ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2404/2015

Decizia nr. 2404/2015 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 295 din 03 decembrie 2012, Tribunalul Brașov a respins acțiunea reclamantei A., prin curator B., prin mandatar C., în contradictoriu cu pârâtul Județul Brașov, prin președintele Consiliului Județean. În esență, s-a reținut că, pentru a fi soluționată cererea reclamantei cu privire la verificarea valabilității titlului statului de preluare a imobilului situat în Brașov, cadrul procesual trebuie stabilit corect, fiind necesară chemarea în judecată a Statului Român. Formularea cererii doar în contradictoriu cu Județul Brașov nu este suficientă pentru soluționarea cererii, raportat la dispozițiilor Decretului-Lege nr. 115/1938 și ale art. 69 alin. (2) din Legea nr. 7/1996.

Împotriva acestei sentințe a formulat cerere de apel, reclamanta. În cadrul acestei cereri de apel, s-a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 972/2002 privind atestarea domeniului public al Judecătoriei Brașov, în ceea ce privește poziția 5 din anexa referitoare la trecerea imobilului în domeniul public al Judecătoriei Brașov. Prin sentința civilă nr. 119 din 10 iunie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/64/2013, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ, a respins această excepție de nelegalitate, iar instanța supremă, în recurs, la 26 noiembrie 2014, a respins recursul.

La prezenta cauză a fost conexată, conform dispozițiilor din încheierea de ședință din 28 mai 2015, cauza ce face obiectul Dosarului nr. x/62/2013, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 33 din 23 februarie 2015. Prin sentința civilă nr. 33 din 23 februarie 2015, Tribunalului Brașov a admis în parte acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâții Județul Brașov, prin președintele Consiliului Județean și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat trecerea fără titlu în proprietatea Statului Român a imobilului situat în Brașov, înscris inițial în C.F. Brașov, în baza Decretelor nr. 218/1950 și nr. 712/1966, a respins restul pretențiilor reclamantei.

În esență, în ce privește valabilitatea titlului cu care imobilul a fost preluat, instanța a reținut că, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 218/1960, dreptul la orice acțiuni având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent a unui bun intrat înainte de data publicării acestui act normativ în posesia statului, în aceea a unei organizații cooperatiste sau a oricărei alte organizații obștești, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie în teremen de 2 ani, socotit de la data când a avut loc intrarea în posesiune. Conform alin. (1) al articolului unic al Decretului nr. 712/1966, bunurile ce se încadrează în prevederile art. 3 din Decretul nr. 218/1960 și se află în posesia unei organizații socialiste sunt considerate proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizații socialiste.

Prin prisma criteriilor instituite de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, aceste acte normative nu pot constitui temei al preluării unui imobil de către Statul Român sau de către o organizație socialistă sau cooperatistă, având în vedere că acestea încalcă prevederile constituționale aflate în vigoare la data adoptării fiecăruia dintre aceste acte normative, precum și dispozițiile C. civ., act normativ cu putere superioară.

Instanța a înlăturat astfel apărarea pârâtului Statul Român în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu s-ar mai putea solicita, de plano, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilelor preluate în perioada de referință a acestei legi, având în vedere hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Faimblat contra României, prin care Curtea a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, ca urmare a respingerii ca inadmisibile a acțiunii reclamanților având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naționalizării imobilului, cu motivarea că reclamanții ar fi trebuit să urmeze și să aștepte să se finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului constituit în favoarea pârâtului Consiliul Județean Brașov prin efectul H.G. nr. 972/2002, Tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 119/F din 10 iunie 2013 a Curții de Apel Brașov, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4498 din 26 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respinsă excepția de nelegalitate a H.G. nr. 972/2002 - Anexa 1, poziția 5, constatându-se legalitatea acestui act normativ.

Față de modalitatea de preluare și de momentul preluării, instanța a constatat că imobilul în litigiu face obiectul legii speciale de reparație, astfel că reclamanta era obligată să urmeze calea procedurală prevăzută de acest act normativ, existând toate șansele ca măsura reparatorie de restituire în natură să fie adoptată, în condițiile în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acesta nu ieșise din patrimoniul statului, așadar reparația ar fi fost efectivă, astfel că acțiunea în revendicare nu poate fi primită. Rectificările înscrierilor de carte funciară se fac în mod succesiv, iar nu omissio medio, iar înscrierea dreptului de proprietate al pârâtului Județul Brașov nu ar putea fi rectificată, ca urmare a constatării de către instanța de contencios administrativ a valabilității titlului acestui pârât, nefiind incidente prevederile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, aflată în vigoare (în prima republicare) la data efectuării înscrierii.

