ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 14/RC/2017

Deliberând asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 503 din 23 martie 2016 a Judecătoriei Cluj - Napoca, printre altele, a fost respinsă cererea formulată de către apărătorul inculpatei A. privind schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, ca neîntemeiată.

Potrivit art. 5 din C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatei este C. pen. anterior.

A fost condamnată inculpata A., fără antecedente penale, pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată, prev. de art. 26 din V.C.P., raportat la art. 289 alin. (1) din V.C.P., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din V.C.P. (2 acte materiale), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din V.C.P. și art. 5 C. pen., la o pedeapsa de 6 luni închisoare - complicitate la uz de fals, în formă continuată, prev. de art. 26 din V.C.P. raportat la art. 291 teza I din V.C.P., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din V.C.P. (2 acte materiale), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din V.C.P. și art. 5 C. pen., la o pedeapsa de 3 luni închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. anterior cu aplic art. 5 C. pen., s-a constatat concursul real de infracțiuni și, în temeiul art. 34 lit. b) C. pen. anterior cu aplic art. 5 C. pen., s-a contopit pedeapsa de 6 luni închisoare cu pedeapsa de 3 luni închisoare, în final inculpata executând pedeapsa de 6 luni închisoare.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 187/2013 rap. la art. 71 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen. pe durata stabilită în art. 71 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 81 C. pen. anual cu aplic art. 5 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni, termen stabilit în condițiile art. 82 C. pen., iar în temeiul art. 71 alin (5) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.

În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatei asupra cazurilor de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul încălcării prevederilor art. 83 C. pen.

În baza art.  25 alin (3) C. proc. pen. rap. la art. 112 alin (1) lit. f) C. pen., s-a dispus desființarea totală a înscrisurilor falsificate, cele două procese verbale de vecinătate încheiate la data de 24 februarie 2010 de la fila 202 și 234 vol. I d.u.p., cele două documentații tehnice de la filele 183-192 și de la 217 - 224 vol. I d.u.p.

În baza art. 25 alin (3) C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară, înlăturarea mențiunilor, înscrierilor și înregistrărilor efectuate în cartea funciară, în baza documentelor falsificate.

Împotriva acestei sentințe, printre alții, a formulat apel inculpata A.

Prin Decizia penală nr. 873 din 22 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj,

printre altele, s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de către inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 503 din 23 martie 2016 a Judecătoriei Cluj - Napoca.

Împotriva Deciziei penale

nr. 873 din 22 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj,

a declarat recurs în casație

inculpata A.

, la data de 19 august 2016.

Prin Încheierea nr. x/RC din data de 11 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 873 din 22 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/211/2015.

S-a trimis cauza completului care judecă recursul în casație respectiv, C10, în compunere de 3 judecători.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte,

verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, a constatat că Decizia penală nr.

873 din 22 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj

face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, iar calea de atac a fost formulată de către recurenta inculpată în termenul prevăzut de lege, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434-436 C. proc. pen.

Din examinarea cererii de recurs în casație rezultă îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) C. proc. pen., fiind menționate: numele și prenumele părții care a exercitat recursul în casație, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea acestuia, precum și semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

Prin cererea de recurs în casație s-a invocat incidența cazului de casare prevăzut de - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, prin cererea de recurs în casație formulată, inculpata a arătat, în esență, că deși prin decizia atacată s-a

stabilit

definitiv că mențiunile completate ar fi necorespunzătoare adevărului, în cuprinsul acesteia nu se arată care ar fi motivele pentru care respectivele mențiuni olografe nu ar corespunde adevărului.

Recurenta inculpată a arătat că pe tot parcursul judecății, a susținut că respectivele mențiuni au fost realizate de către aceasta, cu precizarea că reprezentau informații corespunzătoare realității, respectiv numele și adresa inculpatei, precum și numele și adresa soțului său B.

În cuprinsul deciziei recurate, se arată că se face trimitere la considerentele expuse în conținutul sentinței, instanța de control însușindu-și, fără raționamente proprii, argumentele primei instanțe. Cu toate acestea, ambele hotărâri omit a oferi vreun argument care să justifice caracterul infracțional al faptelor reținute în sarcina inculpatei.

