ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1585/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1585/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1585/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Comtanța, secția I civilă,

la data de 10 iunie 2016 reclamantul A. a solicitat ca, în temeiul art. 1695

și 1704 C. civ., să fie obligați pârâții Municipiul

Constanța, prin Primar, și Primarul Municipiului Constanța

să-i acorde în compensare pentru terenul în suprafață de 750,90

m.p., situat în Constanța, jud. Constanța, un alt teren echivalent ca

valoare și suprafață.

Prin

sentința nr. 2313 din 29 septembrie 2016 Tribunalul Constanța, secția

I civilă, a luat act de renunțarea reclamantului la soluționarea

cererii completatoare formulate la 01.09.2016; a admis acțiunea și a

obligat pârâții Municipiul Constanța, prin Primar, și Primarul

Municipiului Constanța să acorde reclamantului, în compensare pentru

terenul în suprafață de 750,90 m.p. situat în Constanța, jud.

Constanța, terenul situat în municipiul Constanța, stațiunea

Mamaia, lot nr. 7, în suprafață de 450 m.p., precum și terenul

situat în municipiul Constanța, stațiunea Mamaia, lot nr. 8, în

suprafață de 450 m.p.; a obligat pârâții la piața sumei de

6.087,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, taxă judiciară

de timbru aferentă capătului de cerere admis.

Prin decizia

nr. 61/C din 5 aprilie 2017 Curtea de Apel Consianța, secția I

civilă, a admis apelul pârâților Municipiul Constanța, prin Primar,

Primarul Municipiului Constanța împotriva sentinței mai sus

menționate; a anulat sentința apelată și, rejudecând

pricina din perspectiva motivelor invocate din oficiu, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul

Constanța și Primarul Municipiului Constanța și a respins

acțiunea ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de

calitate procesuală pasivă; a obligat reclamantul la plata către

pârâți a sumei de 5.051,46 lei cheltuieli de judecată la prima

instanță și în apel.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile ari 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A., arătând că instanța de

apel a reținut, în mod nelegal, aplicarea în cauză a vechiului C.

civ., care nu reglementează obligația de garanție pentru

evicțiune a dispunătorului inițial al bunului, în

condițiile în care legea aplicabilă raportului obligațional este

noul C. civ., care reglementează expres o astfel de ipoteză.

Dispunătorul

inițial al bunului este Municipiul Constanța, care a atribuit, în

temeiul Legii nr. 10/2001, un teren afectat de servitute (conducte și

ovoid). Prin urmare, cauza evicțiunii este anterioară

dispoziției de atribuire a terenului, iar înstrăinătorul

inițial păstrează obligația de garanție și

față de dobânditorii ulterior, în calitate de avânzi cauză ai

cumpărătorului intermediar (art. 1706 noul C. proc. civ.).

Acest lucru

se justifică pentru că subdobânditorul primește, odată cu

bunul, și toate accesoriile lui, printre care se numără și

acțiunile privind bunul transmis.

Condițiile

de angajare a răspunderii trebuie să fie îndeplinite în raport cu

prima vânzare, doar că de efectele aplicării garanției contra

evicțiunii va beneficia subdobânditorul, iar nu cocontractantul ceiui

răspunzător.

Este un nou

tip de acțiune directă, de natură contractuală, bazată

pe ideea că dreptul de garanție este accesoriu lucrului și se

transmite odată cu acesta, de la un proprietar la altul.

Litigiul

dintre cel ce invocă garanția și cel obligat la ea se

tranșează în conformitate cu clauzele ce guvernează contractul

prin care acesta din urmă, în calitate de transmițâtor, a transferat

dreptul către următorul dobânditor din lanț.

Recurentul-reclamant

a invocat decizii de practică în materie ale Tribunalului Constanța

și a arătat că în mod nelegal instanța de apel a

reținut că prevederile vechiului C. civ. nu reglementează

obligația de garanție pentru evicțiune a dispunătorului

inițial, care se regăsesc și au fost interpretate ca atare

și în această legislație.

Înalta Curte,

înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 12 septembrie 2017, la

întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a

recursului, prin raportul întocmit constatându-se că decizia obiect al

prezentei căi de atac nu face parte din categoria hotărârilor

judecătorești susceptibile de a fi atacate cu recurs.

Completul de

filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493

alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași

dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să

depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C.

proc. civ.

Raportul de

admisibilitate a fost comunicat intimați lor-pârâți Municipiul

Constanța, prin Primar, Primarul Municipiului Constanța la data de 18

septembrie 2017, iar recurentului-reclamant A. la data de 19 septembrie 2017,

pentru toate părțile termenul de formulare a punctelor de vedere la

raport expirând la data de 2 octombrie 2017.

La data de 3

octombrie 2017 recurentul-reci amant a formulat punct de vedere la raportul de

admisibilitate prin care a arătat că momentul pronunțării Deciziei

nr. 369/2017 a Curții Constituționale nu are relevanță din

perspectiva posibilității declarării căii de atac a

recursului, întrucât momentul de la care legea leagă începutul curgerii

termenului de recurs este aceia al comunicării hotărârii

instanței de apei. Câtă vreme Ia data publicării respectivei

decizii de neconstituționalitate nu expirase termenul legal de recurs,

calea de atac este legal declarată și trebuie analizată ca

atare.

S-a acordat

termen pentru judecarea recursului la data de 18 octombrie 2017, în temeiul

art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părților.

Analizând

cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Cu referire

la admisibilitatea căii extraordinare de ataca recursului, se reține

că, potrivit dispozițiilor inițiale ale art. XVIII alin. (2) din

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. în procesele pornite

începând cu dala intrării în vigoare a prezentei legi și până la

data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile

pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din

Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind

navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de

muncă și asigurări sociale, în materie de expropriere, în

cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv.

