ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1683/2016

Decizia nr.

1683

/20

16

Asupra conflictului negativ de

competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VlII-a de contencios

administrativ și fiscal,

la

data de 7 ianuarie 2016, reclamantul A. a solicitat, în esență, în contradictoriu

cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, obligarea la

emiterea titlului de plată aferent deciziei nr. 10289 din 26 mai .2011 emisă

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin sentința nr. 908 din

18 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIIl-a de contencios

administrativ și fiscal,

a

admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția civilă.

În

motivarea sentinței, s-a reținut

că Legea nr. 165/2013 stabilește competența tribunalului - secția

civilă de soluționare a contestației împotriva deciziilor prevăzute

de art. 33 și 34, luate pe fond, așa încât nu există niciun motiv

pentru a considera că cererile privind refuzul nejustificat de soluționare

a cererilor de acordare a despăgubirilor potrivit Legii nr. 165/2013 nu sunt

de competența aceleiași instanțe.

În

mod evident intenția legiuitorului

a fost aceea de a stabili competența exclusivă a tribunalului - secția

civilă în ceea ce privește toate litigiile izvorâte din aplicarea Legii

nr. 165/2013.

Emiterea titlului de plată,

obiect al cererii deduse judecății, se înscrie între obligațiile

prevăzute de menționata lege între cele ale entităților învestite

de lege de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv

art. 31 și art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Prin urmare, cadrul legal special

în care se pot înscrie pretențiile reclamantului este reprezentat de Legea

nr. 247/2005, iar mai apoi de Legea nr. 165/2013.

Nu pot fi reținute argumentele

pârâtei în sensul că ar aparține curții de apel competența de

soluționare a cauzei, în baza dispozițiilor art. 10 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, în raport de rangul autorității emitente a

actului contestat, respectiv autoritate centrală, întrucât competența

materială este reglementată printr-o normă specială (Legea

nr. 165/2013), care, în raport de acest caracter, se aplică cu prioritate față

de norma generală, reprezentată în speță de art. 10 invocat.

Prin sentința nr. 617 din

18 mai 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a admis excepția necompetenței

materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VlII-a de

contencios administrativ și fiscal.

A constatat ivit conflictul negativ

de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație

și Justiție, pentru a-l soluționa.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul

a reținut că, în conformitate cu art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,

în contradictoriu cu statul reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, iar conform art. 20, competența de soluționare a

acțiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz,

refuzul acesteia de a emite decizia revine secției de contencios administrativ

și fiscal a curții de apel în a cărei raza teritorială domiciliază

reclamantul.

Dacă reclamantul domiciliază

în străinătate, cererea se adresează instanței reședinței

sale din țară sau după caz, instanței domiciliului reprezentantului

acestuia în România, iar dacă nu are nici reședință în România

și nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează secției

de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Din interpretarea acestor dispoziții

legale rezulta că prezenta cauză este de competența secției

de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Examinând conflictul negativ de

competență, Înalta Curte constată că, în cauză, competența

soluționării cererii deduse judecății revine Tribunalului București,

pentru următoarele considerente:

Instanța de judecată

a fost învestită în cauză cu solicitarea reclamantului de obligare a Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului

de plată aferent deciziei cuprinzând titlul de despăgubire, ce a fost

emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

în temeiul Legii nr. 247/2005.

Fața de obiectul cererii,

se constată că reclamantul urmărește sancționarea de către

instanță a neîndeplinirii de către Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților a unei obligații legale, referitoare

la emiterea titlului de plată, ulterior emiterii titlului de despăgubire.

Potrivit art. 18 din Legea nr.

247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției,

precum și unele măsuri adiacente „După emiterea titlurilor de despăgubire

aferente, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite,

un titlu de conversie și/sau un titlu de plată (...)”. În continuare,

capitolul V

1

din lege reglementa modul de valorificare a titlurilor de

despăgubire.

Atât dispozițiile art. 18,

cât și cele ale capitolului V

1

din Legea nr. 247/2005, au fost abrogate,

în întregime, prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului

de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod

abuziv în perioada regimului comunist în România.

