ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1185/2017

Decizia nr. 1185/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 20 iulie 2016, reclamantul A. a contestat Decizia nr. 3294898 din 13 iulie 2016 emisă de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Serviciul pentru Imigrări Constanța, solicitând: - să fie obligat pârâtul la admiterea cererii pentru prelungirea dreptului de ședere temporară a reclamantului pe teritoriul României pentru o perioada de 1 an; - să se dispună suspendarea executării măsurii de părăsire a teritoriului României până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțată în prezenta cauză și prelungirea temporară a dreptului de ședere în România până la soluționarea contestației.

Prin Sentința nr. 187 din 13 octombrie 2016 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcția Migrație - Serviciul Pentru Imigrări Constanța.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că decizia de refuz al prelungirii dreptului de ședere este un act premergător returnării unui străin și constată neîndeplinirea condițiilor generale și speciale pentru prelungirea dreptului de ședere, iar potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 194/2002, numai decizia de returnare constituie act administrativ.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând casarea hotărârii, respingerea excepției inadmisibilității și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că acțiunea nu a fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002, ci pe cele ale Legii nr. 554/2004, în speță fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ formulate împotriva deciziei prin care i s-a refuzat prelungirea dreptului de ședere.

Intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Imigrări a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței instanței de fond.

La data de 7 februarie 2017, recurentul-reclamant A. a transmis, prin fax, cerere de renunțare la judecata recursului ce face obiectul prezentului dosar.

Înalta Curte reține că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecata recursului, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurentului care nu este supus cenzurii instanței, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Având în vedere dispozițiile art. 406 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora se poate renunța oricând la judecată, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă, dar și pe cele ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care impun judecătorului să se pronunțe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, Înalta Curte va lua act de cererea recurentului de renunțare la judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de cererea formulată de recurentul A. de renunțare la judecata recursului declarat împotriva Sentinței nr. 187 din 13 octombrie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2017.

Procesat de GGC - NN