ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1456/2017

Decizia nr. 1456/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA, prin Sucursala Brăila a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ teritorială comuna B. și Unitatea Administrativ teritorială municipiul Brăila, anularea Dispoziției nr. 271 din 26 iunie 2008 emisă de Unitatea Administrativ teritorială B., cât și a Deciziei de impunere nr. 4010/4.906.2008 pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice pentru anul 2008 pentru clădirile aferente punctului de lucru situat în incinta stațiunii C., județul Brăila, exonerarea de la plata obligațiilor stabilite prin actele atacate, suspendarea executării până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea depusă la 31 noiembrie 2009 reclamanta a formulat cerere de chemare în garanție a Unitatea Administrativ teritorială municipiul Brăila, solicitând ca în cazul în care va cădea în pretenții aceasta să-i restituie sumele plătite fără să fie debit cu titlu de impozite și taxe locale pentru imobilele proprietatea reclamantei situate în Stațiunea C., județul Brăila pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2008, despăgubirile în echivalentul accesoriilor pretinse de pârâta Unitatea Administrativ teritorială a comunei B. (majorări de întârziere, penalități de întârziere) calculate până la data pronunțării hotărârii în baza titlurilor executorii nr. x/477/2009 și nr. x/476/2009, în cadrul Dosarului de executare silită nr. x/476/2009, dobânda calculată până la data restituirii, precum și cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Prin Sentința civilă nr. 187 din 31 august 2010 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea reclamantei ca nefondată și a fost admisă cererea de chemare în garanție și obligată Unitatea Administrativ teritorială municipiul Brăila să restituie reclamantei sumele plătite cu titlu de impozite și taxe locale pentru imobilele proprietatea sa situate în Stațiunea C., jud. Brăila pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2008 cu dobânda legală până la data restituirii efective, cu cheltuieli de judecată către pârâta Unitatea Administrativ Teritorială comuna B.

Pentru a motiva această soluție instanța de fond a reținut că potrivit art. 249 alin. (2) C. fisc.: "orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire. Impozitul .. se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasată clădirea", în ceea ce privește obligația de a achita impozitul pe teren, în mod similar alin. (2) al art. 256 C. fisc. arată că acesta "se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasat terenul".

S-a arătat că, așa cum rezultă din extrasul de informare eliberat de Oficiul Registrului Comerțului, imobilele supuse impozitării (care sunt proprietatea SC A. SA) se află amplasate în județul Brăila, localitatea C. Deoarece în aceeași zonă se află Stațiunea C., în cauză a fost efectuată o expertiză topometrică, iar expertul a concluzionat că Stațiunea C. se află pe teritoriul administrativ al comunei B., situație ce rezultă și din toate celelalte înscrisuri depuse de pârâtă în copie la dosar.

Amplasarea imobilelor supuse impozitării, a susținut instanța de fond, nu poate fi stabilită prin analiza hărților cadastrale întocmite în anul 1976 când, potrivit susținerilor municipiului Brăila, "prin sistematizarea teritoriului Republicii Socialiste România s-au produs modificări la nivelul limitelor teritoriale ale unităților administrativ-teritoriale și din care, de asemenea, se poate observa că Stațiunea C. rămâne în limitele teritoriale ale municipiului Brăila, unitatea administrativ-teritorială care își mărește teritoriul administrativ cu alte teritorii din rațiuni de regândire teritorială" întrucât harta administrativ-teritorială a județului Brăila emisă de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară în cursul anului 2007 atestă faptul că limita de hotar dintre comuna B. și municipiul Brăila se află la Șoseaua de centură a municipiului Brăila pe DN 21.

Prin Ordinul nr. 31 din 1 februarie 2002 emis de Prefectul județului Brăila s-a dispus Constituirea Comisiei pentru delimitarea și marcarea hotarelor administrative ale comunei B., județul Brăila, iar potrivit lucrării efectuate, tronsonul de hotar se situează, de asemenea, pe drumul de centură acesta fiind însușit de ambele părți prin semnătură.

