ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1683/2016

Decizia nr. 1683 /20 16 Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VlII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 7 ianuarie 2016, reclamantul A. a solicitat, în esență, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, obligarea la emiterea titlului de plată aferent deciziei nr. 10289 din 26 mai .2011 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin sentința nr. 908 din 18 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIIl-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

În motivarea sentinței, s-a reținut că Legea nr. 165/2013 stabilește competența tribunalului - secția civilă de soluționare a contestației împotriva deciziilor prevăzute de art. 33 și 34, luate pe fond, așa încât nu există niciun motiv pentru a considera că cererile privind refuzul nejustificat de soluționare a cererilor de acordare a despăgubirilor potrivit Legii nr. 165/2013 nu sunt de competența aceleiași instanțe. În mod evident intenția legiuitorului a fost aceea de a stabili competența exclusivă a tribunalului - secția civilă în ceea ce privește toate litigiile izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013. Emiterea titlului de plată, obiect al cererii deduse judecății, se înscrie între obligațiile prevăzute de menționata lege între cele ale entităților învestite de lege de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv art. 31 și art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Prin urmare, cadrul legal special în care se pot înscrie pretențiile reclamantului este reprezentat de Legea nr. 247/2005, iar mai apoi de Legea nr. 165/2013. Nu pot fi reținute argumentele pârâtei în sensul că ar aparține curții de apel competența de soluționare a cauzei, în baza dispozițiilor art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în raport de rangul autorității emitente a actului contestat, respectiv autoritate centrală, întrucât competența materială este reglementată printr-o normă specială (Legea nr. 165/2013), care, în raport de acest caracter, se aplică cu prioritate față de norma generală, reprezentată în speță de art. 10 invocat. Prin sentința nr. 617 din 18 mai 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VlII-a de contencios administrativ și fiscal.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a-l soluționa. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în conformitate cu art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar conform art. 20, competența de soluționare a acțiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel în a cărei raza teritorială domiciliază reclamantul.

Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanței reședinței sale din țară sau după caz, instanței domiciliului reprezentantului acestuia în România, iar dacă nu are nici reședință în România și nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. Din interpretarea acestor dispoziții legale rezulta că prezenta cauză este de competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte constată că, în cauză, competența soluționării cererii deduse judecății revine Tribunalului București, pentru următoarele considerente: Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu solicitarea reclamantului de obligare a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată aferent deciziei cuprinzând titlul de despăgubire, ce a fost emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005. Fața de obiectul cererii, se constată că reclamantul urmărește sancționarea de către instanță a neîndeplinirii de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a unei obligații legale, referitoare la emiterea titlului de plată, ulterior emiterii titlului de despăgubire.

Potrivit art. 18 din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente „După emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată (...)”. În continuare, capitolul V 1 din lege reglementa modul de valorificare a titlurilor de despăgubire. Atât dispozițiile art. 18, cât și cele ale capitolului V 1 din Legea nr. 247/2005, au fost abrogate, în întregime, prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Legea nr. 165/2013 reglementează modul de acordare a măsurilor compensatorii, iar dispozițiile sale sunt aplicabile dosarelor de despăgubire nefinalizate până la data intrării în vigoare a acestei legi, chiar dacă procedura a început anterior, în baza Legii nr. 247/2005. Aplicarea în timp a legii speciale rezultă din art. 4 al Legii nr. 165/2013, potrivit cărora „dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi (...)”. Art. 41 din Legea nr. 165/2013 stabilește obligația Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de emitere a titlului de plata, după emiterea - fie de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fie de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ulterior Legii nr. 165/2013 - a unei decizii cuprinzând titlul de despăgubire.

Conflictul negativ de competență de față presupune a se stabili dacă deciziile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de emitere a titlului de plată se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 34 din Legea nr. 165/2013, cu finalitatea constatării incidenței art. 35 din lege, care stabilește în mod expres competența de soluționare a cererilor referitoare la deciziile vizate de art. 34, alături de cele vizate de art. 33 din aceeași lege. Art. 33 și art. 34 din Legea nr. 165/2013 au în vedere decizii emise de diferitele entități implicate în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv. Acest proces trebuie înțeles în sens larg, ca acoperind atât etapa reglementată prin Legea nr. 10/2001, cât și pe cea acordare a măsurilor compensatorii, reglementată prin Legea nr. 165/2013, deoarece din întreg cuprinsul Legii nr. 165/2013 rezultă că prevederile sale sunt aplicabile ambelor etape procedurale, dacă nu se prevede altfel în mod expres.

În acest sens s-a pronunțat constant și Curtea Constituțională (de exemplu, prin Decizia nr. 88/2014, dată în interpretarea art. 4 din lege). Astfel, prevederile art. 33 din lege vizează deciziile emise de entitățile învestite de lege cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în timp ce art. 34 se referă la deciziile emise de entitățile învestite de lege în procedura de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013. Dată fiind atribuția de emitere a titlului de plată prevăzută de art. 41, deciziile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților se încadrează în cea din urmă categorie de entități.

De altfel, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este menționată în mod expres în art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013 ca fiind o „entitate învestită de lege”, respectiv una dintre structurile cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii. În ceea ce privește soluționarea contestațiilor împotriva deciziei de emitere a titlului de plata de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, nu există vreo normă specială de competență în cuprinsul Legii nr. 165/2013. Ca atare, față de incidența art. 34 din lege în cazul acestor decizii, se consideră că este aplicabil art. 35 alin. (1), care prevede că acestea pot fi atacate de persoana îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, tară să distingă în privința diferitelor entități abilitate să emită decizii în procedura Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 165/2013.

În speță, însă, nu a fost emisă o decizie privind titlul de plată de către Autoritatea Naționaiă pentru Restituirea Proprietăților, caz în care este incident art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care reglementează tocmai ipoteza cererilor adresate instanței de judecată atunci când vreuna dintre entitățile învestite de lege nu se pronunță asupra dreptului persoanei îndreptățite în termenul legal. Întrucât alin. (2) trimite la instanța competentă stabilită potrivit alin. (1) al art. 35, față de considerentele expuse anterior în legătură cu această instanță, rezultă că cererea decurgând din neîndeplinirea obligației Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de emitere a titlului de plată este de competența secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, și nu de competența instanței de contencios administrativ.

Față de considerentele expuse și având în vedere faptul că sediul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților se află în raza teritorială a Tribunalului București, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, având ca obiect despăgubiri - Legea nr. 165/2013, în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 septembrie 2016.