ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3134/2015

Decizia nr. 3134/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. Ltd. a chemat în judecată pe pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea actelor administrative emise de C.N.A.S., respectiv: Notificarea nr. NLD 5813 din 10 august 2011 prin care s-a indicat procentul de contribuție aferent trimestrului II/2010; Notificarea nr. NLD 5810 din 10 august 2011 prin care s-a indicat, procentul de contribuție aferent trimestrului I/2011; Notificarea nr. NLD 5811 din 10 august 2011 prin care s-a indicat procentul de contribuție aferent trimestrului II/2011; Notificarea nr. NLD 8327 din 15 noiembrie 2011 prin care s-a indicat, procentul de contribuție și suma estimată de plată aferente trimestrului II/2010; Notificarea nr. NLD 8328 din 15 noiembrie 2011 prin care s-a indicat, procentul de contribuție și suma estimată de plată aferente trimestrului III/2010; Notificarea nr. NLD 8329 din 15 noiembrie 2011 prin care s-a indicat, procentul de contribuție și suma estimată de plată aferente trimestrului IV/2010; Notificarea nr. NLD 8330 din 15 noiembrie 2011 prin care s-a indicat, procentul de contribuție și suma estimată de plată aferente trimestrului I/2011; Notificarea nr. NLD 8331 din 15 noiembrie 2011 prin care ne-a indicat, procentul de contribuție și suma estimată de plată aferente trimestrului II/2011.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la soluționarea contestațiilor sale formulate împotriva unor acte emise de pârâtă, respectiv notificările mai sus indicate.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 7236 din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. Ltd., în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

A anulat Notificările nr. NLD 8327 din 15 noiembrie 2011-8331 din 15 noiembrie 2011 și NLD nr. 5813, 5810 și 5811 din data de 10.08.2011 emise de pârâtă.

A respins capătul de cerere subsidiar ca rămas fără obiect.

Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Casa Națională de Asigurări de Sănătate solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, cu consecința menținerii notificărilor NLD 8327 din 15 noiembrie 2011, nr. 8331 din 15 noiembrie 2011 și NDL nr. 5813, 5810, 5811 din 10 august 2011 privind declararea și plata contribuției trimestriale aferente trimestrelor II 2010 - II 2011.

În motivarea cererii de recurs s-a criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie invocându-se motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu trimitere la normele legale în materie respectiv Ordinul comun al ministrului sănătății și al președintelui C.N.A.S. nr. 351/464 din 21.04.2011 pentru modificarea și completarea Normelor privind organizarea evidenței pe plătitori, declararea, constatarea și controlul contribuțiilor prev. la art. 363

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, soluționarea contestațiilor și încasarea contribuțiilor pentru finanțarea unor cheltuieli de sănătate, aprobate prin Ordinul ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 928/591/2010.

Invocând disp. art. 363

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, recurenta-pârâtă a arătat că plătitorii contribuției erau nominalizați de text, respectiv:

- deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor, pentru medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, pentru medicamentele de care beneficiază asigurații în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, și pentru medicamentele de care beneficiază asigurații în tratamentul spitalicesc, care realizează încasări din comercializarea în România a medicamentelor respective, după deducerea taxei pe valoarea adăugată;

- persoanele juridice care realizează încasări din comercializarea în România a medicamentelor, ca urmare a obținerii dreptului de comercializare direct de la deținătorul autorizației de punere pe piață a medicamentelor, respectiv de la persoana care a primit de la deținătorul autorizației de punere pe piață, direct sau indirect, dreptul de a transmite către terți dreptul de comercializare a medicamentelor în România, pentru situația în care deținătorii de autorizații de punere pe piață a medicamentelor respective nu desfășoară în România activități de comercializare a acestora.

S-a mai susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit că vânzarea unor medicamente către distribuitorii angro de medicamente de către intimata-reclamantă implică în mod necesar și transmiterea dreptului de comercializare a acelor medicamente, apreciind în mod greșit orice comerciant angro nu poate achiziționa marfa decât cu scopul de a le vinde.

