ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 145/RC/2017

Deliberând asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 669 din 20 aprilie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/211/2015 a Judecătoriei Cluj Napoca, în temeiul art. 5 C. pen. s-a constatat că legea penală mai favorabilă aplicată în cauză este C. pen. de la 1969.

A fost condamnată inculpata A. în baza art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969 și art. 5 C. pen., ca urmare a recalificării faptelor pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții, cu consecințe deosebit de grave în forma continuată (în actuala reglementare 22 de infracțiuni de înșelăciune comise în concurs real prev. de art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.) la o pedeapsă de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară, conform art. 65 și art. 66 C. pen. de la 1969.

În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatei exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la terminarea executării pedepsei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că faptele inculpatei A. care, în perioada 1 august 2007 - 8 octombrie 2008, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a indus și menținut în eroare părțile civile, prin prezentarea ca adevărată a unor fapte mincinoase în legătură cu proiectarea, autorizarea și construirea efectivă a unor apartamente în com. Baciu, pentru care au fost încheiate un număr de 22 antecontracte de vânzare-cumpărare, păgubind părțile civile B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U., V., X., și Z., cu suma totală de 804.880 euro, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune in forma continuata prev. si ped. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. de la 1969 cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1969 și art. 5 C. pen. privind legea penală mai favorabilă, ca urmare a recalificării faptei în prezenta reglementare prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. (fiind vorba de 22 de infracțiuni de înșelăciune, în concurs real).

S-a reținut existența intenției infracționale în sarcina inculpatei A., raportat la conduita acesteia în legătură cu antecontractele încheiate, măsurile luate pentru respectarea clauzelor contractuale, lipsa unor acțiuni coerente raportat la pretinsul scop urmărit, nerespectarea normelor de planificare, evaluare, finanțare și edificare a construcțiilor, ascunderea unor realități ce le-au determinat pe părțile civile să încheie antecontractele păgubitoare pentru apartamentele ce urmau a fi construite în ansamblul „x” (în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin Decizia penală nr. 2040 din 12 iunie 2012).

S-a apreciat că probele administrate, dovedesc că părțile civile au fost induse în eroare în ce privește posibilitățile reale de construire a apartamentelor promise, fiind determinate să plătească sume mari de bani, în temeiul antecontractelor încheiate, iar apartamentele respective nu au fost construite, iar părțile civile nu și-au putut recupera sumele de bani date.

Inducerea în eroare, amăgirea, înșelarea părților civile, profitând de situația pieței imobiliare din acea perioadă în municipiul Cluj-Napoca, nu înlătură răspunderea penală a inculpatei A., care a fost de rea-credință, prezentând public intenția de a edifica un ansamblu rezidențial, format din 6 blocuri, încheind antecontracte de vânzare cumpărare cu proprietarii terenurilor, deși nu avea banii necesari executării proiectului imobiliar, nu a obținut vreun credit bancar pentru finanțarea investiției, neavând asigurată altă modalitate de finanțare a execuției lucrărilor și nici nu avea încheiate contracte de execuții de lucrări.

Inculpata a acționat cu scopul de a obține profit într-o afacere imobiliară, fără a avea resursele necesare și capacitatea de a construi, iar cele susținute în sensul că a pierdut bani, nu o exonerează de răspundere pentru faptul că a convins părțile civile să-și piardă banii într-o investiție imobiliară ale cărei riscuri vizibile le-a ascuns.

Elementele de individualizare a persoanei inculpatei și activitatea infracțională derulată au fost avute în vedere de instanță, la dozarea pedepsei aplicate în speță, respectiv că are vârsta de 61 de ani, pensionară, apreciindu-se că aplicarea unor pedepse ferme, în regim de detenție, se impune și prin prisma faptului că o reacție mai blândă, din partea autorităților, ar fi de natură să perpetueze impresia că organele judiciare manifestă toleranță față de faptele de înșelăciune, precum și ideea nerespectării legii cu complicitatea autorităților, cu consecințe grave asupra existenței efective a statului de drept.