Legea nr. 165/2013 reglementează

modul de acordare a măsurilor compensatorii, iar dispozițiile sale sunt

aplicabile dosarelor de despăgubire nefinalizate până la data intrării

în vigoare a acestei legi, chiar dacă procedura a început anterior, în baza

Legii nr. 247/2005.

Aplicarea în timp a legii speciale

rezultă din art. 4 al Legii nr. 165/2013, potrivit cărora „dispozițiile

prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal,

la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data

intrării în vigoare a prezentei legi (...)”.

Art. 41 din Legea nr. 165/2013

stabilește obligația Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților de emitere a titlului de plata, după emiterea - fie

de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fie de către Comisia Națională

pentru Compensarea Imobilelor, ulterior Legii nr. 165/2013 - a unei decizii cuprinzând

titlul de despăgubire.

Conflictul negativ de competență

de față presupune a se stabili dacă deciziile Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților de emitere a titlului

de plată se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 34 din

Legea nr. 165/2013, cu finalitatea constatării incidenței art. 35 din

lege, care stabilește în mod expres competența de soluționare a cererilor

referitoare la deciziile vizate de art. 34, alături de cele vizate de art.

33 din aceeași lege.

Art. 33

și art. 34 din Legea nr. 165/2013 au în vedere decizii

emise de diferitele entități implicate în procesul de restituire a imobilelor

preluate abuziv. Acest proces trebuie înțeles în sens larg, ca acoperind atât

etapa reglementată prin Legea nr. 10/2001, cât și pe cea acordare a măsurilor

compensatorii, reglementată prin Legea nr. 165/2013, deoarece din întreg cuprinsul

Legii nr. 165/2013 rezultă că prevederile sale sunt aplicabile ambelor

etape procedurale, dacă nu se prevede altfel în mod expres. În acest sens s-a

pronunțat constant și Curtea Constituțională (de exemplu, prin

Decizia nr. 88/2014, dată în interpretarea art. 4 din lege).

Astfel, prevederile art. 33 din

lege vizează deciziile emise de entitățile învestite de lege cu soluționarea

cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în timp ce art. 34 se referă

la deciziile emise de entitățile învestite de lege în procedura de acordare

a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013.

Dată fiind atribuția

de emitere a titlului de plată prevăzută de art. 41, deciziile Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților se încadrează în

cea din urmă categorie de entități. De altfel, Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților este menționată în mod expres

în art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013 ca fiind o „entitate învestită

de lege”, respectiv una dintre structurile cu atribuții în procesul de restituire

a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii.

În

ceea ce privește soluționarea

contestațiilor împotriva deciziei de emitere a titlului de plata de către

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, nu

există vreo normă specială de competență în cuprinsul Legii

nr. 165/2013.

Ca atare, față de incidența

art. 34 din lege în cazul acestor decizii, se consideră că este aplicabil

art. 35 alin. (1), care prevede că acestea pot fi atacate de persoana îndreptățită

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se

află sediul entității, tară să distingă în privința

diferitelor entități abilitate să emită decizii în procedura

Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 165/2013.

În

speță, însă, nu a fost emisă

o decizie privind titlul de plată de către Autoritatea Naționaiă

pentru Restituirea Proprietăților, caz în care este incident art. 35 alin.

(2) din Legea nr. 165/2013, care reglementează tocmai ipoteza cererilor adresate

instanței de judecată atunci când vreuna dintre entitățile învestite

de lege nu se pronunță asupra dreptului persoanei îndreptățite

în termenul legal.

Întrucât

alin. (2) trimite la instanța competentă

stabilită potrivit alin. (1) al art. 35, față de considerentele expuse

anterior în legătură cu această instanță, rezultă

că cererea decurgând din neîndeplinirea obligației Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților de emitere a titlului

de plată este de competența secției civile a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul entității, și nu de competența

instanței de contencios administrativ.

Față de considerentele

expuse și având în vedere faptul că sediul Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților se află în raza teritorială

a Tribunalului București, Înalta Curte va stabili competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul

A. în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea

Imobilelor, având ca obiect despăgubiri - Legea nr. 165/2013, în favoarea Tribunalului

București, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 septembrie 2016.