Hotărârea și considerentele instanței de recurs

Prin decizia nr. 4147 din 5 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinței civile nr. 7236 din 20 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

A modificat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei A. Ltd., ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut următoarele:

- În raport de toate temeiurile de drept indicate de părți, se observă că prin disp. art. 363

1

din Legea nr. 95/2006, legiuitorul a instituit obligația de plată a contribuției în primul rând în sarcina deținătorilor autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor [alin. (1)], iar, în măsura în care aceștia nu desfășoară în România activități de comercializare, obligația incumbă persoanele juridice care realizează încasări din comercializarea în România a medicamentelor, ca urmare a obținerii dreptului de comercializare direct de la deținătorul autorizației de punere pe piață a medicamentelor, respectiv de la persoana care a primit de la deținătorul autorizației de punere pe piață, direct sau indirect, dreptul de a transmite către terți dreptul de comercializare a medicamentelor în România [alin. (2)].

Instanța de fond a reținut că reclamanta A. Ltd. deține autorizație de punere pe piață pentru anumite medicamente, dar nu a comercializat în România medicamentele respective în sistemul de asigurări sociale.

În condițiile în care reclamanta nu desfășoară în România activități de comercializare a medicamentelor respective, aceasta nu are calitatea de plătitor al contribuției potrivit art. 363

1

alin. (2) din Legea nr. 95/2006, introdus prin O.U.G. nr. 104/2009, întrucât aceste obligații revin numai entităților care comercializează în România medicamente în temeiul dreptului de comercializare obținut direct sau indirect de la deținătorul autorizației de punere pe piață, iar încasările sunt realizate din sistemul public de asigurări de sănătate.

Înalta Curte nu poate împărtăși o asemenea interpretare. În primul rând, în determinarea voinței legiuitorului trebuie să se pornească de la textele aflate pe o poziție superioară în ierarhia normelor juridice, adică de la textul de lege, către actele administrative emise în vederea organizării executării legii sau a celor ce privesc executarea ei în concret, iar nu invers.

Or, lecturându-se art. 363

1

din Legea nr. 95/2006 se observă că acea contribuție este impusă în primul rând în sarcina deținătorului autorizației de punere pe piață a medicamentelor, adică în sarcina celui care, în ipoteza în care desfășoară activitate de comercializare în România, le introduce în circuitul programelor naționale de sănătate, în tratamentul ambulatoriu sau spitalicesc la dispoziția asiguraților. În al doilea rând, contribuția fiind menită a finanța cheltuielile de sănătate, se observă că, la alin. (1) al art. 363

1

din Legea nr. 95/2006, legiuitorul nu acordă vreo relevanță eventualilor terți distribuitori subsecvenți, obligația de plată incumbând doar deținătorului autorizației atunci când desfășoară activități de comercializare în România, indiferent de modalitatea în care medicamentele ajung la beneficiar, fie prin vânzare directă către farmacii sau unități sanitare cu paturi ori altă modalitate, fie prin intermediul unor terți distribuitori care apoi le înstrăinează farmaciilor sau unităților sanitare cu paturi.

Instanța de recurs a mai constatat că, în același scop al finanțării sistemului de sănătate, tocmai pentru a se evita situațiile în care deținătorii de autorizații să eludeze incidența alin. (1) de la art. 363

1

din lege prin intermediul unor terți, legiuitorul a impus, în cazul în care deținătorul autorizației nu desfășoară activități de comercializare a medicamentelor în România, obligația de plată a contribuției în sarcina persoanele juridice care realizează încasări din comercializarea în România a medicamentelor, ca urmare a obținerii dreptului de comercializare direct de la deținătorul autorizației de punere pe piață a medicamentelor, respectiv de la persoana care a primit de la deținătorul autorizației de punere pe piață, direct sau indirect, dreptul de a transmite către terți dreptul de comercializare a medicamentelor în România.

În speță, societatea reclamantă este deținătoarea autorizației de punere pe piață a medicamentelor prevăzute de anexele nr. 2a și nr. 2b din Ordinul Ministrului Sănătății și Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 928/591/2010 împrejurare recunoscută în conținutul acțiunii și a vândut medicamente către furnizorii de medicamente utilizate în tratamentul ambulatoriu sau unitățile spitalicești cu paturi, relevante în acest sens fiind declarațiile de la dosar fond, întocmite de reprezentantul legal B. al SC A. România SRL, în calitate de împuternicit al A. Ltd. conform procurii depuse la dosar.