Judecând în aceste limite instanța a apreciat că aplicarea unei pedepse de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, și b) C. pen., ca pedeapsă complementară, conform art. 65 și art. 66 C. pen. de la 1969 este în măsură să contribuie la realizarea scopurilor coercitive și reeducative ale legii penale.

Instanța a mai reținut că, subzistând răspunderea penală a inculpatei pentru infracțiunea de înșelăciune, va exista și o răspundere civilă delictuală a acesteia, în calitate de autor, pentru această faptă și va fi obligată la repararea prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpata A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, precizând că se impunea achitarea întrucât faptele nu există.

Prin

Decizia penală nr. 1141/A din data de 05 octombrie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 669 din 20 aprilie 2016 a Judecătoriei Cluj Napoca.

A obligat inculpata să achite părților civile F., G., S., T., Z., R., I., H., D. suma de câte 1.200 lei cheltuieli judiciare și la 400 lei cu același titlu în favoarea statului.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a efectuat încadrarea juridică a actelor materiale comise de către inculpată în infracțiunea de înșelăciune prev. și ped. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. anterior care reprezintă legea penală mai favorabilă în speță deoarece potrivit N.C.P. actele materiale ar trebui încadrate în infracțiuni distincte, aflate în concurs, pentru care regimul sancționator este mult mai aspru datorită numărului mare de acte materiale comise de către inculpată.

Prima instanță a individualizat pedeapsa principală aplicată inculpatei apelante de 10 ani închisoare și de 5 ani pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, cu respectarea tuturor criteriilor generale și speciale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 C. pen.

Sub aspectul laturii civile, s-a apreciat corect că se impune acordarea daunelor morale deoarece fapta inculpatei a cauzat un prejudiciu moral determinat de schimbarea condițiilor de viață ale părților civile, care au rămas atât fără sumele de bani achitate inculpatei, cât și fără locuință pentru achitarea cărora au contractat credite bancare.

Împotriva Deciziei penale nr. 1141/A din data de 05 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, la data de 13 decembrie 2016 a declarat prezentul recurs în casație inculpata A., invocând cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1)

2

C. proc. pen. „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”.

În esență, inculpata A. a susținut că în mod greșit instanțele inferioare au stabilit și aplicat pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârșirea în concurs real a 22 de infracțiuni de înșelăciune, reținând dispozițiile C. pen. anterior ca lege penală mai favorabilă.

În opinia inculpatei, legea penală mai favorabilă este N.C.P., limitele de pedeapsă fiind mai mici față de vechea reglementare, în C. pen. anterior se prevedea o pedeapsă între 10-20 de ani, iar în actualul C. pen. se prevede pedeapsa de la 3 luni la 6 ani.

A arătat că instanța de fond a reținut dispozițiile C. pen. anterior și a aplicat o pedeapsă de 10 ani închisoare, motivat de împrejurarea că N.C.P. sancționează mai grav concursul de infracțiuni, iar în situația aplicării acestor dispoziții s-ar fi ajuns la aplicarea unei pedepse de 16 ani închisoare.

Însă, inculpata a precizat că instanța de fond a reținut circumstanțe atenuante și a aplicat o pedeapsă în cuantumul minim, respectiv 10 ani închisoare.

În raport de acest aspect, inculpata a solicitat aplicarea dispozițiilor N.C.P. referitoare la pedeapsă, respectiv 6 luni - 3 ani, reținerea circumstanțelor atenuante și aplicarea unei pedepse în cuantum minim, respectiv 6 luni.

Astfel, inculpata a apreciat că și în situația în care s-ar reține concursul de infracțiuni, pentru cele 22 de infracțiuni de înșelăciune, s-ar ajunge la o pedeapsă de cel mult 4 ani închisoare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 25 ianuarie 2017, fiind stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu la data de 3 martie 2017.

Prin încheierea din 3 martie 2017, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 1141/A din data de 05 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală, fiind stabilit termen pentru judecarea pe fond a recursului în casație la data de 31 martie 2017.

