ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1233/2017

Decizia nr. 1233/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată la data de 18 aprilie 2014 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. Întreprindere Individuală a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare din data de 19 noiembrie 2013 înregistrat la APDRP sub nr. 39602 din 03 decembrie 2013.

La data de 10 februarie 2014 reclamantul a formulat o precizare de acțiune, solicitând să se dispună anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare din data de 19 noiembrie 2013 înregistrat la A.P.D.R.P. sub nr. 39602 din 03 decembrie 2013, precum și a Deciziei nr. 3861 din 04 februarie 2014 de soluționare a contestației administrativ fiscale.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 201 din 3 noiembrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A. Întreprindere Individuală, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. Întreprindere Individuală a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, cu consecința anulării actelor administrative atacate.

În motivarea căii de atac, recurentul a arătat, în esență, următoarele:

Atât intimata-pârâtă cât și instanța de fond sunt într-o vădită eroare de fapt. Considerentele instanței de fond potrivit cărora ajutorul de minimis în cazul de față a depășit plafonul maxim nerambursabil de 200.000 euro de care poate beneficia un solicitant și cele referitoare la fracționarea artificială a investiției pentru a beneficia de finanțare în cadrul măsurii 312 din PNDR, obținând astfel depășirea plafonului maxim nerambursabil al sprijinului financiar nu sunt conforme cu realitatea.

După cum rezultă și din probele depuse la dosar, suma finanțării nerambursabile acordate pentru reclamant este de 211.323 lei, sub valoarea de 50.000 euro, iar conform interogatoriului paratei, încuviințat de instanță, aceasta recunoaște faptul că valoarea sumei nerambursabile pentru ambele întreprinderi luate împreună este de 423.522,65 lei, echivalentul a sub 100.000 euro. Or limita ajutorului de minimis pentru o întreprindere individuală era de 200.000 euro/proiect conform cap. 2, pct. 2.5 din Ghidul solicitantului. Dacă se dorea de către reclamant o investiție cu suma de finanțare de 100.000 euro, nu exista niciun impediment legal în acest sens, iar pe de altă parte era mult mai ieftin din punct de vedere al cheltuielilor și a muncii depuse să se fi solicitat toată investiția pe o singură întreprindere individuală.

Pârâta a interpretat cât se poate de eronat aceste prevederi legale în defavoarea reclamantului, cauzând acestuia prejudicii importante și o atingere gravă și inestimabilă a intereselor sale. Se suprimă niște obiective care au fost urmărite de fapt de UE în acordarea fondurilor și care au fost realizate în urma finalizării proiectului.

Nu este lipsit de importanță faptul că întocmirea Procesului-verbal și implicit a Deciziei atacate, prin modul de interpretare, sunt tendențioase, fiind vorba de o discriminare directă, luându-i-se reclamantului libertatea de a contracta, conform propriilor convingeri și o discriminare indirectă împotriva instituțiilor de cult protestante (biserica baptistă) de care Autoritatea contractantă se folosește în mod peiorativ. Instanța de fond nu exprimă nici o poziție față de aceste argumente. Procesul-verbal reprezintă doar o serie de insinuări și nicidecum nu se operează cu o demonstrare logică, coerentă și legală de la fapte la litera legii.

De remarcat este că cel mai folosit argument de către Autoritatea Contractanta atât în Procesul-verbal, cât și în Decizia atacate, este cel prin care aceasta condamnă intenționat și ostentativ serviciile prestate către biserici sau instituții de cult. Concluziile procesului-verbal cum că: "Aproape toate veniturile sunt realizate prin servicii oferite către biserica Baptistă sau alte organizații care au legături cu aceasta. Reiese clar că cei doi beneficiari: A. II și B. II au înființat cele 2 întreprinderi individuale cu scopul de a obține finanțare nerambursabilă și a presta servicii pentru Biserică" sunt complet eronate și nejustificate, atât timp cât s-a demonstrat faptul că aceste servicii reprezintă doar aproximativ 10% din total venituri.