Cât privește solicitarea de a se analiza harta anexată Legii nr. 350/2001 din care în opinia Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Brăila reiese fără tăgadă că Stațiunea C. aparține teritoriului administrativ al municipiului Brăila, s-a considerat că, în mod corect, expertul a sesizat că susținerile municipiului Brăila exced cadrului legal deoarece "domeniul declarat în proprietate trebuie dovedit cu acte".

De altfel, nu se poate afirma că "Stațiunea C. este în proprietatea municipiului Brăila", că "stațiunea C. face parte din domeniul public al municipiului Brăila", câtă vreme în această stațiune și de altfel în întreaga localitate C. se exercită dreptul de proprietate asupra terenului și clădirilor de către particulari, persoane fizice și juridice.

Prin urmare, invocarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991 potrivit căruia "terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau municipiilor" a fost apreciată ca străină de natura cauzei, întrucât municipiul Brăila se pretinde proprietar, fără a avea niciun titlu, asupra unor suprafețe de teren aflate în proprietate privată.

În cauză, s-a considerat că nu are relevanță eventualul drept de administrare pe care l-ar avea municipiul Brăila, ci împrejurarea că reclamanta A. SA are amplasate imobilele supuse impozitării pe teritoriul comunei B. și nici împrejurarea că o anumită perioadă de timp impozitele au fost achitate către Municipiul Brăila pentru că acest lucru s-a realizat tocmai datorită faptului că, în mod nelegal, Municipiul Brăila a emis adrese către toți contribuabilii, solicitându-le să achite impozitul către Municipiul Brăila, invocând dispozițiile unei sentințe civile.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta SC A. SA și chemata în garanție Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Brăila.

I. În recursul declarat de reclamanta SC A. SA s-a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

S-a apreciat de către recurentă că actele administrative fiscale contestate sunt nelegale, fiind în contradicție cu legislația privind organizarea administrativă a teritoriului României, precum și cu planul de amenajare a teritoriului și, nu în ultimul rând, cu hotărârile judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanțele judecătorești în această speță.

Raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză a fost considerat ca fiind vădit lipsit de rațiuni tehnico-cadastrale, concluziile expertului desemnat având la bază doar corespondența dintre diferite instituții publice.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței și, pe fond, admiterea acțiunii reclamatei.

II. În recursul declarat de chemata în garanție Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Brăila s-a arătat că pe parcursul derulării cauzei, a probatoriilor administrate în cauză, nu s-a putut dovedi în niciun mod și prin niciun document preluarea din patrimoniul Statului Popular Brăila a Stațiunii C. de către Unitatea Administrativ Teritorială comuna B., iar prin H.G.R. nr. 363/2002 a fost atestată la domeniul public al municipiului Brăila Stațiunea C. în baza aceluiași Decret nr. 295/1951.

Deși instanța recunoaște existența și valabilitatea celor două hotărâri, în mod eronat și cu interpretarea greșită a actelor și a legilor în vigoare a pronunțat soluția atacată.

Abia în anul 2010 reclamanta a schimbat calitatea avută inițial de recurentă, dar cererea de chemare în garanție este inadmisibilă și, cu toate acestea, instanța de fond a admis-o.

Nici excepția decăderii din termenul de contestare a actelor administrativ fiscale emise de recurentă nu a fost analizată de către instanța de fond, dar a admis cererea de chemare în garanție pentru sume incluse în acte administrativ fiscale valabile, nedesființate, încasate în baza declarațiilor de impunere emise de SC A. și astfel s-a acordat mai mult decât s-a cerut.

Din lecturarea sentinței recurate reiese și că lipsesc motivele pe care s-a sprijinit instanța de fond în pronunțarea soluției, aceasta constituind un alt motiv de casare.

A fost încuviințată proba cu înscrisuri pentru părți.