Prin Decizia civilă nr. 727/A din 03 iunie 2015, Curtea de Apel Brașov a respins apelul reclamantei formulat împotriva sentinței civile nr. 295 din 03 decembrie 2012 a Tribunalului Brașov pe care a păstrat-o, a respins apelul reclamantei formulat împotriva sentinței civile nr. 33 din 23 februarie 2015 a Tribunalului Brașov, pronunțată în Dosarul conex nr. x/62/2013, pe care a păstrat-o. S-a constatat că apelul reclamantei promovat împotriva sentinței civile nr. 295 din 03 decembrie 2012 este nefondat. Soluția instanței de fond nu aduce atingere dreptului părții interesate de a avea acces la justiție. Exigențele procedurale referitoare la modul de formulare a cererii de chemare în judecată sunt reglementate de dispozițiile C. proc.

civ. în vigoare la momentul judecății - V.C.P.C. - iar rolul activ al instanței nu poate fi extins până la maniera introducerii de părți din oficiu în cauză sau de precizare a obiectului cererii de chemare în judecată. Așadar, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a respins cererea pe motiv că pentru a se soluționa pretențiile ce țin de analiza valabilității titlului statului, reclamanta trebuia să indice ca pârât, Statul Român. Acest argument al instanței de fond chiar a și fost însușit de reclamantă, așa justificându-se formularea celei de a doua acțiuni ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/62/2013. În ce privește apelul reclamantei promovat împotriva sentinței civile nr. 33 din 23 februarie 2015, instanța a constatat că nu este fondat.

S-a reținut că admiterea pretențiilor referitoare la constatarea trecerii fără titlu în proprietatea statului a imobilului în litigiu atrage și soluția de admitere a restului petitelor ce au ca obiect rectificarea C.F., în sensul radierii înscrierii titlului statului și restabilirea situației de C.F. anterioară înscrierii statului, cu consecința lăsării imobilului în proprietatea și posesia reclamantei. Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată vizează dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, art. 6 parag. 1 din Convenție.

Este real că situația de fapt se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că reclamanta nu a formulat notificare, însă s-a susținut că, indiferent de aceste aspecte, respingerea acțiunii în revendicare pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale îi încalcă acesteia dreptul la respectarea proprietății, garantat de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în recurs în interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.” În cauza pendinte, în raport de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în recurs în interesul legii, s-a apreciat că nu se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamanta ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convențional menționat.

Noțiunea de „bun” are o semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie însă suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „o speranță legitimă” în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1. S-a reținut că reclamanta nu a formulat o atare notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanțele anterioare au reținut că aceasta nu are un „bun actual” și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamantă.

Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun, de constatare a nevalabilității titlului statului, își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantei, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. l Protocolul 1 al Convenției (Cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu, o astfel de concluzie nu mai este posibilă.

Împotriva Deciziei civile nr. 727/A din 03 iunie 2015 a Curții de Apel Brașov a formulat cererea de recurs reclamanta A., prin curator B., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În esență, s-a susținut că reclamanta a sesizat instanța de fond cu o acțiune în revendicare. Calitatea sa de proprietar-neposesor asupra imobilului în litigiu care a făcut obiectul revendicării a fost stabilită prin sentința civilă nr. 295 din 03 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/62/2012 al Tribunalului Brașov. Prin aceeași hotărâre au fost respinse excepțiile de inadmisibilitate a capătului 1 de cerere și de inadmisibilitate a acțiunii în constatarea nevalabilității titlului statului.

Prin sentința civilă nr. 33 din 23 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/62/2013 al Tribunalului Brașov (conexat în apel la Dosarul nr. x/62/2012 al Tribunalului Brașov) s-a constatat trecerea fără titlu în proprietatea statului a imobilului în litigiu, celelalte pretenții ale reclamantei fiind respinse. Constatarea calității reclamantei de proprietar-neposesor asupra imobilului revendicat, trecerea acestuia fără titlu valabil în proprietatea statului, precum și respingerea excepțiilor de inadmisibilitate, au intrat în puterea lucrului judecat, conform art. 377 alin. (1) pct. 2 și art. 377 alin. (2) pct. 2 din același cod, ca urmare a neatacării hotărârii primei instanțe cu apel de către pârâți.