Sub alt aspect, Sentința atacată este nelegală pentru că nu prezintă în considerentele sale articolul de lege sau din contract care a fost încălcat. Neregula = abatere de la legalitate. Simplul fapt că între cele două întreprinderi exista o anumită similitudine nu reprezintă o încălcare a legii sau a contractului încheiat cu intimata-pârâtă, atât timp cât nu s-a dovedit obținerea unui avantaj obiectiv ce contravine schemei de ajutor. Însăși instanța de fond afirmă faptul că regula generală este că orice abatere să conducă la retragerea avantajului obținut nejustificat. Instanța de fond însă nu arată explicit abaterea și nici legătura de cauzalitate dintre abatere și prejudiciu.

Mai susține reclamantul, contrar considerentelor instanței de fond, faptul că prin finalizarea proiectului, au fost îndeplinite toate obiectivele care au stat la baza îndeplinirii condițiilor de eligibilitate a dosarului și toate obligațiile asumate prin contract, conform "Ghidul Solicitantului pentru accesarea Măsurii 312 - "Sprijin pentru crearea și dezvoltarea de micro-întreprinderi" Versiunea 04 din iunie, condiții păstrate și după finalizarea proiectului. Prin derularea contractului de finanțare au fost îndeplinite atât obiectivele specifice (crearea și menținerea locurilor de muncă în spațiul rural, creșterea valorii adăugate în activități non-agricole, crearea și diversificarea serviciilor pentru populația rurală prestate de către micro-întreprinderi) cât și obiectivele operaționale (crearea de micro-întreprinderi precum și dezvoltarea celor existente în sectorul non-agricol în spațiul rural; încurajarea inițiativelor de afaceri promovate, în special de către tineri și femei; încurajarea activităților meșteșugărești și a altor activități tradiționale; reducerea gradului de dependență față de agricultură). Nicio afirmație din cuprinsul procesului verbal nu face referire la faptul că proiectul de finanțare care a fost finalizat și implementat nu ar fi îndeplinit aceste obiective pe care finanțatorul le-a avut în vedere atunci când a emis Măsura 312 pentru sprijin financiar.

Sentința atacată este nelegală și netemeinică și pe motivul că instanța face abstracție de motivele invocate în apărare și anume aspectele citate din Ghidul solicitantului, aspecte recunoscute și de pârâtă în interogatoriu și anume faptul că regula generală de finanțare este ca beneficiarul să-și autofinanțeze întreg proiectul și abia apoi Autoritatea contractanta efectuează plata valorii de finanțare. Conform Ghidului Solicitantului: "Principiul de bază al finanțării nerambursabile este acela al rambursării cheltuielilor efectuate în prealabil de către beneficiar"(Cap. 3 alin. (1).

În fapt, Beneficiarul a dispus de întreaga sumă corespunzătoare proiectului, respectiv 301.890 lei pentru achiziția echipamentelor ce au constituit obiectul contractului de finanțare. Instanța însăși admite că în conformitate cu Anexa depusa de pârâtă, Beneficiarul a achiziționat toate echipamentele conform contractului. Dacă Beneficiarul nu a dispus de cofinanțare, cum a reușit să achiziționeze toate echipamentele la prețul de 301.890 lei, din care i s-a rambursat ulterior de Autoritatea 1 contractantă doar suma de 211.323 lei?