Prin Încheierea din 22 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admisă cererea de sesizare a Curții de Apel Galați cu excepția de nelegalitate a H.G. nr. 363/2002 privind atestarea domeniului public al municipiului Brăila, Anexa 2, lit. g), a HCLM Brăila nr. 107 din 13 iulie 2001 sub aspectul însușirii inventarului ce cuprinde Stațiunea C., nelegalitatea parțială a HCLM Brăila nr. 2 din 31 ianuarie 2001 privind aprobarea Planului Urbanistic General și a Regulamentului de Urbanism pentru Municipiul Brăila, nelegalitatea Hotărârii de Consiliu Local Municipal Brăila nr. 16 din 31 ianuarie 2011 privind prelungirea valabilității Planului Urbanistic General și a Regulamentului de Urbanism și nelegalitatea HCLM Brăila nr. 238 din 27 iunie 2011 privind aprobarea planului Urbanistic Zonal (PUZ) "Stațiunea C.".

Prin Sentința nr. 52 din 25 februarie 2013 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/44/2008* a fost admisă excepția de neegalitate și constatată nelegalitatea H.G. nr. 363/2002 privind atestarea domeniului public al municipiului Brăila, Anexa 2, lit. g); nelegalitatea HCLM Brăila nr. 107 din 13 iulie 2001 sub aspectul însușirii inventarului ce cuprinde Stațiunea C.; nelegalitatea parțială a HCLM Brăila nr. 2 din 31 ianuarie 2001 privind aprobarea Planului Urbanistic General și a Regulamentului de Urbanism pentru Municipiul Brăila, sub aspectul includerii în PUG a "trupurilor" 2 și 3; nelegalitatea Hotărârii de Consiliu Local Municipal Brăila nr. 16 din 31 ianuarie 2011 privind prelungirea valabilității Planului Urbanistic General și a Regulamentului de Urbanism; nelegalitatea HCLM Brăila nr. 238 din 27 iunie 2011 privind aprobarea planului Urbanistic Zonal (PUZ) "Stațiunea C." și a fost respinsă excepția inadmisibilității invocată de Guvernul României cu privire la H.G. 363/2002 ca nefondată.

Recursul declarat de SC A. SA, Consiliul Local al municipiului Brăila, Guvernul României și Unitatea Administrativ Teritorială municipiul Brăila împotriva acestei soluții a fost admis prin Decizia nr. 1201 din 11 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și a fost modificată sentința atacată în sensul respingerii excepției de nelegalitate invocată.

În motivarea soluției s-a precizat că, în ceea ce privește H.G. nr. 363/2002, anexa 2, HCLM nr. 107 din 13 iulie 2001 și HCLM nr. 2 din 31 ianuarie 2001, fiind acte emise anterior Legii nr. 554/2004, excepția de nelegalitate va fi respinsă.

Cât privește excepțiile de nelegalitate a HCLM Brăila nr. 16 din 31 ianuarie 2011 și nr. 238 din 27 iunie 2011, neexistând o interdependență între aceste acte, instanța de recurs a reținut că motivele de nelegalitate invocate cu privire la acestea nu pot fi analizate distinct în prezenta cauză.

Prin Încheierea din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus suspendarea recursului până la soluționarea litigiului ce face obiectul Dosarului nr. x/88/2013 al Tribunalului Tulcea, secția civilă, contencios administrativ și fiscal, având în vedere că obiectul acelui dosar îl constituie cererea Prefectului Județului Brăila de obligarea Unității administrativ teritoriale comuna B. și Unității administrativ teritoriale municipiul Brăila de delimitare teritorială.

Acest dosar a fost soluționat prin Sentința civilă nr. 2222 din 26 noiembrie 2015 a Tribunalului Tulcea, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 579/CA din 8 iulie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și au fost obligate pârâtele să stabilească hotarul comun al celor două unități administrativ teritoriale conform limitelor stabilite prin Suplimentul nr. 2 la raportul de expertiză tehnică judiciară - refăcut, respectiv Anexa 6, revizuită.