Împotriva acestei din urma hotărâri, suplimentar motivelor de nelegalitate și netemeinicie invocate cu privire la sentința civila nr. 295 din 03 decembrie 2012, reclamanta a declarat apel, sub aspectul respingerii celorlalte pretenții (nevalabilitatea titlului Județului Brașov, rectificarea cărții funciare, lăsarea în deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului revendicat) și, corespunzător considerentelor hotărârii atacate, supunând astfel examinării instanței de apel următoarele critici: aplicarea greșita a legii, în raport de împrejurarea că nu este în discuție niciunul dintre cazurile limitativ atribuite de legiuitor instanței de contencios administrativ, cu referire la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ci în situația prevăzuta de art. 9 din lege care este supusa controlului instanței civile, cu referire la art. 6 alin. (3) din același act normativ; hotărârea de guvern prin care se atesta proprietatea unității administrativ-teritoriale nu este un act administrativ în sensul definiției data acestuia prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, singurul care face obiectul examinării în contencios administrativ, în temeiul art. 8 din actul normativ menționat, respectiv a excepției de nelegalitate reglementata prin art. 4 din lege; în aceste condiții, era dreptul și obligația instanței civile de a examina,

sub aspectul deciziei acesteia, dacă titlul județului (niciodată exhibat de parat) era unul valid. Instanța de fond trebuia totodată să examineze actul prin care neproprietarul-posesor Statul Roman a transmis Județului Brașov un drept de proprietate inexistent. Față de împrejurarea ca prima instanța, în raport de Decizia nr. 33/2008 și Decizia nr. 53/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, a apreciat ca acțiunea în revendicare nu poate fi examinata, întrucât reclamanta nu a dovedit ca din motive independente de voința sa nu a apelat la procedura reglementata de legea speciala, a învederat și probat cu înscrisuri depuse la dosar, în apel, imposibilitatea absoluta a reclamantei de a declanșa demersuri potrivit procedurii reglementate prin Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civila nr. 727/A din 03 iunie 2015, Curtea de Apel Brașov a respins apelurile, reținând, cu referire la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, nu se poate retine vreun conflict intre legea naționala, cu referire la Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Totodată, s-a reținut ca urmare hotărârii în cauza Atanasiu, instanța nu mai poate acorda constatării nevalabilității titlului statului relevanta urmărită de reclamanta. Din dispozițiile art. 261 C. proc. civ. rezultă obligația instanței de a motiva soluția adoptată.

Motivarea soluției pronunțate constituie o îndatorire care înlătura orice aspect discreționar în realizarea justiției, dând posibilitatea părților din proces și opiniei publice sa-si formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluțiilor adoptate, instanței de apel a examina legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele devoluției determinate de motivele invocate în calea de atac, iar instanței de control judiciar în recurs elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc. Din examinarea considerentelor deciziei pronunțate în apel rezulta neexaminarea motivelor de nelegalitate a hotărârii primei instanțe, precum și neexaminarea și nepronunțarea asupra imposibilității absolute a reclamantei, invocate în fond și apel și probata cert în calea de atac cu înscrisuri, de a apela la procedura reglementata de legea specială.

Rezulta cu evidenta nemotivarea deciziei, hotărârea pronunțata fiind astfel supusa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Cu privire la cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- s-a susținut sub un prim aspect că decizia pronunțata în apel este viciata de motivele de nelegalitate care afectează hotărârea instanței de fond, asupra cărora instanța de apel, urmare neexaminării, nu s-a pronunțat; sub un al doilea aspect, soluția întemeiata pe interpretarea hotărârii în cauza Atanasiu contra României este evident nelegala - prin pct. 136 din hotărâre, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cu referire la incidența art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, a arătat ca "atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislație care prevede restituirea totala sau parțiala a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate aparat de aii.