Sentința atacată este nelegală și pentru faptul că instanța de fond nu ia în seamă și nu se pronunță asupra aspectelor invocate în motivele precizate în concluzii scrise și anume faptul că în conformitate cu răspunsul la întrebarea nr. 14 din interogatoriu, pârâta recunoaște că nu a analizat în paralel cele doua dosare de finanțare, deși acestea au fost depuse în aceeași zi, iar de la data depunerii până la data aprobării a trecut aproape un an de zile, timp suficient pentru a solicita celor doi beneficiari, lămuriri suplimentare, referitoare la sediul comun, același consultant, același obiect de activitate și alte aspecte de similitudine, lucru care nu s-a întâmplat la acel moment, ci la peste 3 ani de la data depunerii proiectelor, când acestea erau deja implementate și finalizate. De asemenea, sentința atacată este nelegală și pe faptul că instanța de fond susține afirmații nereale, în concluziile sale, fără dovezi în probațiune, respectiv faptul că cele două întreprinderi individuale folosesc echipamentele în comun, că reclamantul a participat în comun la filmarea unor DVD-uri, cum că a închiriat echipamentele achiziționate către Biserica Baptistă C., fapte nedovedite de către intimata pârâtă. Simpla afirmație a pârâtei în fața instanței de fond nu constituie proba în dosar. Nici unul dintre cei doi beneficiari nu a închiriat nici unul din echipamentele achiziționate prin proiectele finanțate. Pârâta se afla într-o vădita eroare, confundând mereu, chiar și în acte, prezenta speță cu alte cauze care nu au nimic a face cu cei doi beneficiari.

Sub alt aspect, sentința atacata este nelegală și prin prisma motivele invocate în Procesul-verbal de constatare atacat și Decizia de soluționare a contestației, privind faptul că reclamantul colaborează cu alta instituție de profil, respectiv o altă persoană juridică, în realizarea obiectului său de activitate nu este conformă cu realitatea și chiar dacă ar fi așa, nu ar contravine nici unei prevederi legale, nu ar constitui mijloace artificiale. Deși a invitat Autoritatea contractantă, că și pârâta să aducă dovezi în acest sens și totodată să specifice argumentul legal care ar împiedica astfel de practici, nu a depus nici o proba în susținerea acestui fapt. Potrivit Constituției României (art. 40, 45), orice persoană fizică sau juridică se poate asocia cu altă/alte persoane fizice sau juridice în realizarea unor activități economice licite.

Foarte important este faptul că în cazul în care într-adevăr comisia ar fi găsit anumite nereguli, ar fi trebuit să fie respectat principiul proporționalității prevăzut de art. 17 din O.G. nr. 66/2011: "orice acțiune întreprinsă în sensul constatării unei nereguli și stabilirii creanțelor bugetare rezultate din nereguli se realizează cu aplicarea principiului proporționalității." Instanța de fond ignoră complet în sentința atacată acest principiu.

Sentința atacată este nelegală și prin prisma interpretării art. 11 alin. (3) din Anexa nr. 1 la Contractul de finanțare. Pactul comisoriu invocat de către pârâtă în cuprinsul Procesului-verbal nu este motivat în drept din următoarele aspecte:

Este adevărat faptul că în contract este înserată clauza prin care Autoritatea contractantă, intimata-pârâtă în cazul de față, avea posibilitatea rezilierii unilaterale a contractului pentru motivele invocate în art. II, alin. (3) din Anexa I, din contract. Numai că, în conformitate cu prevederile Procesului-verbal atacat, pârâta considera contractul-cadru din data de 27 mai 2011 reziliat și că urmare se va trece la recuperarea sprijinului acordat. Doar că pârâta confundă rezilierea contractului cu rezoluțiunea contractului. Deși sunt instituții juridice foarte asemănătoare, au efecte diferite, care sunt și esențiale în cazul de față. Rezilierea contractului presupune efecte doar pe viitor, în timp ce doar rezoluțiunea poate să desființeze contractul, și să pună părțile contractante în situația avută anterior.

