ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 434/2017

Decizia nr. 434/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

La data de 17 aprilie 2014, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca netemeinică și nelegală.

La data de 29 aprilie 2014, anterior primului termen de judecată stabilit în cauză, reclamanta a depus la dosar precizare de acțiune, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 204 C. proc. civ., prin care a arătat că înțelege să conteste împreună cu Decizia nr. 118 din 30 octombrie 2013, prin care s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal din data de 30 septembrie 2011 și Decizia nr. 135 din 23 decembrie 2013 prin care a fost soluționată contestația împotriva Deciziei nr. 118 din 30 octombrie 2013 și, în consecință, a solicitat instanței să dispună desființarea ambelor decizii, pentru motivele invocate prin acțiunea introductivă.

La termenul de judecată din data de 27 iunie 2014, reclamanta a depus la dosar o cerere incidentală, solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța să dispună și suspendarea executării Deciziei nr. 118 din 30 octombrie 2013, prin care s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal din data de 30 septembrie 2011, până la soluționarea definitivă a cauzei.

3.1.Împotriva acestei sentințe a declarat recurs B. - C., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., republicat.

O primă cerere de recurs a vizat soluția primei instanțe prin care s-a admis cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 118 din 30 octombrie 2013 până la soluționarea definitivă a litigiului.

Cu privire la îndeplinirea condiției cazului bine justificat recurentul-pârât arată că numai starea fiscală a societății a obligat autoritatea competentă să dispună revocarea autorizației pentru antrepozit fiscal, deoarece entitatea a acumulat obligațiile de plată restante în cuantum de 1.174.240 lei, anterior intrării în insolvență, de 12.575.133 lei, prin Decizia de impunere nr. 225 din 25 aprilie 2013, dar și după deschiderea procedurii insolvenței, în cuantum de 3.758.212 lei.

Împrejurarea că societatea este în insolvență nu poate împiedica autoritatea să își exercite prerogativele legale și să procedeze la aplicarea legii, în sens contrar, ar însemna ca antrepozitarii fiscali aflați în procedura insolvenței ar fi într-o poziție privilegiată față de ceilalți antrepozitari, cărora legea le impune să nu înregistreze obligații restante mai vechi de 60 de zile pentru a funcționa în mod legal și a-și păstra autorizația.

Cu privire la îndeplinirea condiției pagubei iminente, recurentul-pârât susține că aprecierea instanței de fond este greșită deoarece ar însemna că debitele neachitate la scadență ale contribuabililor reprezintă prejudicii aduse debitorilor, iar nu prejudicii cauzate nejustificat bugetului de stat.

Recurentul-pârât a invocat și disp. art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 40 din 14 februarie 2014 a Curții de Apel Alba-Iulia, prin care s-a dispus respingerea cererii de suspendare a aceluiași act.

Recurentul-pârât a criticat soluția instanței de fond ce a privit anularea actului administrativ-fiscal atacat.

Prin invocarea disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul consideră că au fost nesocotite apărările sale și astfel încălcate prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Asupra fondului cauzei, recurentul-pârât arată că, nicio dispoziție legală nu obligă C. să nu aplice sancțiunea suspendării/revocării autorizației de antrepozit fiscal, dacă societatea se află în procedura insolvenței.

Prevederile în legătură cu produsele accizabile au fost adoptate prin luarea în considerare a specificului acestor activități, respectiv gradul ridicat de risc în ceea ce privește evaziunea fiscală.

Este lipsită de relevanță, consideră recurentul, situația reținută de prima instanță, în sensul că „organele fiscale s-au înscris la masa credală cu suma de 12.575.133 lei”, dar și că în acest caz, societatea nu își mai poate desfășura activitatea pentru care a fost autorizată.

Mai susține recurentul-pârât și faptul că prima instanță a adăugat o condiție în privința analizei legalității actului administrativ și anume aceea a efectelor pe care le produce actul administrativ, ceea ce este inadmisibil.

3.2. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru;

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 3 martie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 4 octombrie 2016.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți, potrivit art. 498 și art. 499 din N.C.P.C.

Analiza motivelor de casare;

Instanța de fond consideră că dispozițiile art. 206

28

alin. (2) lit. f) C. fisc., instituie o facultate pentru autoritatea competentă și nu o obligație de revocare a autorizației pentru antrepozit fiscal, în situația în care antrepozitarul autorizat înregistrează obligații fiscale restante la bugetul consolidat, mai vechi de 60 de zile față de termenul legal de plată.

