ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2406/2016

Decizia nr. 2406/2016

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 4 iunie 2015 sub nr. x/118/2015 reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu C. și M.E.C.Ș., să dispună obligarea acestora la tipărirea/emiterea diplomelor de licență și a suplimentelor la diplomă în funcție de specializarea absolvită.

Au solicitat, de asemenea, obligarea pârâților la plata drepturilor bănești ce i s-ar fi cuvenit cu titlu de salariu reclamantului B., începând cu luna iunie 2012 până la soluționarea definitivă a cauzei.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

I. Prin Sentința civilă nr. 1.287/CA din 8 octombrie 2015 Tribunalul Constanța a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța, având în vedere faptul că unul din pârâți este autoritate publică centrală, raportat la dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

II. Prin Sentința nr. 31 din 12 februarie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a luat act de renunțarea la judecată față de pârâtul M.E.C.Ș.; s-a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța și s-a declinat competența soluționării cauzei formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. și chematul în garanție M.E.C.Ș., în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că universitățile particulare, ca de altfel și cele de stat, nu pot fi considerate în nici un caz autorități publice centrale, împrejurarea că sediul unei astfel de instituții de învățământ se află în capitala țării neavând nici o relevanță sub aspectul celor arătate, ea putând avea sediul în orice altă localitate.

Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (1), 134 și 135 alin. (1) C. proc. civ., republicat, urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Obiectul prezentului litigiu, cum corect a reținut Curtea de Apel, constă în obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unei diplome de licență și a suplimentului la diplomă, ca urmare a studiilor universitare efectuate de către reclamant.

Instanța de control judiciar constată că universitatea pârâtă este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică".

Prin Legea nr. 443/2002 a fost înființată C., ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ, cu sediul în București.

Înalta Curte apreciază că această universitate reprezintă o unitate descentralizată de învățământ, parte a sistemului național de învățământ, dar nu este instituție publică centrală ale cărei acte administrative, tipice sau asimilate, să poată fi contestate, în primă instanță la Curtea de Apel.

Sub aspectul competenței materiale de soluționare a cauzei este irelevantă împrejurarea că pârâta a chemat în garanție M.E.C.T.S. care este o autoritate publică centrală, având în vedere că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face referire la criteriul poziționării autorității emitente a actului administrativ contestat, în sistemul autorităților publice.

Înalta Curte mai reține că, într-adevăr, instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamant), însă acest fapt nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu M.E. care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Prin urmare, aceste universități nu îndeplinesc cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificate drept organe ale autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta în cauză și astfel nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

Potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004:

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu menționat.

În plus, se impune a fi subliniat că Tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, în raport cu împrejurarea că universitățile pot fi asimilate cu autorități publice locale, în condițiile art. 2 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004.

În fine, în speță vor fi avute în vedere și prevederile art. 74 alin. (4) C. proc. civ., republicat, potrivit cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

În speță, cererea de chemare în garanție fiind cerere incidentală, va fi soluționată de instanța competentă să soluționeze acțiunea principală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanții A., B. în contradictoriu cu pârâta C. și chematul în garanție M.E.C.Ș. în favoarea Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2016.

Procesat de GGC - N