Cauza a fost repusă pe rol și s-a acordat termen în ședința publică cu citarea părților.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză vor fi admise recursurile declarate pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii reclamantei SC A. SA, prin Sucursala Brăila de anulare a Dispoziției nr. 271 din 26 iunie 2008 emisă de Unitatea administrativ teritorială comuna B. și a Deciziei de impunere nr. 4010 din 4 iunie 2008 prin care s-au stabilit impozitul/taxa pe clădiri pe anul 2008 în sarcina reclamantei, pentru clădirile aferente punctului de lucru situat în incinta Stațiunii C., județul Brăila.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei cu motivarea că, în raport de prevederile art. 249 alin. (2) C. fisc. și art. 256 alin. (2) C. fisc. și de probele depuse la dosar, reclamanta are obligația de a plăti impozitul pe clădiri și impozitul pe teren către Unitatea administrativ teritorială comuna B., iar cererea de chemare în garanție a Unității administrativ teritoriale municipiul Brăila a fost admisă ca o consecință a respingerii acțiunii.

Criticile recurentelor ce vizează soluția primei instanțe sunt fondate.

Principala problemă ce urmează a fi dezlegată în prezenta cauză este aceea de a stabili, în raport de materialul probator administrat în cauză, dacă în anul 2008, când au fost emise actele contestate, Unitatea administrativ teritorială comuna B. le putea emite sau nu.

Atunci când a emis Dispoziția nr. 271 din 26 iunie 2008 și Decizia de impunere nr. 4010 din 4 iunie 2008 Unitatea administrativ teritorială comuna B. a apreciat că poate stabili obligația de plată a impozitului pe clădiri și a celui pe teren în sarcina reclamantei deoarece Stațiunea C. se află pe raza administrativă teritorială a comunei B., județul Brăila și nu pe cea a municipiului Brăila.

Reclamanta, în susținerea contestației administrative și în fața instanței de fond a precizat că a achitat aceste impozite către Primăria municipiului Brăila, având în vedere Sentința nr. 285 din 1 iunie 2000 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția civilă în Dosarul nr. x/1999, irevocabilă prin Decizia nr. 209 din 8 septembrie 2000 a Curții de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, .

Toate acestea dovedesc faptul că între Unitatea administrativ teritorială comuna B. și Unitatea administrativ teritorială municipiul Brăila a existat un diferend cu privire la amplasarea imobilelor proprietatea reclamantei SC A. SA .

Reclamanta, în perioada 2004 - 2008 a achitat impozitul pe clădiri și teren către Primăria municipiului Brăila, având în vedere că prin hotărârea judecătorească (Sentința civilă nr. 285/2000 a Tribunalului Brăila, irevocabilă prin Decizia nr. 209/2000 a Curții de Apel Galați) s-a dispus anularea hotărârii Consiliului Local al Comunei B. în sensul că au fost înlăturate dispozițiile privind includerea în zona 3 din raza teritorială administrativă a comunei B. a următoarelor obiective: Stațiunea balneară C., SC D. Brăila, SC E. SA Brăila și Platforma Chimică B.

Toate acestea o îndreptățeau pe reclamantă să considere că obligația de plată a impozitului pe clădiri și terenuri către Primăria municipiului Brăila este corect stabilită și, de aceea, a și efectuat plata acestora.

În fapt, în speță, se face aplicarea principiului aparenței în drept, principiu potrivit căruia sunt validate unele acte efectuate de către o persoană care s-a întemeiat cu bună-credință pe o aparență juridică, socotită în mod public reprezentând însăși realitatea.

Pentru a fi aplicabil acest principiu se cer îndeplinite următoarele condiții:

- să fie dovedită eroarea cu privire la calitatea celui care este titularul dreptului, eroare care trebuie să fie comună și invincibilă, adică convingerea că titularului aparent al dreptului este adevăratul proprietar, deși situația de fapt este numai aparent legală, dar contrară realității;

- să fie dovedită buna-credință a persoanei aflate în eroare.

Acest principiu, deși nu a fost consacrat legislativ, doctrina și jurisprudența au recunoscut aplicarea lui.

În speță este pe deplin aplicabil principiul aparenței în drept pentru că sunt îndeplinite condițiile cerute de acest principiu.