Prima instanță a mai considerat că revocarea autorizației nu constituie o măsură necesară, motivat de împrejurarea că la data emiterii Deciziei nr. 118/2013 reclamanta se afla în procedura generală a insolvenței în perioada de observație, iar planul de reorganizare nu era aprobat, mai mult, s-a reținut că autorizația de antrepozit fiscal constituie pentru reclamantă un act indispensabil desfășurării activității sale.

Recurentul-reclamant a invocat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei, invocând că instanța de fond a nesocotit apărările sale.

Critica adusă instanței de fond nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât se va analiza calea de atac exercitată numai din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere ce privește anularea actului administrativ fiscal atacat.

Decizia nr. 118 din 30 octombrie 2013, prin care s-a dispus revocarea autorizației de antrepozit fiscal a intimatei-reclamante a avut în vedere faptul că societatea înregistra obligații fiscale restante la bugetul general consolidat de natura celor administrate de ANAF, mai vechi de 60 de zile față de termenul legal, că se află în procedura insolvenței, în perioada de observație, fără să fie aprobat un plan de reorganizare și că, inclusiv după data intrării în insolvență, reclamanta a înregistrat alte datorii.

Întrucât marja de apreciere a autorității fiscale este în acest caz, foarte largă, Înalta Curte apreciază că prin decizia luată, nu au fost încălcate dispozițiile legale sau alte drepturi prevăzute de lege, în favoarea intimatei-reclamante.

Procedura insolvenței nu oprește emiterea unui act administrativ de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, iar oportunitatea măsurii nu poate fi analizată separat de analiza legalității actului care, în speță, a fost emis conform disp. art. 206

28

alin. (2) lit. f) C. fisc.

De asemenea, nu au relevanță cele reținute de judecătorul fondului cu privire la necesitatea unei autorizații valabile pentru ca reclamanta să-și desfășoare activitatea.

Procedura autorizării antrepozitelor este extrem de strictă datorită riscului economic ce presupune încălcarea legii în atare situații, care ser poate manifesta până la săvârșirea unei fapte penale de evaziune fiscală.

Este întemeiată și susținerea recurentului-reclamant, în sensul că judecătorul fondului a adăugat o condiție în analiza legalității actului administrativ, și anume aceea a efectelor pe care le produce actul administrativ, în privința intereselor creditorilor societății, condiție ce nu este prevăzută de lege și care conduce la întrunirea motivului de recurs întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la cererea de recurs prin care se critică soluția instanței de fond asupra cererii de suspendare a efectelor Deciziei nr. 118 din 30 octombrie 2013, se vor reține doar motivele expuse în recursul depus la 27 octombrie 2014, numai acesta fiind în termenul legal de 5 (cinci) zile de la data comunicării hotărârii atacate.

Astfel, dat fiind că s-a constatat prin prezenta decizie, legalitatea actului administrativ fiscal atacat, iar motivarea cererii de suspendare este identică cu motivele de nelegalitate expuse de reclamantă în acțiunea introductivă, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, se apreciază că nu este necesar să mai fie analizată, deoarece pentru suspendarea actului administrativ, art. 14 sus-menționat, prevede îndeplinirea cumulativă a acestora.

În concluzie, se constată întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în privința cererii de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

În schimb, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., sunt neîntemeiate, pronunțarea unei sentințe prin care s-a respins în primă instanță, o cerere de suspendare întemeiată pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu are autoritate de lucru judecat, asupra unei soluții întemeiată pe disp. art. 15 din Legea nr. 554/2004 și prin care s-a solicitat suspendarea până la pronunțarea definitivă asupra cauzei.

Chiar și în ipoteza în care autorizația de antrepozit fiscal a expirat la data de 30 septembrie 2014, obiectul prezentului dosar îl reprezintă analizarea legalității unui act administrativ-fiscal și verificarea motivelor de nelegalitate ale sentinței instanței de fond, astfel încât nu se poate afirma, cum solicită intimata, să se constate rămânerea fără obiect a acțiunii și a recursului.

Față de acestea, în temeiul art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, se vor admite cererile de recurs, se va casa sentința atacată, în parte, urmând să se respingă cererea de suspendare a Deciziei nr. 118/2013 și de anulare a Deciziilor nr. 315/2013 și nr. 118/2013.

Se vor menține dispozițiile privind respingerea ca rămasă fără obiect a excepției inadmisibilității acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererile de recurs formulate de B. - C. împotriva sentinței nr. 186 din 9 septembrie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată.

Respinge cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 118 din 30 octombrie 2013 și cererea de anulare a Deciziei nr. 315 din 23 decembrie 2013 și Deciziei nr. 118 din 30 octombrie 2013.

Menține dispozițiile privind respingerea ca rămasă fără obiect a excepției inadmisibilității acțiunii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2017.