În speța de față, contractul nu prevede în mod expres rezoluțiunea de plin drept, fără intervenția instanței. "Suspendarea sau încetarea valabilității unilaterale" nu poate fi înțeleasă că și rezoluțiune, ci doar că și reziliere, astfel cum de altfel a și specificat pârâta în cuprinsului procesului-verbal. Doar că rezilierea poate avea efecte numai pe viitor. În cazul rezilierii contractului nu se aplică principiul restitutio in integrum, ce ar însemna aducerea părților la o situație anterioară semnării contractului. Este adevărat că noul C. civ. prevede posibilitatea rezoluțiunii contractului, fără intervenția instanței, doar că acesta nu poate opera decât pentru actele încheiate după data intrării în vigoare a acestuia, respectiv 01 octombrie 2011.

La data controlului, proiectul ce face obiectul contractului era finalizat deja conform prevederilor pct. 4 lit. f) din Procesul-verbal atacat. În consecință rezilierea contractului nu poate opera decât pentru viitor și nu se poate cere restituirea totală a contractului - restitutio in integrum, iar pentru rezoluțiune era necesară o sentință judecătorească definitivă și irevocabilă.

Pe cale de excepție, reclamanta invocă nulitatea absolută a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare din data de 19 noiembrie 2013 înregistrat la APDRP sub nr. 39602 din 03 decembrie 2013 în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 13/2006 cu modificările și completările ulterioare, sarcina exclusivă a APDRP, actuala AFIR este aceea de primire a cererilor de finanțare, de verificare și de selectare a acestor cereri, de redactare și aprobare a contractelor de finanțare, iar la lit. e) al aceluiași articol - efectuarea verificărilor pe teren a proiectelor care vor fi finanțate prin SAPARD și FEADR, atât înainte, cât și după aprobarea acestora. Este adevărat faptul că O.U.G. nr. 13/2006 prevede și înființarea centrelor regionale și a oficiilor județene, dar în conformitate cu prevederile ordonanței, acestea nu au personalitate juridica și nici nu au atribuții de control.

Din moment ce partea semnatară a contractului este Autoritatea Contractantă care este Agenția Pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit și în condițiile în care atât centrul regional cât și oficiul județean nu aveau capacitatea de folosință pentru a emite acte și de a lua decizii în privința contractului de finanțare, actele emise de acestea cu privire la desființarea contractului sunt lovite de nulitate absolută (art. 207 alin. (2) noul C. civ.).

Sub alt aspect, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) din aceeași ordonanță "Conducerea Agenției este asigurată de un director general numit prin ordin al ministrului agriculturi, pădurilor și dezvoltării rurale, care angajează și reprezintă Agenția în relațiile cu persoane fizice sau juridice, precum și în fața instanțelor judecătorești", în consecință este singura autoritate care are capacitate de folosință.

Având în vedere faptul că Procesul-verbal menționat mai sus este lovit de nulitate absolută, toate actele și documentele subsecvente sunt lovite de nulitate, inclusiv Decizia nr. 4211 din data de 06 februarie 2014 privind soluționarea plângerii prealabile. În conformitate cu prevederile art. 178 alin. (1) din noul C. proc. civ., nulitatea absolută poate fi invocată oricând, în orice stare de judecata a procesului.

1.4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă, Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Ambii beneficiari au cunoscut încă de la momentul depunerii cererilor de finanțare condițiile de accesare a finanțării în cadrul măsurii 312, respectiv condițiile prevăzute în cadrul PNDR 2007/2013, puse la dispoziția acestora atât prin Ghidul solicitantului aferent măsurii în cadrul căreia au aplicat cei doi solicitanți, cât și prin informațiile care au fost postate pe site-ul oficial al Agenției și la care au avut acces acești beneficiari. Din acțiunile celor doi beneficiari reiese în mod evident faptul că aceștia au conlucrat și au cunoscut că vor realiza investiții complementare, că vor presta servicii către aceeași destinatari, că și-a asigurat unul celuilalt spațiul de birouri și de desfășurare a activității, că vor folosi capitalul financiar prin rulare de la o firmă la cealaltă etc.