Condiția erorii comune și invincibile cu privire la calitatea de creditor a Primăriei municipiului Brăila este dovedită de următoarele împrejurări:

- între Unitatea administrativ teritorială comuna B. și Unitatea administrativ teritorială municipiul Brăila au existat neînțelegeri cu privire la amplasarea teritorială a Stațiunii C., dar în anul 2000, prin hotărâre judecătorească s-a stabilit că aceasta (împreună cu alte obiective) nu pot fii incluse în raza teritorial-administrativă a comunei B.;

- în perioada ulterioară soluționării acelui litigiu, Primăria municipiului Brăila a emis decizii de impunere pentru impozitul pe teren și construcții aferente Stațiunii C., ca și celelalte imobile ce s-au aflat în litigiu, iar deținătorii acestora au efectuat plățile către aceasta, inclusiv reclamanta din prezenta cauză;

- Unitatea administrativ teritorială comuna B. - Compartimentul impozite și taxe locale a emis decizia de impunere pentru plata impozitului pe clădiri și teren de către reclamantă în anul 2008, deși plata impozitelor respective se făcuse anterior acelui an către Primăria municipiului Brăila.

Și condiția bunei-credințe a reclamantei este dovedită în cauză prin întregul său comportament în calitate de contribuabil.

Având în vedere existența acelor hotărâri judecătorești irevocabile dar și adresa nr. 833 din 23 februarie 2007 emisă de Instituția Prefectului Județului Brăila din care rezultă că Stațiunea C. se află pe raza administrativ-teritorială a Municipiului Brăila și că impozitele și taxele locale aferente aceștia se vor achita în continuare către Direcția Finanțelor Publice Locale din cadrul Primăriei Brăila, reclamanta, dând dovadă de bună-credință, a achitat impozitele și taxele aferente către Primăria municipiului Brăila.

Buna sa credință nu poate fi înlăturată nici de faptul că, după mulți ani de incertitudine, în anul 2016 s-a stabilit irevocabil hotarul comun al celor două unități administrativ teritoriale, respectiv Unitatea administrativ teritorială municipiul Brăila și Unitatea administrativ teritorială comuna B.. Astfel, prin Sentința civilă nr. 2222 din 26 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă a fost admisă acțiunea reclamantei Instituția Prefectului județul Brăila, formulată în temeiul art. II din Legea nr. 133/2012 și obligate cele două unități administrativ-teritoriale să stabilească hotarul comun al acestora, sentință definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 579/CA din 8 iulie 2016 a Curții de Apel Constanța, prin care s-a respins recursul declarat împotriva acesteia.

Buna credință a reclamantei este dovedită și de faptul că între cele două unități administrativ-teritoriale a existat un conflict pozitiv de competență fiscală, fiind sesizată și Comisia Fiscală Centrală din cadrul Ministerul Finanțelor Publice, dar și un litigiu în care ar fi fost invocată excepția de nelegalitate a mai multor acte administrative referitoare la aceeași problemă a amplasării Stațiunii C. pe raza administrativă teritorială a unuia dintre cele două localități.

Prin soluția adoptată de instanța de fond a fost încălcat și principiul unicității impunerii astfel cum acesta este reglementat de art. 23, art. 85 alin. (1) lit. b), art. 87 teza a II-a, art. 105 alin. (3) C. proc. fisc.

În baza acestui principiu:

- un impozit local datorat de un contribuabil pentru un imobil și pentru o perioada de timp nu poate fi decât unul singur, indiferent de autoritatea publică care a încasat impozitul;

- există o singură obligație fiscală corelativă de plată de natură să stingă impozitul local.

Acest principiu este important pentru a fi protejate interesele contribuabililor pentru ipoteza unui conflict între creditorii fiscali, cum ar fi ipoteza prezentului litigiu legat de plata unor impozite și taxe locale.

Cum în cauză s-a făcut dovada plății impozitelor și taxelor locale aferente anului 2008 de către recurenta-reclamantă către Primăria municipiului Brăila, aceasta nu ar putea fi obligată la plata acelorași contribuții și către intimata-pârâtă Unitatea administrativ teritorială comuna B.

