ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2192/2016

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată la data de 21 mai 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a formulat plângere împotriva Hotărârii prin care a fost soluționată contestația împotriva Ordinului de salarizare nr. 1042/C/2014 prin care a solicitat: - obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită un ordin prin care: - stabilirea salariului, pentru perioada 01 iulie 2013 - 10 decembrie 2013, prin aplicarea coeficientului de multiplicare 13,500 prevăzut de lit. a), pct. 28 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea judecătorilor și procurorilor; - stabilirea încadrării sale în clasa de salarizare 94 în perioada 01 octombrie 2013 - 30 ianuarie 2014; - obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani ce reprezintă diferențe salariale acordate în prezentul proces, începând cu data cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă; - stabilirea unui termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii judecătorești în care pârâtul să emită ordinul respectiv sub sancțiunea daunelor-interese cominatorii de 150 lei pe zi de întârziere; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 13 octombrie 2014, reclamanta a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor lit. a) pct. 28 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 și pct. 3 din Nota de la finalul O.U.G. nr. 27/2006 în raport de dispozițiile art. 16 din Constituție.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 3099 din 14 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor lit. A) pct. 28 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 și pct. 3 din Nota de la finalul O.U.G. nr. 27/2006 în raport de dispozițiile art. 16 din Constituție. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondată.

Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel: - la data de 17 noiembrie 2014, ora 23.29, prin cererea transmisă prin poșta electronică, înregistrată la Curtea de Apel București la data de 18 noiembrie 2016, a declarat recurs împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate; - la data de 16 ianuarie 2015 s-au depus motivele de recurs privind soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin cerere transmisă prin poștă; - la data de 16 februarie 2015 a declarat recurs motivat împotriva soluției pronunțată pe fondul cauzei, prin cerere transmisă prin poștă, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Recursul declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor lit. A) pct. 28 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 și pct. 3 din Nota de la finalul O.U.G. nr. 27/2006 în raport de dispozițiile art. 16 din Constituție nu a fost întemeiat în drept. În motivare, recurenta a apreciat, în esență, că în mod greșit Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, în raport de condiția prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind obiectul excepției de neconstituționalitate, considerând că dispozițiile criticate au fost abrogate înainte de introducerea acțiunii și emiterea ordinului atacat, ignorând, în mod nelegal, Decizia nr. 766/2011 a Curții Constituționale cu privire la constituționalitatea sintagmei în vigoare. A solicitat admiterea recursului și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în fața Curții de Apel București, astfel cum aceasta a fost formulată și motivată. Recursul declarat împotriva soluției pronunțată pe fondul cauzei a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește termenul de declarare a acestui recurs, a arătat recurenta că este vorba termenul de drept comun, prevăzut de Codul de procedură civilă, respectiv de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. A apreciat, așadar, că în prezenta cauză, astfel cum a stabilit Curtea Constituțională, sunt aplicabile dispozițiile art. 275 C. proc. civ. potrivit cărora Dispozițiile prezentului titlu se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, fiind exclusă completarea cu prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu privire la calea de atac a recursului și termenul de recurs de 15 zile de la comunicare în cazul hotărârii pronunțată în primă instanță. În susținerea recursului, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a apreciat că, la termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2014, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrag sancțiunea nulității, respectiv: principiul contradictorialității, întrucât nu a pus în discuția părților problema inadmisibilității excepției de neconstituționalitate pentru motivul invocat din oficiu; principiul oralității dezbaterilor, întrucât, deși instanța avea obligația de a încheia cercetarea procesului și de a fixa termen pentru dezbateri orale, în mod greșit, a reținut cauza în pronunțare, lipsind-o pe recurentă de dreptul la apărare; caracterul autonom al încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, întrucât instanța, în mod greșit, a respins cererea prin hotărârea dată asupra fondului, cu consecința tergiversării soluționării incidentului procedural, în condițiile în care trebuia să pronunțe o încheiere separată, atacabilă cu recurs separat. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind nemotivarea hotărârii, în contextul enunțării textului art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului, recurenta a considerat că, deși instanța a pronunțat o soluție privind fondul cauzei, nicio afirmație a părților nu a fost cercetată, nicio probă nu a fost considerată, concluziile instanței nefundamentându-se pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidentă în cauză. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta a apreciat că, în mod constant, normele de drept material, respectiv prevederile O.U.G. nr. 27/2006 au fost aplicate greșit de către prima instanță. În acest context, recurenta a reiterat cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor lit. a) pct. 28 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 și pct. 3 din Nota de la finalul O.U.G. nr. 27/2006 în raport de dispozițiile art. 16 din Constituție, solicitând suspendarea judecării recursului până la pronunțarea soluției privind excepția de neconstituționalitate invocată.

Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea Sentinței nr. 3099 din 14 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca fiind temeinică și legală, arătând, în esență, că legiuitorul a înțeles să diferențieze salarizarea între judecătorii stagiari și cei definitivi prin impunerea condiției validării examenului de capacitate.

Procedura în fața instanței de recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 28 martie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Prin Raport s-a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) și (2) C. proc. civ., fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru conform art. 29 alin. (4) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborat cu art. 270 C. muncii. În ceea ce privește termenul de declarare și motivare a recursului, s-a constatat că motivele de recurs transmise prin poștă la data de 16 februarie 2015, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., au fost formulate cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului prin care a formulat și cerere de repunere în termenul de recurs privind motivele de recurs transmise prin poștă la data de 16 februarie 2016, cerere motivată de împrejurarea că aceasta s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire la termenul aplicabil cauzată de nemenționarea în dispozitivul sentinței recurate a termenului de recurs, apreciind astfel că termenul de recurs este cel de drept comun, reiterând motivarea din cuprinsul cererii de recurs cu privire la termenul de recurs de 30 de zile prevăzut de C. proc. civ., aplicabil, în opinia sa, în cauza de față. Prin Încheierea din Camera de Consiliu din data de 21 iunie 2016 s-a admis în principiu recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 3099 din 14 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Considerentele și soluția instanței de recurs Argumentele de fapt și de drept relevante. Analizând cu prioritate regularitatea învestirii sale cu recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 3099 din 14 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, privind soluția pronunțată pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că recurenta - reclamantă nu a exercitat în termen calea de atac, pentru considerentele în continuare arătate. Ca regulă, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare. Potrivit dispozițiilor art. 489 C. proc. civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 185 alin (1) C. proc. civ. când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate. Înalta Curte constată că recursul a fost declarat și motivat cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dovada de comunicare a sentinței purtând data de 14 ianuarie 2015, iar ștampila poștei aplicată pe plicul de expediere a recursului, data de 16 februarie 2015. Instanța reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că nu există motive de casare de ordine publică care să fie ridicate din oficiu de către instanță. De asemenea, în cauză nu s-a făcut nici dovada existenței vreuneia dintre situațiile prevăzute de art. 186 C. proc. civ., în sensul că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, pentru a opera instituția repunerii în termen, întrucât, chiar dacă în dispozitivul sentinței recurate a fost menționată calea de atac a recursului fără a se preciza termenul pentru declararea acestuia și instanța la care acestea se depun, recurenta nu se poate prevala de această împrejurare, deoarece condițiile, limitele și termenele în care pot fi exercitate căile de atac sunt prevăzute de lege, astfel încât o hotărâre judecătorească nici nu le poate acorda ea însăși, nici nu le poate suprima. Mai reține în acest sens Înalta Curte că partea nu poate invoca necunoașterea legii, potrivit adagiului "nemo censetur ignorare legem". În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante că ar fi aplicabil în cauză termenul de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., acestea nu pot fi primite, întrucât chiar textul de lege menționat prevede că acest termen este aplicabil dacă legea nu dispune altfel. Având în vedere trimiterea expresă la legea specială, nu se poate reține că, prin art. 83 pct. k din Legea nr. 76/2012, s-ar abroga implicit prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca fiind "dispoziții contrare". Or, în speță, legea aplicabilă este Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ care prevede un termen special, cel reglementat de dispozițiile art. 20 alin. (1). Prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004 prevăd că Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil și cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Norma de trimitere însă are ca obiect doar dispozițiile procedurale pentru care nu este prevăzută nicio reglementare specială în legea contenciosului administrativ, în baza căreia a fost sesizată instanța. De asemenea, se reține și tardivitatea motivării recursului declarat de A. împotriva soluției de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, acestea fiind depuse la data de 16 ianuarie 2016 (data poștei) în condițiile în care dispozițiile alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu prevăd posibilitatea prorogării termenului de motivarea a hotărârii după comunicarea sentinței, legea prevăzând expres obligativitatea formulării recursului și motivării acestuia în termen de 48 de ore de la pronunțarea soluției de respingere. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 489 C. proc. civ., urmează să respingă cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurenta A. și să anuleze recursul declarat de aceasta împotriva Sentinței nr. 3099 din 14 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.