Procesul de evaluare a eligibilității cheltuielilor aferente proiectului în cauză trebuie corelat cu responsabilitatea angajării fondurilor europene, A.P.D.R.P. fiind supusă auditului din partea Curții de Conturi a României în ceea ce privește modul de gestionare a fondurilor alocate și fiind obligată să aplice prevederile Ordonanței Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora și Normelor Metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 875/2011. A.F.I.R. a acționat conform prevederilor contractuale, cu respectarea obligațiilor ce îi revin în conformitate cu prevederile legale în ceea ce privește administrarea fondurilor europene, emiterea procesului verbal de constatare menționat nefiind consecința voinței unilaterale a A.P.D.R.P., ci rezultatul conduitei defectuoase a reclamantei în derularea contractului de finanțare, care nu a respectat obligațiile pe care și le-a asumat prin semnarea acestui contract.

În ceea ce privește susținerile Reclamantului referitoare la faptul că nu a prejudiciat Bugetul Uniunii europene sau Bugetul național și că instanța de fond nu a analizat faptul că Procesul-verbal s-a emis cu încălcarea principiului proporționalității, Curtea de Justiție a Comunității europene a statuat că producerea unor nereguli, abateri, fraude produce automat un prejudiciu bugetului UE iar statele membre au obligația de a solicita de la beneficiari restituirea fondurilor utilizate în mod necorespunzător. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, "încălcarea unor obligații a căror respectare prezintă o importanță fundamentală pentru buna funcționare a unui sistem comunitar [...] poate fi sancționată, prin pierderea unui drept conferit de reglementarea Uniunii" (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii europene din 12 octombrie 1995, Cereol Italia, C-104/94, punctul 24, Hotărârea din 24 ianuarie 2002, Conserve Italia/Comisia, C-500/99 P, punctele 100 - 102, precum și Ordonanța din 16 decembrie 2004, APOL și APO/Comisia, C-222/03 P, punctul 53). Regula generală este ca orice abatere să conducă la retragerea avantajului obținut nejustificat (Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii europene pronunțată în cauza C-199/03 - punctul 15 și Concluziile avocatului general Sharpston pronunțate în cauza C-465/10, punctul 73).

Prin urmare, obligația de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu.

Prin semnarea Contractului de Finanțare, beneficiarul și-a asumat în totalitate prevederile contractuale, printre care art. 11(3) din Anexa I la Contract, care stipulează că în cazul constatării unei nereguli cu privire la încheierea ori executarea Contractului, Autoritatea Contractantă poate înceta valabilitatea Contractului, de plin drept, printr-o notificare scrisă adresată beneficiarului, fără punere în întârziere, fără nicio altă formalitate și fără intervenția instanței judecătorești. În aceste cazuri, beneficiarul va restitui integral sumele primite ca finanțare nerambursabilă. APDRP are obligația luării tuturor măsurilor corective necesare, pe toata perioada de valabilitate a Contractului de Finanțare și indiferent de momentul constatării neregulilor.

Referitor la crearea de condiții artificiale prin fracționarea artificială a investiției pentru a beneficia de finanțare în cadrul măsurii 312 din PNDR, obținând astfel depășirea intensității sprijinului financiar, intimata a arătat că au fost identificate mai multe indicii care conduc la existența unui mod comun de accesare și utilizare a fondurilor nerambursabile ce a avut ca efect depășirea plafonului financiar stabilit în fișa măsurii 312 sau derularea, în același timp, a mai multor proiecte în cadrul măsurii 312.

În cererea sa prin care solicită anularea Procesului-verbal, respectiv în citatele scoase din context din Ghidul solicitantului sau din diverse acte normative d-nul B. face abstracție în mod repetat de "declarația pe proprie răspundere a solicitantului" (secțiunea F din Cererea de finanțare) semnată în data de 12 iulie 2010 în care la punctul 2 se prevede: "declar că îndeplinesc condițiile de eligibilitate prevăzute în fișa măsurii din Ghidul solicitantului și mă angajez să le respect pe o perioada de minim 5 ani de la finalizarea proiectului, inclusiv criteriile de selecție pentru care am fost punctat".