Aplicarea

acestei norme a fost prorogată succesiv, ultima dată până la 1

ianuarie 2019, prin art. unic alin. (1) al O.U.G. nr. 62/2015 precum și

prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene

prevăzute de Legea nr. 2/2013.

Textul legal

anterior a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții

Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 582/20.07.2017 în ceea ce privește sintagma „precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv”, despre care s-a reținut că „legiuitorul nu are

îndreptățirea constituțională de a bloca, în funcție

de valoarea pretenției dedusă judecății, accesul la calea

de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetățenii într-o

situație diferită, Iară a avea o justificare obiectivă

și rezonabilă”.

În

considerentele acestei decizii s-a reținut că „(...) de la data

publicării prezentei decizii în M. Of. al României urmează a se

aplica prevederile art XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că

sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după

publicarea prezentei decizii în M. Of. al României, în cererile evaluabile în

bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei,

prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr.

2/2013.”

Având în

vedere că decizia Curții de Apel Constanța este

pronunțată anterior publicării deciziei de

neconstituționalitate evocată mai sus, aceasta nefiind

aplicabilă cauzei pendinte, regimul juridic al căilor de atac

susceptibile a fi exercitate în speță se va stabili potrivit art. XVIII

alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum era în vigoare mai înainte de a fi

declarat neconstituțional, și anume cu luarea în considerare a

faptului că hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani

în valoare de până la 1.000.000 lei nu sunt susceptibile de recurs.

Se

reține, în acest sens, că prin cererea de chemare în judecată

reclamantul a solicitat acordarea unui teren în compensare urmare a neîndeplinirii,

de către pârâți, a garanției pentru evicțiune constând în

faptul că după intrarea în posesia terenului în litigiu, s-a

constatat că acesta nu poate fi utilizat potrivit destinației sale,

respectiv nu pot fi edificate construcții, de vreme ce pe amplasamentul

propus și atribuit prin dispoziția primarului se regăseau mai

multe conducte.

Acțiunea

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1695 și 1704 C. civ.,

fiind soluționată potrivit dispozițiilor legale ce

reglementează garanția pentru evicțiune, dispoziții ce

încadrează demersul judiciar în categoria acțiunilor patrimoniale,

aspect ce a fost definitiv lămurit prin încheierea de

ședință din 27.01.2017 pronunțată de către Curtea

de Apel Constanța, secția I civilă, cu prilejul cercetării

cauzei în apel.

În

aceeași etapă procesuală, la solicitarea instanței,

reclamantul a precizat prin înscrisul depus la dosar la data de 30 ianuarie

2017, că valoarea obiectului cererii este de 91.000 euro, reprezentând

prețul vânzării.

Cuantumul

acestor pretenții se situează însă sub pragul valoric impus de

art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, situație față de care

decizia nr. 61/C din 05.04.2017 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția I civilă, este definitivă și nu

poate fi supusă căii extraordinare de atac a recursului, așa cum

prevăd dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Aceste

dispoziții se coroborează cu cele ale art. 634 alin. (1) pct. 4 noul

C. proc. civ. potrivit cărora sunt hotărâri definitive,

hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și

cele neatacate cu recurs.

Rezultă

că deciziile definitive nu pot fi supuse nici apelului și nici

recursului și ca atare, are caracter inadmisibil calea de atac

exercitată de reclamanți împotriva deciziei din apel.

Referitor la

apărările formulate de către recurentul-reclamant în cadrul

punctului de vedere la raportul de admisibilitate, Înalta Curte reține

că faptul comunicării deciziei pronunțate în apel, nu are nicio

relevanță în ceea ce privește aprecierea asupra existenței

sau inexistenței unei căi de atac (cea a recursului), noul C. proc.

civ. reglementând obligativitatea instanței de a comunica hotărârea

pronunțată independent de caracterul acesteia (hotărâre de

primă instanță, respectiv hotărâre definitivă) ori de

împrejurarea că părțile mai au sau nu la îndemână un mijloc

juridic de a reforma respectiva hotărâre.

În ceea ce

privește incidența Deciziei nr. 369/2017 a Curții

Constituționale, este de reținut că, pe de o parte, efectele

acesteia se produc doar pentru viitor și de la data publicării sale

în M. Of. al României, astfel cum prevede art. 147 alin. (4) din

Constituție, iar pe de altă parte, în considerentele acestei decizii

se specifică în mod expres faptul că vor fi supuse recursului „(...) toate

hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în

Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin

cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele

cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.”

Or, în

cauză, prin raportare la momentul pronunțării deciziei

instanței de apel (5 aprilie 2017), al publicării deciziei de

neconstituționalitate în M. Of. al României (20 iulie 2017) și al

mențiunilor exprese din considerentele acesteia privind producerea

efectelor sale, rezultă în mod evident că cele statuate prin decizia

de neconstituționalitate în discuție nu pot fi aplicabile cauzei

pendinte.

Față

de cele arătate, criticile deduse judecății prin intermediul

motivelor de recurs nu se mai impun a fi analizate, pentru considerentele menționate,

Înalta Curte urmând să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de

reclamantul A. împotriva deciziei nr. 61/C din 5 aprilie 2017 a Curții de

Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A., domiciliat în Constanța,

jud. Constanța, împotriva deciziei nr. 61/C din 5 aprilie 2017 a

Curții de Apel Constanța, secția I civilă, în

contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul Constanța, prin Primar,

și Primarul Municipiului Constanța, ambii cu sediul în

Constanța, jud. Constanța.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică azi, 18 octombrie 2017.