ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 686/2017

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/42/2013, reclamanta A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Câmpina, prin primar și Primăria Municipiului Câmpina - Direcția Economică Impozite și Taxe Locale: - anularea Deciziei de impunere nr. 68443 din 23 mai 2013, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală din 16 mai 2013 și exonerarea de la plata următoarelor sume reprezentând obligații fiscale suplimentare: impozit pe clădiri - 177.203 lei, din care sold - 120.403 lei și majorări - 56.800 lei; - taxa pe clădiri -1.819.257 lei, din care sold 1.161.373 lei și majorări de 657.884 lei; - impozit pe teren - 296 lei, din care sold - 290 lei și majorări - 6 lei; taxa pe teren - 54.109 lei, din care sold 32.937 - lei și majorări - 21172 lei; - anularea Dispoziției nr. 1/2013, înregistrată sub nr. x din 15 iulie 2013, privind soluționarea contestației, emisă de Direcția Economică din cadrul Primăriei Câmpina; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 221 din 7 noiembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal: - a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Câmpina și Municipiul Câmpina, prin Primar; - a anulat Dispoziția nr. x/2013 și Decizia de impunere nr. x din 23 mai 2013, în parte, menținându-le pentru debitul total de 49.494,92 lei, compus din: 28.974 lei impozit pe clădiri pentru blocul de intervenție, 11.256,84 lei majorări de întârziere aferente, 5.783 lei taxă pe clădiri pentru pavilionul administrativ, 3.480,82 lei majorări de întârziere aferente; - a obligat pârâții la plata sumei de 6.935 lei cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorarii experți și a sumei de 7.000 lei, constând în onorariu de avocat, către reclamantă.

Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Municipiul Câmpina - prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În esență, recurentul a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 249 alin. (1) pct. 3 și art. 250 alin. (1) pct. 14 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, criticile vizând înțelesul și întinderea noțiunii de activități economice care se desfășoară în imobilele în cauză și distincția între regimul juridic al scutirii de impozit pentru clădirile și terenurile a căror destinație a fost stabilită în mod expres de legiuitor. În plus, recurentul consideră că instanța de fond s-a antepronunțat, din moment ce a repus cauza pe rol pentru completarea expertizei contabile, după ce a rămas în pronunțare, în condițiile în care raportul de inspecție fiscală și expertiza tehnică ofereau elemente suficiente pentru determinarea creanței fiscale pe categorii de impozite/taxe.

Procedura derulată în recurs Prin Încheierea din 27 octombrie 2017 a fost admis în principiu recursul declarat de Municipiul Câmpina, stabilindu-se ca soluționarea cauzei să se realizeze în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. În recurs nu s-au administrat mijloace probatorii noi.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, Înalta Curte constată că nu există motive pentru casarea acesteia. Intimata-reclamantă A. SA a supus controlului de legalitate Dispoziția nr. 1/2013, prin care recurentul-pârât i-a respins ca neîntemeiată contestația administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 23 mai 2013 emisă în baza raportului de inspecție fiscală din 20 mai 2013. În esență, prin actele administrative fiscale atacate s-a stabilit că, intimata-reclamantă datorează în contul impozitului pe clădiri (pentru clădirile aflate în patrimoniul său) suma de 177.203 lei; suma de 1.819.257 lei - taxă pe clădiri; suma de 296 lei - impozit pe teren și taxa pe teren de 54.109 lei, pentru intervalul de timp cuprins între 1 ianuarie 2008 - 20 mai 2013. Curtea de apel a admis acțiunea și a anulat în parte actele administrative-fiscale contestate, menținându-le pentru debitul compus din 28.974 lei impozit pe clădiri aferent blocului de intervenție; 11.256,84 lei majorări de întârziere și 5.783 lei taxă pe clădiri pentru pavilionul administrativ. Contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de fond a identificat corespunzător principalele probleme în dispută și le-a dat o dezlegare adecvată, însușită de instanța de control judiciar. Principala chestiune supusă analizei vizează incidența în cauză a disp. art. 250 alin. (1) pct. 14 din Legea nr. 571/2003, respectiv dacă clădirile pentru care s-au stabilit taxe și impozite sunt afectate activităților hidrotehnice și astfel sunt exceptate de la plata impozitului și taxelor pe clădiri, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice. Potrivit disp. art. 250 alin. (1) C. fisc.: "Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: (...) 14. Clădirile care sunt afectate activitățile hidrotehnice, hidrometrice, hidrometeorologice, oceanografice, de îmbunătățiri funciare și de intervenții la apărarea împotriva inundațiilor, precum și clădirile din porturi și cele afectate canalelor navigabile și stațiilor de pompare aferente canalelor, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice". Prevederile legale citate au fost corect interpretate de judecătorul fondului, care în acord cu concluziile celor două rapoarte de expertiză (specialitățile: construcții hidrotehnice și contabilitate) efectuate în cauză, a stabilit că impozitul pe clădiri și taxa pe clădiri se datorează numai pentru o parte dintre clădirile deținute de reclamantă, anume: blocul de intervenție - încăperile în care se obțin venituri din refacturarea utilităților la închirierea spațiilor către salariații societății și pavilionul administrativ-încăperile în care se obțin venituri din analizele de laborator privind calitatea apei, celelalte construcții fiind exceptate de la impozitare/taxare, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (1) pct. 14 și art. 249 alin. (3) C. fisc., întrucât sunt afectate activităților economice. Astfel, societatea reclamantă, în raport cu obiectul principal de activitate constând în: captarea, tratarea și distribuția apei, are în patrimoniu construcții și terenuri afectate activității hidrotehnice, pentru care beneficiază de scutire la plata impozitului în temeiul disp. art. 250 alin. (1) pct. 14, cu excepția încăperilor în care acesta desfășoară activități economice identificate prin raportul de expertiză întocmit în cauză. Cât privește taxa pe clădiri, conform disp. art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003: "Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri. Ca urmare, corect a reținut instanța de fond, incidența regimului de scutire aplicabil în cazul impozitului pe clădirile menționate în art. 250 alin. (1) pct. 14 C. fisc. și pentru taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, statuând că nu există justificare pentru a interpreta reglementarea legală în sens diferit pentru cele două categorii de impuneri. Referitor la critica recurentului, legată de greșita administrare a probei cu expertiză în specialitatea contabilității, împrejurare care, susține aceasta, a condus la o antepronunțare a instanței, Înalta Curte reține că este nefondată. Este adevărat că din cuprinsul raportul de inspecție fiscală coroborat cu concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea construcții hidrotehnice se puteau identifica sumele datorate cu titlu de impozit și taxă pe clădiri, aferente blocului de intervenție și pavilionului administrativ, însă proba cu expertiză în specialitatea contabilitate a fost încuviințată atât pentru lămurirea unor situații de fapt fiscale cât și pentru recalcularea creanței fiscale, în funcție de concluziile expertului tehnic - specialitatea construcții hidrotehnice. Având în vedere toate considerentele de fapt și de drept menționate, în temeiul disp. art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2009 și ale art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat. Văzând și disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ. va fi obligat recurentul-pârât Municipiul Câmpina la plata către intimata-recurentă a sumei de 8.000 lei, cheltuieli de judecată.