În repetate rânduri beneficiarul afirma că în diversele stadii ale implementării proiectului verificate de către compartimente diferite ale APDRP și strict pe etapele specifice din acel moment de implementare (eligibilitate, achiziții, plăți) condițiile specifice ale etapei respective au fost considerate ca și îndeplinite și proiectul a fost finalizat. Aceste afirmații nu corespund întru totul adevărului. Controlul dispus de către APDRP având ca scop principal verificarea suspiciunilor de creare a condițiilor artificiale respectiv alte posibile nereguli (baza legală a fost prezentată în detaliu în Procesul-verbal transmis domnului B.) a fost unul de ansamblu care a cuprins toate etapele implementării, solicitându-se și documente suplimentare, verificându-se inclusiv și activitatea din perioada de monitorizare.

De asemenea beneficiarul face abstracție în afirmațiile sale de "declarația pe propria răspundere a solicitantul referitoare la asigurarea cofinanțării proiectului" (Anexa 4.1 la Ghidul solicitantului) în care la punctul A se angajează că va prezenta o cofinanțare din surse proprii reprezentata de "extras de cont bancar vizat și datat de banca cu cel mult 5 zile lucrătoare înainte de data depunerii, în cazul cofinanțării din surse proprii (autofinanțare) pentru suma 21.384 euro care reprezintă aport propriu la proiect în proporție de 30 % din valoarea eligibilă".

Din documentele solicitate de către echipa de control - extrasele de cont bancar - reiese cu claritate că domnul A. nu a dispus niciodată de aceasta sumă. Jumătate din aceasta suma a fost virata de către dl. B. La rândul lui, dl. B. depune suma într-un cont bancar a cărui titular este A. II. A doua zi redepune aceeași suma în alt cont la altă bancă. Aceste două extrase de cont sunt prezentate de către II B. ca și dovezi ale existenței cofinanțării. După primirea celor două extrase banii sunt virați înapoi în contul domnului A. Din cele de mai sus reiese cu claritate că domnul B. nu a dispus niciodată de suma respectivă (consemnată și în declarația pe proprie răspundere citata) dovezile în acest sens prezentate APDRP fiind rezultatul unei inginerii financiare.

În drept, au fost invocate dispozițiile: noului C. proc. civ., Legii nr. 554/2004, O.U.G. nr. 13 din 22 februarie 2006, O.G. nr. 66/20114, H.G. nr. 875/2011, Hotărârii Guvernului nr. 224/2008, Programului Național de Dezvoltare Rurală 2007 - 2013, Ghidul solicitantului aferent Măsurii 312, Contractul de finanțare și Anexele la contract.

1.5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 12 mai 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens Încheierea de admitere în principiu din data de 28 septembrie 2016.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantului este fondat.

II.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. 39602 din 03 decembrie 2013 emis de autoritatea pârâtă, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, s-a stabilit în sarcina reclamantului A. I.I. obligația de plată a unei creanțe bugetare în cuantum de 211.035,66 lei reprezentând 47.351,39 euro.

S-a reținut că între Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit în calitate de Autoritate Contractantă și Întreprinderea Individuală A., în calitate de beneficiar, a fost încheiat Contractul de Finanțare nr. C 312M011060500098 din 27 mai 2011. Obiectul contractului l-a reprezentat acordarea unei finanțări nerambursabile de către Autoritatea Contractantă pentru implementarea proiectului cu titlul "Achiziții de echipamente la A. din județul Bihor". În baza contractului sus menționat, având o valoare totală eligibilă de 301.890,00 lei, Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit s-a angajat să acorde o finanțare nerambursabilă de maxim 211.323 lei, echivalent a 70% din valoarea totală eligibilă a proiectului, suma finală decontată fiind în cuantum de 211.035, 66 lei.

