ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 318/2017

Decizia nr. 318/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamantul Județul Vâlcea - Consiliul Județean Vâlcea a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A. - B., în temeiul prevederilor art. 50 alin. 8 și 9 și art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, cu modificările ulterioare, coroborate cu ale art. 8, art. 10, art. 11, art. 12 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele ale art. 194 și următoarele C. proc. civ., cu modificările ulterioare, următoarele:

Prin sentința civilă nr. 546 din 27 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul Județul Vâlcea - Consiliul Județean Vâlcea, în contradictoriu cu pârâtul A. - B., ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Județul Vâlcea - Consiliul Județean Vâlcea, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C.

În motivarea recursului declarat se arată că

hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, arată recurentul, instanța de fond în mod greșit a reținut că nu au fost îndeplinite condițiile pentru suportarea de la bugetul de stat a sumelor aferente corecției financiare în cuantum de 2.537,27 lei, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 14/2013, întrucât este vorba de un proiect finalizat, iar sumele care fac obiectul reducerilor procentuale din Nota de constatare din 06 decembrie 2013 nu au fost contestate pe cale administrativă și nici la instanța de judecată.

Având în vedere mențiunea din Nota de constatare din 06 decembrie 2013, recurentul apreciază că este greșită reținerea instanței de fond potrivit căreia prin necontestarea acestui act administrativ autoritatea contractantă și-a însușit și a acceptat măsurile dispuse, asumându-și obligația plății sumei aferente corecțiilor, care la momentul declarării recursului nu mai putea fi restituită.

Arată recurentul că este total greșită și reținerea Curții de Apel București potrivit căreia: „menționarea în cuprinsul titlului de creanță a faptului că sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 14/2013 nu echivalează cu soluționarea unei cereri de suportare de la bugetul de stat, această afirmație reprezentând doar menționarea faptului că în speță există posibilitatea aplicării prevederilor acestui act normativ, numai după verificarea și sub condiția îndeplinirii cerințelor cumulative prevăzute de O.G. nr. 14/2013”.

Consideră recurentul că, dacă prin acea mențiune de la pag. 4 - „Alte constatări” din Nota de constatare din 06 decembrie 2013 s-ar fi dorit, așa cum eronat susține instanța de fond, doar să se „aducă la cunoștință drepturile care ne erau acordate, precum și unele facilități prevăzute de acte normative emise în sprijinul acestora”, echipa de control ar fi specificat acest lucru, sau ar fi precizat, spre exemplu, că în speță ar putea fi aplicabile dispozițiile O.G. nr. 14/2003, dacă se vor îndeplini anumite condiții.

Or, apreciază recurentul, constatarea echipei de control este foarte clară, în sensul că în speță sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 14/2013, fără a prevedea că pentru aplicarea acestor dispoziții legale mai trebuie îndeplinite anumite condiții.

Se mai arată în motivele de recurs că, având în vedere că din mențiunea echipei de control rezultă fără echivoc faptul că prevederile O.G. nr. 14/2013 erau incidente, autoritatea contractantă a considerat că nu are interes să conteste Nota de constatare din 06 decembrie 2013 în condițiile O.U.G. nr. 66/2011, iar, în asemenea situație, Județul Vâlcea nu avea cum să prevadă că, ulterior, se va aprecia, de către o altă echipă de control, că pentru cele două contracte nu sunt îndeplinite condițiile pentru încadrarea în prevederile O.G. nr. 14/2013.

Consideră recurentul că o asemenea interpretare contradictorie a acelorași prevederi legale dată de cele două echipe de control și de verificare este inadmisibilă și că instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere acest lucru.

Precizează recurentul că, în lipsa unei asemenea mențiuni clare, Județul Vâlcea - Consiliul Județean Vâlcea ar fi contestat cu siguranță această Notă de constatare.

În al doilea rând, recurentul critică sentința recurată pe motiv că instanța de fond a reținut în mod greșit, exact cum a susținut și pârâtul, că în speță nu sunt incidente prevederile art. 2 alin. (2), ci prevederile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 14/2013.

Recurentul arată că în speța de față nu sunt incidente prevederile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 14/2013, așa cum greșit a reținut Curtea de Apel București, incidente fiind prevederile art. 2 alin. (2) din acest act normativ.

Subliniază recurentul că neîndeplinirea condiției prevăzute la art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 14/2013, referitoare la proiectele finalizate, nu poate fi reținută întrucât:

- în nota de constatare din 06 decembrie 2013, la cap. 4, Denumirea și datele de identificare ale proiectului, lit. f) Stadiul actual de implementare, proiectul apare „în implementare”;

- chiar dacă cererea de rambursare finală a fost depusă în data de 01 februarie 2012, la două luni după finalizarea proiectului, aceasta a fost autorizată la plată de către Autoritatea de Management în data de 04 octombrie 2013;

- în baza de date a Ministerului Fondurilor Europene, proiectul „Promovarea potențialului turistic al județului Vâlcea” apare „în implementare”, așa cum rezultă din extrasul de pe site-ul, depus la dosar. Aceste informații sunt preluate din Sistemul Unic de Management al Informației pentru Instrumente Structurale.

