ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 306/2017
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 306/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 306/2017
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat:
suspendarea efectelor Deciziei B. nr. 388/2014 până la anularea actului administrativ atacat;
anularea Deciziei nr. 388 din 22 mai 2014 a B., prin care postul SC A. SRL a fost sancționat cu amendă în cuantum de 10.000 lei pentru nerespectarea disp. art. 40 alin. (1) și art. 66 alin. (1) lit. a) din Codul audiovizualului, cu consecința exonerării reclamantei de la plata amenzii;
repararea pagubei cauzate, precum și reparații pentru daunele morale, în echivalentul sumei de 100.000 lei, pentru prejudicierea dreptului reclamantei la propria imagine;
obligarea B. să abroge alin. (2) și (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual întrucât acestea adaugă la Legea audiovizualului nr. 504/2002.
Prin încheierea din data de 02 decembrie 2014, Curtea a luat act de cererea reclamantei SC A. SRL de renunțare la judecata capetelor 1, 3 și 4 din acțiune și a constatat că este învestită cu soluționarea capătului 2, referitor la „Anularea Deciziei nr. 388 din 22 mai 2014 a B.”
Prin sentința civilă nr. 3467 din 16 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.
Prin Raportul întocmit la data de 16 februarie 2016, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., s-a constatat că recursul nu a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Prin încheierea din 15 iunie 2016 completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3), prin care s-a propus soluția de anulare a recursului, ca tardiv declarat.
Înalta Curte, verificând data la care a fost formulat recursul, constată că acesta a fost declarat peste termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Este adevărat că potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ.: „Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.”
Însă, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care la art. 20 alin. (1) stipulează că: „Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare”.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă fără putință de tăgadă că sentința recurată a fost comunicată reclamantei la data de 20 mai 2015 (fila 185 dosar fond), iar recursul a fost declarat la data de 8 iunie 2015, conform dovezii aflate la fila 2 a dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, depășindu-se, așadar, termenul legal de 15 zile prevăzut de textul legal sus citat.
Conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.: „Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.
Potrivit art. 186 C. proc. civ., republicat:
„(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.
(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.
(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.”
În cauză nu s-a făcut dovada existenței vreuneia din situațiile prevăzute de art. 186 C. proc. civ., în sensul că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, pentru a opera instituția repunerii în termen.
Cum în cauză, recurenta nu a pretins și nu a dovedit că a fost împiedicată în exercitarea în termen a căii de atac, se va constata că recursul este tardiv formulat și, în temeiul art. 493 alin. 3 și 5 C. proc. civ., se va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 3467 din 16 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2017.