Urmare verificării declanșate în baza Suspiciunii de neregulă/suspiciunii de fraudă și de fundamentare pentru desfășurarea unui control din data de 26 septembrie 2013, autoritatea pârâtă a concluzionat că reclamantul nu a respectat cele declarate pe propria răspundere în legătură cu prezentarea unui document doveditor al co-finanțării și că, alături de Întreprinderea Individuală B., a creat condiții artificiale prin fracționarea artificială a investiției pentru a beneficia de finanțare în cadrul măsurii 312 din PNDR, obținând astfel depășirea intensității maxime a sprijinului financiar (200.000 euro admiși prin regula de minimis), cele două investiții fiind create pentru a funcționa cu adevărat eficient împreună. În consecință, autoritatea pârâtă a dispus rezilierea contractului de finanțare și recuperarea sprijinului financiar acordat.

Prin Decizia nr. 3.861 din 04 februarie 2014, comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul autorității pârâte a respins contestația administrativă formulată de reclamant împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. 39602 din 03 decembrie 2013, apreciindu-se că nu au fost aduse prin intermediul contestației elemente concrete suplimentare prin care să se poată schimba concluziile procesului-verbal de constatare și de stabilire a creanțelor bugetare.

Prin sentința atacată, instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea în anularea acestei decizii, reținând, în esență, că raportat la prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, precum și la probele cauzei, inclusiv răspunsul pârâtei la interogatoriul propus de reclamant, nu este întemeiată afirmația reclamantului în sensul că prin finalizarea proiectului au fost îndeplinite toate obiectivele care au stat la baza îndeplinirii condițiilor de eligibilitate a dosarului și toate obligațiile asumate prin contract, conform Ghidului Solicitantului pentru accesarea Măsurii 312. De asemenea, în raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene, obligația de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu.

A mai reținut instanța de fond că au fost identificate mai multe indicii care conduc la existența unui mod comun de accesare și utilizare a fondurilor nerambursabile ce a avut ca efect depășirea plafonului financiar stabilit în fișa măsurii 312 sau derularea, în același timp, a mai multor proiecte în cadrul măsurii 312, ceea ce determină concluzia creării în mod artificial de condiții necesare pentru a beneficia de finanțare în cadrul măsurii. În acest caz ajutorul de minimis a depășit plafonul maxim nerambursabil de 200.000 de euro de care poate beneficia un solicitant în decursul a trei ani fiscali, prin crearea de entități juridice care au accesat simultan Măsura 312. În consecință, instanța de fond a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (8) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 din 27 ianuarie 2011 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului în ceea ce privește punerea în aplicare a procedurilor de control și a ecocondiționalității în cazul măsurilor de sprijin pentru dezvoltare rurală, potrivit cărora "fără a aduce atingere dispozițiilor speciale, nu se efectuează nicio plată către beneficiari în cazul cărora s-a stabilit că au creat în mod artificial condițiile necesare pentru a obține aceste plăți în scopul obținerii unui avantaj care contravine obiectivelor schemei de ajutor."

