ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2133/2016

Decizia nr. 2133/2016

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 721 din 23 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr. x/118/2011 a dispus admiterea excepției inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii concilierii prealabile și respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar prin Decizia civilă nr. 124 din 24 septembrie 2012 Curtea de Apel Constanța a admis apelului declarat de apelanta A., cu consecința desființării sentinței tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În fond după casare, prin Sentința civilă nr. 2.865 din 26 noiembrie 2015 Tribunalul Constanța a respins acțiunea, ca nefondată, reținând în esență următoarele:

Temeiul de drept al acțiunii deduse judecății, precizat de reclamantă l-a constituit dispozițiile art. 969 C. civ. din anul 1864, aplicabil în cauză prin prisma prevederilor art. 3 din Legea nr. 71/2011.

Prin contractul de concesiune intervenit între MUNICIPIUL CONSTANȚA prin PRIMAR în calitate de concedent și A. în calitate de concesionar, s-a prevăzut că obiectul prezentului contract este concesionarea terenului în suprafață totală de 51.870,79 mp, cuprins în Planul urbanistic de detaliu, aprobat de către Consiliul Local al Municipiului Constanța cu H.C.L.M. nr. 76 din 24 februarie 2000 și H.C.L.M. nr. 106 din 23 martie 2000, pentru realizarea obiectivului Proiect al programului de Dezvoltare Edilitară a Municipiului Constanța - Zona Faleză Nord, pentru construirea de locuințe. Această zonă este indicată în planul de situație anexat la contract".

Potrivit aceluiași contract, părțile au prevăzut, printre altele, că predarea se va face prin proces-verbal de predare - primire semnat de ambele părți, precum și obligația concedentului să elibereze autorizația de construire în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii.

Prin actul adițional la menționatul contract s-a avut în vedere referatul nr. 149 anexă la contract și faptul că reclamanta a cunoscut situația juridică a terenului concesionat la momentul încheierii contractului de concesiune, această mențiune fiind făcută și în cuprinsul art. 1 din contractul de concesiune.

Instanța de fond a apreciat că, la momentul încheierii contractului de concesiune, existența cărții funciare pentru terenul, ce a făcut obiectul contractului în care era menționat dreptul de proprietate al concedentei și înscrierea ulterioară în partea a III a Cărții funciare, ce conține sarcinile ce grevează imobilul - a contractului de concesiune, era suficientă pentru valabila încheiere a contractului și producerea efectelor juridice specifice.

Instanța de de apel a avut în vedere că, prin Sentința civilă nr. 4.853 din 27 mai 2004 pronunțată de Tribunalul Constanța, a dispus obligarea pârâtului MUNICIPIUL CONSTANȚA să efectueze căile de acces la terenurile concesionate, lucrările de sistematizare și de utilități edilitare în cadrul zonei concesionate, în caz de neexecutare fiind autorizată reclamanta A. se efectueze respectivele lucrări pe cheltuiala sa, și deoarece între părți nu a existat un contract în baza căruia să se efectueze respectivele lucrări, nici un deviz ofertă inițial, care să cuprind cheltuielile necesare realizării obiectivului, ci lucrările au fost executate de reclamantă în baza unei hotărâri judecătorești, decontarea lucrărilor s-a făcut pe baza situațiilor de plată întocmite de aceasta și respectiv a valorii stabilite prin expertize tehnice judiciare dispuse, expertul reținând că, în cadrul situațiilor de plată întocmite de reclamantă până la data efectuării lucrării, s-a aplicat și o cotă de 3% din valoarea totală a acestora pentru cheltuieli de proiectare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 237 din 20 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul reclamantei, cu obligarea apelantei la plata sumei de 540 lei cheltuieli de judecată către intimatul-pârât.

Instanța de apel și-a însușit, în considerentele deciziei, soluția primei instanțe, în sensul că a examinat condițiile angajării răspunderii contractuale a pârâtului MUNICIPIUL CONSTANȚA prin PRIMAR.

Astfel, după prezentarea situației în fapt și de drept a cauzei, instanța de apel a mai reținut că părțile nu au înserat o clauză expresă potrivit căreia pârâta concesionară să suporte cheltuielile de cadastru și publicitate imobiliară. În atare situație, s-a apreciat că, reclamanta era obligată să dovedească această împrejurare și cum reclamanta nu a demonstrat acest lucru, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe și sub acest aspect, conform argumentelor expuse în decizia pronunțată în apel.

Instanța de apel a statuat că finalitatea acțiunii apelantei reclamante implică dezmembrarea terenului pentru fiecare construcție în parte, fiind necesară identificarea fiecăruia dintre cele 5 poligoane inițiale, ce alcătuiau suprafața totală concesionată, alipirea acestora într-un singur lot și ulterior dezmembrarea lotului în funcție de loturile existente pe teren urmarea edificării construcțiilor, în vederea vânzării; pentru a statua astfel, instanța de apel a coroborat probatoriul administrat cu concluziile lucrării de specialitate - expertiză tehnică judiciară - întocmită de expert ing. B. Pentru efectuarea acestor operațiuni, apelanta a încheiat contracte de prestări servicii cu SC C. SRL și SC D. SRL, iar pentru achitarea contravalorii lucrărilor, a emis factura din 30 octombrie 2010, în valoare de 137.450 euro, la plata contravalorii căreia s-a solicitat obligarea intimatei pârâte.

S-a concluzionat că, legal și temeinic instanța de fond a constatat că, în condițiile în care, edificarea construcțiilor pe terenul concesionat a reprezentat chiar scopul comercial urmărit de reclamantă la încheierea contractului de concesiune, cheltuielile necesare edificării respectivelor construcții sunt în sarcina sa, acesta fiind motivul pentru care, o asemenea obligație nu a fost expres înserată în contractul părților.