Analizând recursul în casație în limitele prev. de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

În consecință, Înalta Curte constată că sfera controlului judiciar pe calea recursului în casație a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea analiza și netemeinicia deciziei atacate.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatului i-au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, inculpata A. nu invocă aspecte de nelegalitate, prin raportare la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ci, practic, solicită aplicarea dispozițiilor N.C.P., referitoare la pedeapsă, reținerea circumstanțelor atenuante și aplicarea unei pedepse în cuantum minim, respectiv 6 luni închisoare, apreciind că, și în ipoteza reținerii concursului de infracțiuni, pentru cele 22 de infracțiuni de înșelăciune, s-ar ajunge la o pedeapsă de cel mult 4 ani.

Așa cum s-a arătat, în procedura recursului în casație se verifică legalitatea pedepsei aplicate în raport de încadrarea juridică și circumstanțele de fapt reținute, în mod definitiv, de instanța care a judecat apelul.

Înalta Curte reține, cu privire la invocarea cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., că inculpata, practic, solicită o reevaluare a situației reținută în cauză, situație nepermisă în calea de atac a recursului în casație, întrucât aspectele solicitate de inculpată vizează critici de netemeinicie, or, în cadrul recursului în casație nu pot fi invocate decât aspecte de nelegalitate, astfel cum sunt prevăzute expres de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, solicitarea apărării privind aplicarea N.C.P. cu privire la pedeapsă, reținerea circumstanțelor atenuante și stabilirea unei pedepse în cuantum de 6 luni închisoare excede, în mod evident, cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Înalta Curte nu poate proceda la reevaluarea conținutului mijloacelor de probă, nu poate da o nouă apreciere materialului probator administrat, nu poate stabili o nouă situație de fapt și nici nu poate proceda la reindividualizare a pedepsei, acestea fiind atributul exclusiv al instanței de fond și de apel.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Instanța de casare nu judecă pe fond procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă, exclusiv, dacă din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Totodată, în raport de cazul de recurs în casație formulat - art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se constată că s-au aplicat pedepse în limite prevăzute de lege, Înalta Curte reținând că această pretinsă nelegalitate a fost invocată de recurentă cu scopul de a obține o nouă individualizare a pedepsei și, în final, o pedeapsă în cuantum mai mic, aspecte care, pentru motivele deja arătate, nu poate fi analizat pe calea recursului în casație.

Înalta Curte reține că aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută/menținută prin hotărârea atacată, instanța de recurs nefiind abilitată de lege să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei, tocmai datorită limitării erorilor de drept ce pot fi corectate în calea extraordinară de atac a recursului în casație, așa cum s-a menționat anterior.

Astfel, Înalta Curte nu poate verifica corecta aplicare a legii penale mai favorabile de către instanța de apel, aspect față de care invocarea nelegalității limitelor de pedeapsă, prin raportare la această critică, nu poate fi analizată în cadrul cazului de casare invocat.

Totodată, se reține că o pedeapsă depășește, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de C. pen. pentru o anumită infracțiune. Există, însă, situații, și nu puține, în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reținerii unor împrejurări care au drept consecință reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă.

Aceste împrejurări țin de individualizarea legală a pedepsei și pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (cum sunt circumstanțele atenuante au agravante, unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, unele cazuri speciale de atenuante sau agravare, etc). dar pot fi și de natură procesuală (cum ar fi judecarea cauzei în procedura recunoașterii învinuirii).

Înalta Curte reține că inculpata A. a fost condamnată, în baza art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., ca urmare a recalificării faptelor pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții, cu consecințe deosebit de grave în forma continuată, la o pedeapsa de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., faptă pentru a cărei sancționare limita minimă prevăzută de C. pen. anterior este de 10 ani.

Prin urmare, sancțiunea aplicată inculpatei prin decizia recurată se încadrează în limitele legale.

Față de aceste considerente, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul în casație declarat de inculpata A., cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 1141/A din data de 05 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală.

Obligă recurenta inculpată A. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu,

în sumă de 65 lei, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2017.