării criticii

formulate prin motivele de apel referitoare la

„motivele independente de voința părții”, care să fi generat imposibilitatea reclamantei

de a acționa în sensul legii speciale.

Ca atare, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de

reclamantă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași curți de apel.

În rejudecare, vor fi

administrate probatorii cu privire la situația medicală a reclamantei, se

va verifica dacă

aceasta avea posibilitatea de a

acționa în vederea recuperării bunului revendicat conform dispozițiilor legii speciale

și se va analiza în ce măsură împrejurarea internării într-un azil de

bătrâni în străinătate constituie o piedică mai presus de voința

reclamantei, un element de forță majoră, susceptibil de încadrare în

situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la

acțiunea în revendicare de drept comun.

De

asemenea, în rejudecare vor

avute în vedere și celelalte critici inserate în

motivarea recursului în măsura și în ordinea în care acestea se vor impune la

reluarea dezbaterilor asupra apelului, raportat și la criticile dezvoltate prin

motivele de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta A. prin curator B. împotriva Deciziei nr. 727/Ap din

data de 3 iunie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2015.