Astfel, se arată că ceea ce i se impută, respectiv completarea procesului verbal de vecinătate cu numele și adresele acesteia și ale soțului său - dar nu a semnat în locul acestuia, nu poate avea conotații infracționale.

Totodată, se susține că, deși se reține că acțiunea inculpatei ar fi constat în ajutarea coinculpatului C., prin semnarea respectivelor procese-verbale de vecinătate, nu se indică în cuprinsul sentinței în ce anume ar fi constat activitatea infracțională. Astfel, se omite să se facă vreo trimitere cu indicarea clară a conținutului mențiunilor nereale a celor consemnate în cuprinsul respectivelor procese-verbale.

Recurenta inculpată arată că se regăsește în situația în care, deși există o hotărâre definitivă de condamnare pentru o infracțiune de fals, nu există în cuprinsul soluțiilor, o explicație care să clarifice cum s-a ajuns la concluzia că respectivele mențiuni care corespund realității, așa cum s-a arătat, sunt socotite nereale.

Prin aceleași motive de recurs în casație, se arată că trimiterea care face referire la vinovăția inculpatei (privită în abstract) prin raportare la . istoricul" cu conotații penale în care se arată că aceasta a mai fost sancționată administrativ (doar cu amendă), urmare a cercetării în alt dosar penal, nu poate fi reținută ca dovadă a vinovăției sale în acest dosar.

Cu toate acestea, se apreciază că, în urma unei analize concrete a stării de fapt, se observă că soluția de condamnare se grefează exclusiv pe existența respectivelor mențiuni așa zis nereale din cuprinsul celor două procese-verbale de vecinătate. Raportat la acest aspect, se apreciază că fapta inculpatei nu se regăsește în

situația tipicității

infracționale specifice infracțiunilor de fals.

Se mai arată că, potrivit

dispozițiilor

legale aplicabile, art. 289 alin. (1) C. pen. anterior, latura obiectivă a infracțiunii de fals intelectual impune ca și condiție sine qua non atestarea unor „fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului". În acest sens, se apreciază că, pentru a exista o răspundere penală, legiuitorul impune îndeplinirea acestei condiții, fapta fiind

atipică

în lipsa unei mențiuni necorespunzătoare adevărului.

Prin urmare, se arată că instanța de apel a reținut că fapta inculpatei are la bază completarea proceselor-verbale de vecinătate cu mențiuni necorespunzătoare adevărului. Cu toate acestea, se apreciază de către apărare că mențiunile efectiv completate de inculpată redau informații și date corespunzătoare realității, respectiv numele și adresele aparținând inculpatei și soțului acesteia B. și nicidecum alte elemente cu conținut viciat ori nereal.

Mai mult, se arată că, în motivare, s-a reținut că inculpata l-ar fi ajutat pe coinculpatul C. prin semnarea respectivelor procese-verbale, contribuind astfel la producerea consecinței juridice constând în suplimentarea suprafeței de teren deținută în coproprietate cu coinculpatul B.

Un alt motiv invocat de recurenta inculpată a fost acela că instanța a apreciat greșit activitatea și finalitatea demersurilor realizate de inculpată. În acest sens, s-a arătat că a rezultat din întreaga probațiune că nu a fost vorba despre „furtul" unei suprafețe de teren, ci s-a urmărit punerea în acord a situației de carte funciară a imobilului ce îi aparține, cu realitatea din teren.

Totodată, s-a menționat că semnăturile aplicate de către părți pe procesul-verbal sunt de natură să certifice exclusiv faptul că părțile sunt de acord cu schița de vecinătate realizată de către expert și care se regăsește pe verso-ul procesului verbal de vecinătate. Așadar, prin semnarea procesului-verbal, inculpata nu a atestat că toate părțile au fost prezente la măsurători, cum se sugerează în rechizitoriu, ci pur și simplu că a fost de acord cu schița de pe verso.