În atare situație, instanța de apel a respins ca neîntemeiate susținerile apelantei privind obligația efectuării de către concedent a acestor operațiuni, în motivarea căreia s-au confirmat considerentele sentinței tribunalului.

Instanța de apel a mai constatat că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale incidente speței, pe care le-a menționat expres.

În sprijinul legalității interpretării date de instanța de fond situației de fapt și de drept aferentă speței, instanța de apel a avut în vedere și că: prin Sentința civilă nr. 4.853 din 27 mai 2004 pronunțată de Tribunalul Constanța, s-a dispus obligarea pârâtului MUNICIPIUL CONSTANȚA să efectueze căile de acces la terenurile concesionate, lucrările de sistematizare și de utilități edilitare în cadrul zonei concesionate, în caz de neexecutare fiind autorizată reclamanta A. se efectueze respectivele lucrări pe cheltuiala sa, și deoarece între părți nu a existat un contract în baza căruia să se efectueze respectivele lucrări, nici un deviz ofertă inițial, care să cuprindă cheltuielile necesare realizării obiectivului, - lucrările fiind executate de reclamantă în baza unei hotărâri judecătorești - decontarea acestora s-a făcut pe baza situațiilor de plată întocmite de A. și respectiv a valorii stabilite prin expertize tehnice judiciare.

Pe lângă cele arătate la alineatul anterior, instanța de apel a avut în vedere lucrarea tehnică de specialitate întocmită de expertul desemnat în cauză și potrivit căreia s-a stabilit că: "costurile cu cheltuielile pentru efectuarea studiilor topografice și elaborarea fazelor de proiectare sunt incluse în cuantumul cheltuielilor denumite generic de proiectare conform prevederilor H.G. nr. 28 din 09 ianuarie 2008 privind aprobarea conținutului-cadrul al documentației tehnico-economice aferente investițiilor publice, precum și a structurii și metodologiei de elaborare a devizului general pentru obiective de investiții și lucrări de investiții, în cuantum maximal de 3% din valoarea investiției de bază".

În acest context, instanța de apel a stabilit că, lucrările cerute în cauză și achitate de apelanta reclamantă către OCPI, SC C. SRL și respectiv SC D. SRL, sunt cheltuieli aferente lucrărilor de cadastru și publicitate imobiliară pentru proiectul Faleză Nord, respectiv aferente operațiunilor de proiectare, astfel încât, în raport cu prevederile H.G. nr. 28 din 09 ianuarie 2008 și concluziile raportului de expertiză referitoare la inexistența unui alt capitol de cheltuieli în cadrul devizului general, în care să fie menționate în mod expres cotele de cheltuieli aferente organizării și derulării procedurilor de achiziții publice, nu se justifică.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamanta a declarat recurs, invocând ca motive de nelegalitate art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 23 octombrie 2016, recurenta-reclamantă A., prin avocat E. a susținut că recurenta-reclamantă renunță la însuși dreptul pretins în temeiul art. 247 C. proc. civ., sens în care a depus înscrisuri în limba română și italiană, respectiv copia declarației de renunțare la însuși dreptul pretins, hotărârea Adunării generale prin care a fost numit administratorul unic, extras emis de Oficiul Național al Registrului Comerțului. În acest context, apărătorul recurentei a solicitat, în temeiul art. 247 C. proc. civ., să se ia act de declarația de renunțare la drepturile subiective deduse judecății, cu consecința admiterii recursului, respingerii apelului și a acțiunii.

Înalta Curte, examinând cererea la însuși dreptul pretins formulată de recurentă, în temeiul dispozițiilor art. 247 C. proc. civ. reține următoarele:

În conformitate cu art. 247 C. proc. civ., în caz de renunțare la însuși dreptul pretins, instanța dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor de judecată, renunțarea la drept putându-se face și fără învoirea celeilalte părți atât în primă instanță, cât și în apel, iar, deși art. 247 C. proc. civ. se referă în mod expres numai la renunțarea în fața primei instanțe și a celei de apel, nimic nu împiedică o astfel de renunțare și în fața instanței de recurs.

Renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății este un element component al principiului disponibilității, reprezentând facultatea procesuală prevăzută de lege în favoarea reclamantului, în virtutea căreia acesta poate curma litigiul prin renunțarea la însuși dreptul material al procesului, partea înțelegând consecințele ce decurg pentru ea din actul renunțării.

Legiuitorul a conferit părții posibilitatea de a renunța la dreptul său, pretins chiar în fața instanței de judecată. Este, evident, un act de dispoziție pe care îl face partea, cu respectarea anumitor condiții prevăzute de lege, în raport cu însuși dreptul său subiectiv, de principiu legea procesual-civilă permițându-i acest lucru tocmai în considerarea dreptului la care renunță- un drept exclusiv al său, legea obligând instanța să respecte dreptul de dispoziție al părților.

În speță, conform prevederilor art. 247 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 237 din 20 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică, în sensul că admite și apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 2.865 din 26 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța și în consecință:

Schimbă în tot sentința atacată și, în fond, respinge acțiunea reclamantei.

Cum avocatul recurentei a precizat că este de acord cu cheltuielile de judecată solicitate de intimatul-pârât Municipiul Constanța prin Primar ca fiind dovedite, Înalta Curte urmează să oblige recurenta să-i achite intimatului suma de 420 lei cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 247 C. proc. civ., ia act de renunțarea recurentei-reclamante la dreptul pretins.

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 237 din 20 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică, în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 2.865 din 26 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Schimbă în tot sentința atacată și, în consecință, respinge acțiunea.

Obligă recurenta la plata sumei de 420 lei cheltuieli de judecată către intimatul-pârât Municipiul Constanța prin Primar.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 decembrie 2016.

Procesat de GGC - ED