Ar trebui precizat că dispozițiile noului C. proc. fisc. au rezolvat problema conflictului de competență între autoritățile locale prin art. 43 alin. (3) Noul C. proc. fisc., potrivit cărora: "În cazul în care se ivește un conflict cu privire la delimitarea teritorială între două sau mai multe unități administrativ-teritoriale și/sau subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor, cu privire la aceeași materie impozabilă, până la clarificarea conflictului, contribuabilul datorează impozitele și taxele locale aferente materiei impozabile, la bugetul local al unității administrativ-teritoriale sau subdiviziunii administrativ-teritoriale în a cărei evidență era înscrisă materia impozabilă până la apariția conflictului. Celelalte organe fiscale locale nu au dreptul să perceapă impozite și taxe locale până la soluționarea conflictului. Impozitele și taxele locale plătite de contribuabil rămân venit al bugetului local la care au fost plătite chiar dacă după soluționarea conflictului dreptul de impunere aparține altui organ fiscal local. În acest caz, dreptul de impunere revine noului organ fiscal local competent, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a soluționat conflictul".

Prin aceste dispoziții au fost consacrate legislativ principiul unicității impunerii și cel al aparenței în drept din moment ce impozitele și taxele locale plătite de contribuabil rămân venit la bugetul local la care au fost plătite chiar dacă după soluționarea conflictului dreptul de impunere aparține altui organ fiscal local.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere incidența art.  C. proc. civ., în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul declarat de reclamanta SC A., va fi modificată sentința atacată în sensul admiterii acțiunii și anulării Dispoziției nr. 271/2008 și a Deciziei de impunere nr. 4010/2008 pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri pentru anul 2008, emise de Unitatea administrativ teritorială comuna B.

Referitor la cererea de chemare în garanție a Unității administrativ teritorială municipiul Brăila ce a fost admisă de instanța de fond, în raport de cele arătate anterior, se constată că sunt fondate și criticile formulate de recurenta-chemată în garanție .

Instituția cererii de chemare în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau de despăgubire și poate fi formulată nu numai în cazul drepturilor garantate legal ori convențional, care reies din lege sau din contractul încheiat de părți, ci și ori de câte ori partea care ar cădea în pretenții s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubire.

Pretențiile reclamantei împotriva chematului în garanție ar putea genera două procese distincte, iar avantajul chemării în garanție este acela al evitării unui proces ulterior, întrucât instanța rezolvă atât cererea principală, cât și cererea de chemare în garanție printr-o singură hotărâre, cu excepția reglementată de art. 63 alin. (2) C. proc. civ.

Din interpretarea prevederilor art. 72 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri, rezultă că soluția ce se va pronunța cu privire la cererea de chemare în garanție depinde de soluția dată cererii principale, în funcție de cel care a formulat cererea de chemare în garanție.

În speță, având în vedere că acțiunea reclamantei a fost admisă și anulate actele prin care era obligată la plata impozitului și taxelor aferente clădirilor și terenului deținut în Stațiunea C. către Unitatea administrativ teritorială comuna B., nu se mai poate dispune restituirea sumelor plătite cu acest titlu în perioada 2004-2008 către Unitatea administrativ teritorială municipiul Brăila, mai ales că litigiul a vizat numai impozitele aferente anului 2008, astfel că nu poate fi admisă cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă.

În aceste condiții nu se vor analiza nici criticile recurentei chemate în garanție aduse hotărârii instanței de fond.

Având în vedere cele mai sus menționate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis și recursul declarat de chemata în garanție UAT mun. Brăila, modificată sentința atacată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta SC A. SA și de chemata în garanție Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila împotriva Sentinței nr. 187 din 31 august 2010 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că admite acțiunea reclamantei SC A. SA formulată în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei B.

Dispune anularea Dispoziției nr. 271 din 26 iunie 2008 și a Deciziei de impunere nr. 4010 din 04 iunie 2008 pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri pentru anul 2008, emise de UAT B..

Respinge cererea de chemare în garanție a Unității Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila formulată de reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2017.

Procesat de GGC - GV