În acest context, s-a mai arătat că, prin raportare la legislația în vigoare la momentul 24 februarie 2010 (Ordinul nr. 634/2006 al Ministerul Administrației și Internelor - Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară, pentru aprobarea Regulamentului privind conținutul și modul de întocmire a documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară), completarea proceselor-verbale în locul persoanei autorizate (în speță coinculpatul C.) nu se subsumează caracterului penal. Obligația privind completarea de către persoana autorizată a intervenit ulterior, abia prin Ordinul nr. 785/2011, publicat în M. Of. nr. 407 din 9 iunie 2011 modificându-se forma art. 24 din Ordinul nr. 634/2006, în sensul în care la alin. (2) a fost introdusă următoarea reglementare: .persoana autorizată este obligată . să completeze toate rubricile anexelor prevăzute de prezentul regulament ". Așadar, în opinia recurentei inculpate, abia ulterior modificării aduse Ordinului nr. 634/2006 prin Ordinul nr. 785/2011 s-a impus expertului cadastral obligația de a completa personal rubricile procesului verbal de vecinătate, obligație care nu exista în sarcina acestuia la data relevantă în cauză, respectiv 24 februarie 2010.

În concluzie, s-a apreciat că starea de fapt precum și probatoriul administrat au dovedit clar că nu se poate discuta despre existenta unor infracțiuni de fals intelectual și uz de fals, neexistând o atestare a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, singurele mențiuni completate de inculpată corespunzând întru totul realității faptice.

De asemenea, s-a mai arătat că atestarea unor împrejurări reale de către inculpată nu poate fi reținută ca element material al infracțiunilor de complicitate la fals intelectual și uz de fals, nefiind îndeplinite condițiile tipicității infracțiunii de complicitate, soluția corectă fiind aceea de constatare că fapta ca atare nu este prevăzută de legea penală.

Pentru toate aceste motive, în considerarea stării de fapt expuse și având în vedere probațiunea existentă în cauză, fiind incident cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei, în parte, și dispunerea achitării cu privire la infracțiunile reținute în sarcina inculpatei.

Analizând recursul în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, inculpata nu invocă aspecte de nelegalitate, prin raportare la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., referitor la

condamnarea sa pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin motivele invocate, recurenta inculpată susține, în esență, că, în urma unei analize concrete a stării de fapt, soluția de condamnare se grefează exclusiv pe existența unor mențiuni în procesele-verbale de vecinătate necorespunzătoare adevărului, iar, raportat la acest aspect, fapta inculpatei nu se regăsește în

situația tipicității

infracționale specifice infracțiunilor de fals pentru care a fost condamnată.

În realitate, Înalta Curte constată că aceste aspecte constituie o critică a modului în care instanța de apel a soluționat, pe fond, cauza. În procedura recursului în casație se verifică legalitatea hotărârii în raport de încadrarea juridică și circumstanțele reținute, în mod definitiv, de instanța care a judecat apelul.

Dacă concluzia este sau nu susținută din punct de vedere probator, este o împrejurare ce excede examenului ce poate fi efectuat de instanța învestită cu judecarea recursului în casație, Înalta Curte limitându-se a constata că fapta, în modalitatea în care a fost reținută de către instanța de apel, întrunește elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii pentru care a fost condamnată recurenta inculpată.

Așadar, motivele recursului în casație vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanța de apel, pe baza materialului probator administrat, elemente de fapt ce nu pot fi cenzurate prin prezenta cale de atac, aceste motive nefiind circumscrise cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile legale în materie.

Așa cum s-a arătat, Înalta Curte nu poate proceda la un asemenea examen, nu poate analiza conținutul mijloacelor de probă, nu poate da o nouă apreciere materialului probator și nu poate stabili o altă situație de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanței de fond și instanței de apel.

Limitarea obiectului judecății în

recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege însemnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, chiar dacă

soluția dispusă nu conduce la satisfacerea intereselor inculpatului.

Scopul recursului

în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Concluzionând, în raport de considerentele anterioare, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnată inculpata A. este prevăzută de legea penală, criticile formulate prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 873 din 22 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/211/2015.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6), onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, în cuantum de 65 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 873 din 22 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/211/2015.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, în cuantum de 65 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2017.