ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2900/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București Secția a VIII - a Contencios Administrativ și Fiscal sub nr.3877/2/11.06.2014, reclamanta “A” S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National al Audiovizualului, în temeiul art. 93 alin. 3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 (denumita in cele ce urmează „Legea nr. 504/2002"),  în principal, anularea Deciziei C.N.A. nr. 374 din 20.05.2014 ca neîntemeiata, având drept consecința anularea sancțiunii amenzii in cuantum de 15.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art. 30, art. 32 alin. (1), art. 34 alin. (1), art. 40 alin. (3), (4) si (5), art. 47 alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările ulterioare, (denumita in continuare "Decizia nr. 220/2011"), iar în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertisment/somație; reducerea cuantumului amenzii la minimum special prevăzut de lege, in cazul in care nu se apreciază ca se impune înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertismentul/somația.

Prin sentința nr. 2727 din 14 octombrie 2014 pronunțată de Curtea  de Apel București Secția a VIII - a Contencios Administrativ și Fiscal s-a respins acțiunea  (plângerea) formulată de reclamanta “A” S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National al Audiovizualului.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs

reclamanta “A” S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței atacate, în principal în sensul admiterii acțiunii și pe cale de consecință anularea Deciziei CNA nr. 374 din 20.05.2014 ca neîntemeiata, având drept consecința anularea sancțiunii amenzii in cuantum de 15.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art. 30, art. 32 alin. (1), art. 34 alin. (1), art. 40 alin. (3), (4) si (5), art. 47 alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările ulterioare, iar în subsidiar, în sensul înlocuirii sancțiunii amenzii cu avertisment/somație; reducerea cuantumului amenzii la minimum special prevăzut de lege, in cazul in care nu se apreciază ca se impune înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertismentul/somația și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta – reclamantă  a apreciat că hotărârea recurată este nelegală întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile.

În susținerea acestei critici aduse hotărârii recurate, au fost reluate de către recurenta – reclamantă argumentele invocate în cuprinsul cererii introductive de instanță cu privire la caracterul de pamflet ala emisiunii în discuție, la respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectiv la libertatea de exprimare a jurnalistului, la buna-credință a radiodifuzorului și a moderatorului.

În ceea ce privește motivarea capetelor subsidiare de cerere privind înlocuirea sancțiunii amenzi cu avertisment/somație, respectiv reducerea cuantumului amenzii la minimul special prevăzut de lege s-au invocat de către recurenta prevederile art. 90 alin.4 din Legea nr.504/2002 cu referire la individualizarea sancțiunii.

Sub acest aspect, s-a apreciat că raportat la considerațiile arătate, condițiile de fapt, împrejurările in care a fost „savarsita" fapta (societatea nedorind eludarea dispozițiilor legale), de modul si de circumstanțele acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsa, precum si in temeiul principiului gradualității aplicării răspunderii contravenționale, apreciază ca instanța poate dispune, in eventualitatea in care nu va înțelege sa anuleze Decizia atacata, înlocuirea sancțiunii amenzii, in cuantum de 15.000 lei, cu avertisment/somatie.

In drept, recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.(1) pct. 8 din Codul de procedură civilă. art. 90 alin. 4, art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, art. 30, 32, 34, 40 si 47 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, art.10 alin.1 din CEDO.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la filele 32 – 41 de către intimatul - pârât s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

În esență, s-a susținut că recurenta – reclamantă nu a adus prin cererea de recurs niciun argument prin care să arate în mod convingător, pe cale de raționament sau prin exemple concrete, că sentința atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, înțelegând să reia întreaga argumentație invocată prin acțiunea promovată pe fondul cauzei.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin.(2) și (3) din Codul de procedură civilă, republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 11 februarie 2016, în conformitate cu dispozițiile art.493 alin.(4) din Codul de procedură civilă, republicat.

Prin Încheierea din Camera de Consiliu din data de 26 aprilie 2016

s-a admis în principiu recursul declarat de S.C. “A” S.R.L. împotriva Sentinței nr. 2727 din 14 octombrie 2014 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal.

6

. Considerentele și soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea formulată de intimatul - pârât la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, precum și în conformitate cu art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte reține că recursul este nefondat în considerarea celor în continuare arătate.

În conformitate cu dispozițiile art.483 alin.3) din Noul Cod de procedură civilă recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cererea de recurs nu cuprinde în concret critici aduse  modului de  abordare  și, în final, soluției  asupra  căreia  s-a oprit  curtea de apel, fiind practic reiterate susținerile dezvoltate în motivarea  acțiunii depuse în fața primei instanțe.

În fapt

, prin Decizia nr. 374 din 20.05.2014  emisă de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului a fost aplicată reclamantei “A” S.R.L. amenda în cuantum de 15.000 lei pentru încălcarea prevederilor articolelor 30, 32 alin. (1), 34 alin. (1), 40 alin. (3), (4) și (5) și 47 alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

Recurenta a apreciat că prima instanță a dat o interpretare necorespunzătoare textelor normative aplicabile, pe care nu le-a raportat la situația de fapt dedusă judecății, in ceea ce privește caracterul de pamflet al emisiunii, care se dorește a se constitui doar intr-o critică a unui comportament jurnalistic prin care se servesc doar interesele unor trusturi de presă.

Totodată, s-a invocat și dreptul la opinie și la libera exprimare garantat in virtutea art. 30 din Constituția României, precum și buna – credință a radiodifuzorului și moderatorului emisiuni, raportată la scopul urmărit, de a atrage atenția asupra unei chestiuni de interes public și nu cel de a discredita o persoană.

