ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2808/2015

Decizia nr. 2808/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta Banca de Export-Import a României A. SA, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., a solicitat următoarele:

- anularea Hotărârii nr. 459 din 17 iulie 2013 adoptată de pârât în Dosarul nr. x/2013, ca netemeinică și nelegală;

- exonerarea reclamantei de la plata amenzii contravenționale în cuantum total de 6.000 RON, aplicată conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând c/val taxei de timbru achitate.

Prin Sentința civilă nr. 4007 din 12 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis acțiunea formulată de reclamanta Banca de Export-Import a României A. SA, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B.;

- a anulat Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 459 din 17 iulie 2013;

- a exonerat reclamanta de la plata amenzilor contravenționale în cuantum total de 6.000 RON;

- a obligat pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar, în rejudecare, să se dispună respingerea contestației formulate de către Banca de Import - Export a României A. SA împotriva Hotărârii nr. 459 din 17 iulie 2013 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în Dosarul nr. x/2013 și menținerea acestei hotărâri ca temeinică și legală.

În motivarea recursului declarat se arată că sentința recurată este netemeinică și nelegală, având în vedere modalitatea de aplicare de către instanță a normelor de drept referitoare la discriminare, respectiv a dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, raportat la starea de fapt.

Arată recurentul că instanța de fond a apreciat în mod greșit că aspectele ce conturează starea de fapt prezentată și dovedită cu înscrisurile aferente atașate, atât la dosarul instanței de fond, cât și la dosarul înregistrat pe rolul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, nu îndeplinesc condițiile pentru a fi considerate fapte de discriminare.

Recurentul detaliază în motivele de recurs starea de fapt și diferențele de tratament pe care le apreciază ca fiindu-i aplicate în mod discriminatoriu, bazate pe criteriul de vârstă, respectiv considerentele pentru care apreciază că evaluarea sa nu este una obiectivă, fiind făcută și cu încălcarea ordinului normelor interne privind evaluarea profesională, precum și a modalității de acordare a punctajului, pe care o apreciază că este pur subiectivă.

Recurentul arată că, deși instanța de fond a menționat că evaluarea nu poate fi considerată discriminatorie pe motiv că ea este una obiectivă, bazată pe activitatea profesională nesatisfăcătoare a acestuia, nu a avut în vedere criteriile folosite la evaluare, care sunt subiective.

Subliniază recurentul că instanța de fond s-a limitat la a arăta doar faptul că evaluarea este una obiectivă și se bazează pe faptul că angajatul nu a atras nici un client în acea perioadă, fără a ține cont de faptul că acesta a lucrat intens în acea perioadă și a întocmit mai multe dosare, pentru care însă nu s-au semnat contractele de credit deoarece, după transmiterea dosarelor spre aprobare la București, acestea nu au primit aprobare. Precizează faptul că dosarele nu au primit aprobare nu din cauza modului de întocmire a acestora, ci din cauză că au fost considerate de către banca centrală ca prezentând un grad ridicat de risc.

Recurentul mai arată că, în analiza sa, instanța ar trebui să aibă în vedere și să-și formeze o părere de ansamblu asupra acțiunilor discriminatorii prin care acesta a fost discreditat la locul de muncă, mai ales că motivul excluderii acestuia a fost emiterea unui preaviz de desființare a postului, fără a i se da posibilitatea de a participa la concurs pentru ocuparea unui alt post în cadrul băncii, așa cum s-a dat posibilitatea colegilor săi, ale căror posturi s-au desființat.

Referitor la aspectele invocate pentru a dovedi nelegalitatea ordinului prin care a fost sancționat cu avertisment scris, recurentul arată că instanța de fond a apreciat în mod greșit că nu există situație de discriminare, raportat la faptul că doar recurentul a fost sancționat dintre mai multe persoane semnatare, deoarece acesta a întocmit documentul avut în vedere, iar celelalte persoane doar l-au semnat.

Recurentul apreciază ca fiind nefondate susținerile reținute de către instanță, dat fiind faptul că sunt îndeplinite condițiile existenței faptei de discriminare în cauză.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurent pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În condițiile în care circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul recursului, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, iar, în temeiul art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate prin prisma criticilor formulate de recurent în contextul factual prezentat în sentința atacată.

De astfel, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurentul-pârât reiterează sub o altă formă argumentele prezentate în fața instanței de fond, fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată.

Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentului-pârât, vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material, nu sunt întemeiate.

Înalta Curte constată că reclamanta Banca de Export-Import a României A. SA a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 459 din 17 iulie 2013, emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în Dosarul nr. x/2013 și exonerarea reclamantei de la plata amenzii contravenționale în cuantum total de 6.000 RON, aplicată conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Astfel cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată, la baza Hotărârii nr. 459 din 17 iulie 2013 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stat petiția unui salariat al Băncii, în speță recurentul, prin care acesta a sesizat autoritatea publică cu privire la pretinse fapte de discriminare ce ar fi fost săvârșite de către intimata-reclamantă.

Prin Hotărârea a cărei anulare s-a solicitat, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a hotărât că Banca a efectuat o evaluare profesională incorectă a recurentului. În opinia pârâtului, această evaluare reprezintă discriminare și hărțuire, conform art. 2 alin. (1) și (5) din O.G. nr. 137/2000, iar aplicarea sancțiunii disciplinare a avertismentului scris fără temei reprezintă discriminare, conform art. 2 alin. (1) și art. 6 lit. e) din ordonanță. În consecință, acesta a aplicat reclamantei câte o amendă contravențională de 3.000 RON pentru fiecare din cele două fapte constatate, amenda totală fiind de 6.000 RON.

Reclamanta a apreciat că hotărârea emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, și care face obiectul prezentului dosar, este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanța de fond că, prin hotărârea a cărei anulare s-a solicitat, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut în mod greșit fapte de discriminare și hărțuire.

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, „Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.”

Din analiza textului legal citat, în raport de jurisprudența CEDO în materia discriminării, rezultă că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Pentru ca încălcarea dreptului la nediscriminare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

Prin raportare la textul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul din criteriile exemplificate și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior, iar criteriul în baza căruia se aplică tratamentul diferențiat trebuie să fie mobilul determinant în aplicarea tratamentului diferit, în sensul că acest element constituie cauza faptei de discriminare.

În cazul discriminării diferența de tratament este determinată hotărâtor de existența unui criteriu, ceea ce presupune o relație de cauzalitate între tratamentul diferit imputat și criteriul invocat în situația persoanei care se consideră discriminată, iar tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar, după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

În plus, Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (CEDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; CEDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (CEDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).

În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

Astfel, pentru ca o faptă să fie calificată drept faptă de discriminare, aceasta trebuie să îndeplinească, cumulativ, mai multe condiții: existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile); existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare; tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Este adevărat că principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, este garantat și prin exercitarea drepturilor economice, sociale și culturale, în special dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

De aceea, O.G. nr. 137/2000 prevede că „sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare”.

În aceste condiții se constată că O.G. nr. 137/2000 prevede expres care sunt faptele și actele de discriminare, precum și criteriile de discriminare.

În opinia Înaltei Curți, în cauza de față nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

Totodată, Înalta Curte constată că din probele administrate, și raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, rezultă în mod evident că o discriminare a recurentului-pârât în raport cu cele menționate de acesta în motivele de recurs, nu poate fi primită, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale faptei de discriminare, în acord cu definiția juridică a discriminării din art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată.

În consecință, nu se poate reține în cauză întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricție, excludere, preferință, între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate în mod diferit datorită unuia din criteriile prevăzute de lege și care are ca scop sau ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, astfel că sub acest aspect recursul este nefondat.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a avut în vedere de către instanța de fond că faptele menționate în sesizarea adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de către intimata-reclamantă nu constituie manifestarea unui comportament contrar sau advers, îndreptat împotriva unei persoane care a inițiat o astfel de procedură, manifestare care să poată fi calificată drept victimizare.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, „hărțuirea” este definită ca fiind orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant și ofensiv.

Instanța de control judiciar constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale mai sus menționate, reținând din probatoriul administrat în cauză legalitatea hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării contestate.

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză și cum s-a reținut prin sentința criticată, atitudinea instituției pârâte față de reclamantă nu se bazează pe niciunul din criteriile legale care ar fi de natură să califice această atitudine ca fiind de victimizare sau de hărțuire.

Înalta Curte constată, de altfel, că recurentul a reiterat, prin cererea de recurs formulată, argumentele dezvoltate în întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumit de fapt de soluția pronunțată de aceasta.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul B. împotriva Sentinței civile nr. 4007 din 12 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2015.

Procesat de GGC - LM