ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 941/2017

Decizia nr. 941/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 26 ianuarie 2017, A. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 2.323 din 28 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În motivele prezentate în susținerea contestației în anulare, contestatorul arată că decizia atacată este rezultatul unei greșeli materiale a instanței, care nu a ținut cont de prevederile art. 4 din Legea nr. 448/2006 și a eludat dispozițiile art. 12 și 13 din Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, privind capacitatea juridică. De asemenea, contestatorul susține că instanța era datoare să-și exercite rolul activ în aflarea adevărului, să ordone probe și să ceară explicații suplimentare.

Contestatorul susține faptul că dosarele ce-l privesc sunt tergiversate la instanța de fond, iar toate cererile sale sunt respinse, motiv pentru care apreciază că, astfel, are loc o încălcare gravă a procedurilor și prevederilor din actele normative referitoare la protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (Legea nr. 448/2006).

Susține că tergiversarea acestor cauze a făcut astfel încât conducerea B. SA să eludeze prevederile legale și să aleagă refuzul de a executa hotărârile judecătorești prin care s-a stabilit definitiv că face parte din categoria utilizatorilor exceptați de la plata rovinietei rutiere și a tarifului de utilizare a podurilor peste Dunăre, precum și întocmirea proceselor-verbale de constatare a contravenției pe numele său.

Așa zisa motivare a deciziei nu este în realitate o motivare, ci o tentativă de justificare a unui abuz de putere din partea conducerii B. SA.

Contestatorul a invocat art. 15 C. civ., art. 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 16 alin. (1), art. 20, 21, 50 - 52 din Constituție și a precizat, cu privire la daunele morale, că prejudiciul moral nu poate fi măsurat printr-o expertiză care să aibă la bază criterii matematice, astfel că doar judecătorul va fi cel mai în măsură să decidă cu privire la întinderea acestuia și cuantumul despăgubirilor bănești acordate cu titlu de satisfacție suficientă și echitabilă.

Consideră că respingerea recursului reprezintă o soluție neacceptabilă și generatoare de complicații juridice, observându-se și o abatere de la normele Convenției Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată la 13 decembrie 2006.

Prin Decizia nr. 2.323 din 28 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Încheierii din 14 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut că, prin Încheierea de ședință din 14 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății acțiunii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele C.N.A.D.N.R. și D.R.D.P. Constanța, până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2/2012 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Instanța de control judiciar a reținut că sunt nefondate criticile formulate de recurentul-reclamant, încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept procedural.

Instanța de recurs nu a primit susținerea recurentului-reclamant, în sensul că prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. trebuie înlăturate de la aplicare, în temeiul art. 4 din cod, care se referă la aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, în condițiile în care, prezenta cauză vizează anularea actelor administrative emise de intimate și recunoașterea dreptului la scutirea de la plata rovinietei pentru autoutilitara pe care o deține (acest drept fiind recunoscut de Uniunea Europeană pentru persoanele cu dizabilități, care dețin mașini până la 3,5 tone, cum este și cazul recurentului).

Instanța de recurs a reținut că recurentul nu indică norma obligatorie din dreptul Uniunii Europene care trebuie aplicată în materia suspendării facultative a judecății.

Analizând actele dosarului, instanța de recurs a constatat că erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru suspendarea judecății, până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2/2012 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, motiv pentru care a respins recursul formulat.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând hotărârea atacată, prin prisma dispozițiilor care reglementează contestația în anulare, Înalta Curte a constatat că decizia în cauză nu se circumscrie ipotezei arătată de contestator, respectiv aceea prevăzută de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 503 C. proc. civ.: "(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;"

Noțiunea de "eroare materială" folosită de legiuitor în art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal.

"Erorile materiale" sunt erori evidente și involuntare cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală.

Ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. se referă la săvârșirea unei erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi respingerea recursului în mod greșit, ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, mențiuni greșite referitoare la incidente procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea recurată, elemente pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

Verificarea unei astfel de erori materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste dispoziții legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților calea recursului la recurs.

Or, contestatorul, prin calea de atac extraordinară de față, susținând că instanța de recurs nu a aplicat corect dispozițiile legale, invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța de recurs, prin aprecierea probelor și prin stabilirea situației de fapt, în raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale aplicabile, a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate.

Aceste aspecte, așa cum s-a arătat, exced noțiunii de "eroare materială" în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Ca atare, motivul contestației în anulare în sensul că dezlegarea dată de instanța de recurs, prin Decizia nr. 2.323 din 28 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, este rezultatul unei erori materiale nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 2.323 din 28 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2017.

Procesat de GGC - N