Apreciază recurentul că sunt îndeplinite condițiile privind încadrarea creanței bugetare în prevederile art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 14/2013 din următoarele considerente:

- procedura de atribuire a fost inițiată în data de 01 aprilie 2010, anterior datei de 10 iunie 2011, de către Județul Vâlcea, prin Consiliul Județean Vâlcea;

- procedura a făcut obiectul verificării Unității pentru coordonarea și verificarea achizițiilor publice, așa cum rezultă din Raportul de activitate înregistrat sub nr. 6257 din 16 iunie 2010.

Recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost motivat, casarea sentinței civile nr. 546 din 27 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, iar, pe fond, admiterea cererii, așa cum a fost formulată.

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect, în principal, anularea Deciziei nr. 109 din 20 martie 2014, prin care a fost soluționată contestația administrativă formulată de Județul Vâlcea - Consiliul Județean Vâlcea, Decizie emisă de A., prin B., înregistrată la Consiliul Județean Vâlcea sub nr. 4562 din 27 martie 2014 și a Notei din 03 februarie 2014 privind neîncadrarea în prevederile O.U.G. nr. 14/2013, aferentă proiectului cod SMIS cu titlul: „Promovarea potențialului turistic al Județului Vâlcea” Beneficiar Unitatea Administrativ Teritoriale județul Vâlcea, pentru loturile I și IV, emisă de A. prin C., înregistrată la Consiliul Județean Vâlcea sub nr. 672/R din 10 februarie 2014.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul Județul Vâlcea - Consiliul Județean Vâlcea ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, arătând că a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale incidente în cauză, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de argumentele dezvoltate în cererea de recurs și de considerentele expuse de către instanța de fond, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este nemotivată, nerespectându-se prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Se poate aprecia că textul legal anterior enunțat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar.

Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil.

Așa cum s-a precizat mai sus, hotărârea instanței de fond nu este motivată, iar, în lipsa motivării, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalității hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunța în continuare.

Căile de atac se exercită de partea nemulțumită de hotărârea unei instanțe și reprezintă mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiției protecția dreptului subiectiv sau al interesului și ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre.

În situația în care hotărârea nu este motivată, instanța de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanțe este legală, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esențiale.

Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligația legală de a motiva în fapt și în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părților, atât în fapt, cât și în drept, care au fost rațiunile care au condus la adoptarea soluției.

În lipsa motivării, nici părțile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea hotărârii judecătorești și nici instanța de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, așa cum a fost consolidat textul în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, arătăm că potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanță a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre analiză.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față însă, instanța de fond s-a limitat la copierea și redarea integrală a întâmpinării pârâtului, fără a prezenta argumentele proprii pentru care au fost înlăturate sau admise susținerile părților.

Procedând astfel, în mod cert judecătorul fondului nu a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse judecății.

Or, motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, iar lipsa acesteia atrage casarea ei. Scopul motivării este acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță în cadrul dispozitivului.

Instanța de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece prima instanță nu a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire la soluția adoptată, astfel că Înalta Curte este în imposibilitate să-și exercite controlul judiciar cu privire la fondul cauzei.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o soluție greșită întrucât nu a cercetat legalitatea și temeinicia cererii formulate de reclamant, nu a clarificat obiectul acțiunii, scopul real urmărit de acesta, în vederea unei juste și complete dezlegări a raportului litigios, pentru a asigura un act de justiție eficient și a preîntâmpina alte litigii viitoare.

Astfel, în raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: „(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.”

Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situației de fapt, nesocotind astfel dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

Procedând la judecata cauzei în circumstanțele expuse, fără ca împrejurări de fapt și de drept esențiale să fie lămurite, prima instanță nu a cercetat, de fapt, fondul cauzei, motiv pentru care soluția pe care Înalta Curte este chemată să o pronunțe nu poate fi decât casarea cu trimitere spre rejudecare, asigurându-se astfel părților toate garanțiile procesuale pe care judecata cauzei în primă instanță le oferă, precum și dublul grad de jurisdicție instituit de lege în materia contenciosului administrativ.

Soluția casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție.

Este firesc ca instanța de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cererii de chemare în judecată, ceea ce presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.

Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestația în anulare și revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.

În consecință, pentru toate considerentele expuse anterior, constatând că în mod greșit și nelegal a soluționat cauza Curtea de apel, fără a cerceta fondul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 497 și art. 480 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează să analizeze acțiunea reclamantului în raport de temeiurile legale invocate și să valorifice toate apărările și susținerile părților și toate înscrisurile noi depuse la dosar de către ambele părți,

în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Județul Vâlcea - Consiliul Județean Vâlcea împotriva sentinței civile nr. 546 din 27 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2017.