Contrar celor reafirmate de recurentă prin  recursul  promovat  și în acord cu  cele  statuate  de  prima instanță, Înalta Curte  reține, raportat la  prevederile  art. 30, 32 alin. 1, art. 34 alin. 1, art. 40 alin. 3, 4 și 5 și art. 47 alin 2 din  Codul audiovizualului, că emisiunile „X” monitorizate, au conținut comentarii denigratoare, depreciative și umilitoare, unele și cu conotații sexuale, care sunt de natură a prejudicia imaginea, demnitatea și reputația profesională a unor persoane, mai ales in condițiile in care emisiunile sunt realizate/ prezentate sub forma unui monolog care nu permitea intervenția persoanelor vizate.

Înalta Curte,  fără a afecta importanța libertății presei într-o societate democratică, consideră necesar a sublinia faptul  că libertatea de exprimare, garantată atât de Constituția României cât și de CEDO, este un drept condițional,  și nu un drept absolut cum în mod greșit susține recurenta, ceea ce înseamnă că, libertatea presei nu este nelimitată  iar  ingerința statului, sub forma impunerii unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni, este permisă.

Cu alte cuvinte libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități de care presa nu este exonerată, și care iau o formă particulară atunci când drepturile altora sunt afectate.

Prin urmare constatând că exercițiul libertății de  exprimare poate face obiectul unor limitări, în condițiile legii, va înlătura criticile formulate de recurentă pe acest aspect.

Chiar dacă, în privința libertății presei, se admite că limitele criticii admisibile sunt mai întinse în cazul criticilor îndreptate împotriva persoanelor publice decât împotriva unui particular se impune a fi subliniat, în contextul criticilor formulate de recurentă că, exercitarea dreptului de a critica nu este incompatibil cu folosirea unui limbaj civilizat care în anumite condiții poate fi mult mai virulent și mai eficient decât un limbaj injurios, și indiferent de calitatea sau poziția socială a persoanei criticate, jurnaliștii trebuie să  evite devierile de natură a afecta demnitatea persoanelor vizate.

A accepta susținerile recurentei în sensul că libertatea presei în cazul criticilor aduse oamenilor politici este nelimitată ar fi de natură a afecta dezideratul menținerii unui just echilibru între libertatea presei și protejarea reputației sau a drepturilor unei persoane, ceea ce nu poate fi acceptat într-o societate democratică în care demnitatea umană este ridicată la rang de principiu constituțional.

Așadar, a critica un comportament jurnalistic neetic, ca expresie a libertății de exprimare, nu înseamnă a denigra sau a umili,  prin folosirea unui limbaj virulent și injurios de natură a leza reputația persoanelor vizate, cum în mod greșit susține recurentul; de altfel, în cauză criticile injurioase nu vizau activitatea profesională sau socială a persoanelor vizate ci au avut pe alocuri și conotații de natură sexuală cum este in cazul jurnalistei B ( „Soro, zi sincer, ai avut orgasm?”), ori limbajul cu caracter profund discriminatoriu la adresa câștigătoarei concursului Eurovizion, ceea ce excede limitelor libertății de exprimare.

Este adevărat că o emisiune pamflet se caracterizează printr-o tonalitate  violentă și agresivă la adresa unor concepte, realități sociale, politice, morale, ceea ce implică și o anumită exagerare, însă acest lucru nu permite folosirea unor expresii jignitoare de natură a afecta demnitatea umană care într-o societate democratică se bucură de aceeași protecție ca și libertatea de exprimare.

De altfel, în cauză intimatul CNA nu a sancționat exercițiul libertății de exprimare manifestat printr-o critică virulentă la adresa clasei politice, a unor ziariști sau a unor persoane particulare ci limbajul și modul violent prin care realizatorul emisiunii a înțeles să se raporteze la o serie de persoane, ceea ce excede limitelor libertății de exprimare chiar și acceptând senzaționalul jurnalistic des întâlnit în cazul unor  emisiuni pamflet.

A accepta susținerile recurentei, prin prisma specificului unei emisiuni pamflet, ar însemna a valoriza libertatea presei până la extrem ceea ce nu poate fi acceptat într-o societate democratică în care sunt garantate în egală măsură și drepturile personalității, ceea ce impune, printre altele, și  respectarea  reputației, a  demnității, a dreptului la imagine a  persoanelor publice sau particulare deopotrivă.

Referitor la motivul de recurs privind individualizarea pedepsei, se constată, de asemenea, că nu a fost formulată o critică la adresa soluției primei instanțe care a constatat că aplicarea avertismentului se poate dispune numai in condițiile art. 95 alin. 2 din legea audiovizualului, iar nu in cazul aplicării anterior a unui număr de 6 amenzii, ci s-au invocat doar circumstanțele de săvârșire ale faptelor.

Și din această perspectivă soluția primei instanțe este temeinic motivată, ținându-se cont de împrejurarea că sancțiunile anterioare nu și-au produs efectul preventiv.

6.2 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În conformitate cu prevederile art. 496 alin.(1) Cod procedură civilă, constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, potrivit art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004 ori potrivit art.488 din Noul Cod de procedură civilă, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul declarat de S.C. “A” S.R.L. împotriva Sentinței nr. 2727 din 14 octombrie 2014 a Curtii de Apel București - Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 noiembrie 2016.