Totodată, din documentele solicitate de către echipa de control - extrasele de cont bancar - reiese cu claritate că domnul A. nu a dispus niciodată suma necesară cofinanțării. Jumătate din aceasta suma a fost virată de către dl. B. La rândul lui dl. B. depune suma într-un cont bancar a cărui titular este A. I.I. A doua zi redepune aceeași suma în alt cont la altă bancă. Aceste două extrase de cont sunt prezentate de către l.l B. ca și dovezi ale existenței cofinanțării. După primirea celor două extrase banii sunt virați înapoi în contul domnului A. Din cele de mai sus reiese cu claritate ca domnul B. nu a dispus niciodată de suma respectivă (consemnată și în declarația pe proprie răspundere citată) dovezile în acest sens prezentate AFIR fiind rezultatul unei inginerii financiare.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material incidente în cauză, în considerarea celor ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte are în vedere că, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 4 alin. (8) ale Regulamentului (UE) nr. 65/2011 din 27 ianuarie 2011, nu se poate proceda la recuperarea sprijinului financiar acordat în cadrul măsurii 312 decât dacă avantajul obținut prin crearea condițiilor artificiale contravine obiectivelor schemei de ajutor. Or, în speță această condiție nu este îndeplinită; se constată că suma totală obținută de cele două întreprinderi individuale (A. și B.) reprezintă aproximativ 50% din sprijinul financiar maxim de 200.000 euro ce putea fi obținut în cadrul măsurii 312. Această sumă putea fi obținută individual de reclamant fără a fi necesară cooperarea cu I.I. B., astfel că, chiar dacă pe baza aspectelor de fapt relevate de autoritatea intimată (depunerea în aceeași zi a cererilor de finanțare, cvasi-identitatea conținutului acestora și a domeniului de activitate al celor două întreprinderi, cumpărarea echipamentelor de la același furnizor etc.) s-ar putea trage concluzia unei acțiuni concertate, nu poate fi reținută obținerea unui avantaj ce contravine obiectivelor schemei de ajutor.

Totodată, Înalta Curte constată că autoritatea intimată nu a făcut în mod explicit o analiză a îndeplinirii de către reclamant a obiectivelor specifice și operaționale ale măsurii 312, lăsând însă a se înțelege că prestarea de servicii pentru o organizație religioasă (Biserica Baptistă C.) nu se înscrie între aceste obiective. Dincolo de împrejurarea că nu a fost indicat un temei legal sau contractual care să justifice această aserțiune, din chiar conținutul procesului verbal atacat rezultă că în cursul anului 2013, reclamantul a încheiat contracte și cu alte entități, respectiv SC D. SRL, Asociația E. și I.I. F.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută vreo neregulă săvârșită de reclamant nici în ceea ce privește nerespectarea declarației pe proprie răspundere referitor la prezentarea unui document doveditor al co-finanțării, în condițiile în care din chiar conținutul procesului-verbal de constatare a neregulilor rezultă că I.I. A. a fost creditată de persoana fizică A. cu suma de 46.500 lei în contul de la Banca G. SA, această sumă fiind sursa originară a transferurilor financiare reciproce dintre cele două întreprinderi individuale. Ca urmare, nu se poate considera că reclamantul nu ar fi dispus de suma necesară co-finanțării, dubii putând persista numai în privința celeilalte întreprinderi individuale la care se referă procesul-verbal.

În opinia Înaltei Curți, nu prezintă relevanță împrejurarea reținută de judecătorul fondului referitoare la încălcarea de către reclamant a contractului de finanțare prin închirierea de echipament video. Aceasta în condițiile în care din cuprinsul procesului verbal atacat nu rezultă că s-ar fi reținut o asemenea neregulă - cap. 6 și 8 ale actului administrativ menționat fac referire exclusiv la crearea condițiilor artificiale pentru obținerea sprijinului financiar și la nerespectarea declarației pe propria răspundere în ceea ce privește prezentarea unui document doveditor al co-finanțării înainte de semnarea contractului.

II.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) din noul C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa hotărârea atacată și, rejudecând cauza, va admite acțiunea și, în consecință, va dispune anularea actelor administrative atacate.

În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., republicat, va dispune obligarea intimatei-pârâte la plata către recurentul-reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 150 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, fond și recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. Întreprindere Individuală împotriva Sentinței nr. 201 din 3 noiembrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Admite acțiunea formulată de reclamantul A. Întreprindere Individuală și, în consecință, dispune anularea Deciziei nr. 3861 din 04 februarie 2014 și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare din data de 19 noiembrie 2013, înregistrat sub nr. 39602 din 03 decembrie 2013, emise de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (fostă Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit).

Obligă intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 150 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, către recurentul - reclamant A. Întreprindere Individuală.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2017.

Procesat de GGC - NN