1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire". Totodată, la pct. 141, s-a prevăzut următoarele: "Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie sa conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri". În raport de legislația României, ulterioară ratificării Convenției și protocoalelor la aceasta, a fost generat un nou drept de proprietate în favoarea reclamantei; este în discuție un drept de proprietate recunoscut că aparținând reclamantei, potrivit legii civile naționale; în aceste condiții, în sensul art. 1 la Protocolul nr. 1 la Convenție, rezulta ca reclamanta dispune de "un bun". Prin urmare, reclamanta poate invoca în mod întemeiat dreptul având ca obiect satisfacerea pretenției sale dedusă spre soluționare instanței naționale și, în măsura în care aceasta nu valorifică procesual acest drept, în sensul admiterii acțiunii, legea națională intră în coliziune cu dreptul convențional, respectiv cu drepturile și garanțiile statuate prin Convenție, împrejurare în raport de care ne aflam cu evidenta în ipoteza a doua a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Reclamanta a susținut în memoriul de recurs că a învederat și probat cu înscrisuri depuse la dosar, în apel, imposibilitatea de a declanșa demersuri potrivit procedurii reglementate prin Legea nr. 10/2001, din motive independente de voința sa. Cu privire la soluția dată capătului de cerere în revendicare, verificând actele și lucrările dosarului, strict sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin motivele de apel formulate împotriva sentinței civile nr. 335 din 23 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/62/2013 al Tribunalului Brașov, reclamanta a susținut că s-a aflat în imposibilitate de a apela la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 întrucât, la data apariției acestui act normativ, se afla internată într-un azil și avea vârsta de 88 ani.

La primul termen de judecată, prin încheierea din 09 aprilie 2015, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a pus în vedere reprezentantului apelantei-reclamante să prezinte dovezi referitoare la faptul că partea pe care o reprezintă este în viață, iar la termenul din data de 28 mai 2015, apărătorul reclamantei a depus la dosarul cauzei (fila 41) o adeverință de ședere emisă la data de 10 martie 2015 de Centrul de Seniori Pullach, Germania, din care rezultă că reclamanta A., născută la data de 19 august 1913, se află în îngrijirea acestei instituții din 01 ianuarie 1998, având gradul II de invaliditate.

Prin concluziile scrise apărătorul reclamantei a susținut că prin adeverința de ședere a făcut dovada că partea se află în ipoteza avută în vedere de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008, fiind internată într-un azil de bătrâni încă din 1998, anterior apariției Legii nr. 10/2001, motiv pentru care aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. În motivarea deciziei atacate, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prezentat argumente care să explice de ce nu s-a procedat în sensul celor stipulate prin legea specială, astfel că aceasta a pierdut dreptul de a obține dreptul de a obține recuperarea bunului prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.

Conform celor reținute în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios. În speță, se constată că reclamanta, deși a invocat prin motivele de apel că s-a aflat în imposibilitatea de a urma calea Legii nr. 10/2001, în motivarea deciziei atacate instanța de apel nu a analizat în ce măsură aceste susțineri sunt sau nu întemeiate, raportat la actele depuse la dosar în acest sens de către reclamantă.

Or, câtă vreme, în speță, instanța de apel nu a analizat în ce măsură susținerile reclamantei, referitoare la motivele obiective care ar fi împiedicat-o să apeleze la procedura legii speciale, se încadrează sau nu în situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare/retrocedare de drept comun, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt care să permită instanței de recurs, ca instanță de control judiciar, aplicarea corectă a legii. Prin urmare, instanța de apel nu a verificat situația concretă a reclamantei și nu a clarificat situația de fapt, în sensul analizării criticii formulate prin motivele de apel referitoare la „motivele independente de voința părții”, care să fi generat imposibilitatea reclamantei de a acționa în sensul legii speciale.

Ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. În rejudecare, vor fi administrate probatorii cu privire la situația medicală a reclamantei, se va verifica dacă aceasta avea posibilitatea de a acționa în vederea recuperării bunului revendicat conform dispozițiilor legii speciale și se va analiza în ce măsură împrejurarea internării într-un azil de bătrâni în străinătate constituie o piedică mai presus de voința reclamantei, un element de forță majoră, susceptibil de încadrare în situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun.

De asemenea, în rejudecare vor avute în vedere și celelalte critici inserate în motivarea recursului în măsura și în ordinea în care acestea se vor impune la reluarea dezbaterilor asupra apelului, raportat și la criticile dezvoltate prin motivele de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A. prin curator B. împotriva Deciziei nr. 727/Ap din data de 3 iunie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2015.