Pe cale de consecință, Înalta Curte a apreciat că dispozițiile art. 363

1

alin. (1) din Legea nr. 95/2006 sunt pe deplin aplicabile în condițiile în care prin probele depuse la dosar, rezultă că reclamanta este deținătoarea autorizației de punere pe piață a unor medicamente, a comercializat aceste medicamente în România nefiind demonstrată împrejurarea că a cedat dreptul de comercializare unei alte persoane juridice.

Contestația în anulare

Împotriva deciziei nr. 4147 din 5 noiembrie 2014, a formulat contestație în anulare societatea A. Ltd., întemeiată pe motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de contestație în anulare, contestatoarea arată că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale care constă în faptul că instanța de recurs nu a avut în vedere înscrisul care constată că A. Ltd. nu a obținut nicun fel de venituri din comercializarea în România a medicamentelor de care beneficiază asigurații în tratamentul ambulatoriu (farmacii).

Arată contestatoarea că instanța de recurs a apreciat situația contrară a societății, în sensul că ar fi realizat venituri din comercializarea medicamentelor, prin neobservarea existenței la dosarul cauzei a procesului-verbal de control al A.N.A.F. Prin procesul-verbal menționat, A.N.A.F. a constatat lipsa calității societății A. Ltd. de titular al obligației de plată a contribuției, ca urmare a necomercializării de medicamente în România.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Analizând contestația în anulare, în raport de considerentele deciziei pronunțate de instanța de recurs, de actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile procedurale aplicabile în speță, Înalta Curte respinge contestația în anulare, pentru următoarele considerente.

Motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., reglementează unul dintre cele două cazuri ale contestației în anulare specială, textul legal stabilind „in terminis”, ca și condiție de temeinicie, că pot constitui obiect al acesteia numai hotărârile instanțelor de recurs care sunt rezultatul unei greșeli materiale.

Noțiunea de „greșeală materială”, în accepțiunea textului menționat, printr-o interpretare logico-gramaticală, trebuie înțeleasă ca o eroare materială evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului (de exemplu anularea greșită ca netimbrat, deși la dosar se afla depusă dovada timbrării legale a recursului), și nu trebuie interpretată extensiv, în sensul că ar cuprinde și „greșeli de judecată”, respectiv de apreciere a temeiniciei pretențiilor deduse judecății, pe baza probelor și a situației de fapt stabilită de instanță.

În speță, din considerentele deciziei atacate rezultă cu certitudine că instanța de recurs nu a făcut decât interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente speței, respectiv ale art. 363

1

și ale art. 365

1

din Legea nr. 95/2006, conchizând că sunt pe deplin aplicabile în condițiile în care prin probele depuse la dosar, rezultă că reclamanta este deținătoarea autorizației de punere pe piață a unor medicamente, a comercializat aceste medicamente în România nefiind demonstrată împrejurarea că a cedat dreptul de comercializare unei alte persoane juridice.

Prin urmare, soluția pronunțată de Înalta Curte, în sensul admiterii recursului și respingerii acțiunii reclamantei s-a întemeiat pe un raționament juridic, expresie a dreptului de interpretare și apreciere a probelor dosarului recunoscut judecătorului în stabilirea adevărului, raportat la împrejurările concrete ale cauzei și bineînțeles în limitele prevederilor legale, în speță Legea nr. 95/1996.

Situația, potrivit căreia, în considerentele hotărârii, instanța de recurs nu a făcut referire și la procesul-verbal întocmit de A.N.A.F., nu poate reprezenta o „greșeală materială”, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. rpoc. civ., după cum am arătat, instanța de judecată fiind suverană în aprecia care anume probe din dosar sunt relevante pentru dezvoltarea raționamentului juridic și soluționarea cauzei.

În concluzie, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de A. Ltd.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. Ltd. împotriva deciziei nr. 4147 din 05 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2015.