ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 260/2016

HOTĂRÂRE

05.02.2016

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 260/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 260/2016

Asupra cererii de chemare în judecată, de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 noiembrie 2015, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată, reclamanții A., B., C. și D. și E. au chemat în judecată pe pârâții F., G., H., G., I., J., K. = L., M., N., O., P., R., S. și T., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea instituțiilor statului chemate în judecată să respecte Constituția României, Tratatele Uniunii Europene și art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, întrucât au refuzat abuziv să pună în executare Decizia definitivă nr. 226 din 20 martie 1990 a Tribunalului Județean Constanța, pronunțată în Dosarul nr. x/1990 - confirmată ca legală și temeinică de Curtea Supremă de Justiție a României prin Decizia definitivă nr. 1039 din 29 mai 1992, pronunțată în Dosarul nr. x/1992 - când a fost respins recursul extraordinar declarat abuziv de procurorul general al României - dl. U. împotriva Deciziei civile definitivă nr. 226 din 20 martie 1990; obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 1,045.857 dolari SUA, 6.338.276 euro și 1.619.500 lei reprezentând prejudicii plus daune morale în cuantum de 219.946,023 euro, pentru interzicerea abuzivă/nelegală a exercitării profesiei de către persoana fizică E., în folosul celor interesați în acte și fapte de corupție (…).

Prin rezoluția emisă la data de 18 decembrie 2015, instanța a pus în vedere reclamanților să precizeze obiectul cererii, în conformitate cu prevederile art. 194 C. proc. civ.

Pârâții au formulat întâmpinări, fiecare în parte invocând o serie de excepții, după cum urmează:

L. - excepția inadmisibilității/nulității cererii și a lipsei calității procesual pasive;

I. - excepția lipsei calității procesual pasive;

H. - excepția necompetenței materiale a instanței;

F. - excepția nulității cererii și a lipsei calității procesual pasive;

P. - excepția necompetenței materiale a instanței de judecată, netimbrării, lipsei calității procesual pasive și prescripției dreptului la acțiune;

R. - excepția necompetenței generale a instanței de judecată, a lipsei calității procesual pasive și litispendenței.

Reclamanții au depus punct de vedere la întâmpinările formulate în cauză și precizări la cererea de chemare în judecată, arătând că obiectul cererii îl reprezintă obligația de a face. Totodată, au solicitat instanței să se abțină de la soluționarea cauzei, fără a-și motiva cererea.

Cu ocazia dezbaterilor, la termenul de judecată din 5 februarie 2016, E., personal și în calitate de reprezentant al reclamanților a formulat cerere de recuzare împotriva membrilor completului de judecată, pentru motivele susținute atât oral cât și în scris.

Analizând cererea de recuzare, Înalta Curte o va respinge ca inadmisibilă, în temeiul art. 47 alin. (4) C. proc. civ., constatând că aceasta nu respectă cerințele impuse de art. 47 alin. (2) C. proc. civ, reclamanții invocând alte motive decât cele prevăzute la art. 41 și art. 42 C. proc. civ.

În raport cu

obiectul acțiunii, astfel cum a fost precizat, precum și cu dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va examina

cu prioritate, în temeiul art. 248 (1) C. proc. civ., excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești invocată de pârâtul

R., prin întâmpinare, cu privire la care se rețin următoarele;

Conform dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., „necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești”.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât și public”.

Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că :

„(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.”

Art.

18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, referitor la

soluțiile pe care le poate da instanța, precizează că :

„Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.”

Numai în acest cadru procesual instanța este învestită să analizeze existența unei atingeri aduse unui drept ori unui interes legitim, nefiind de conceput o cerere de chemare în judecată prin care să se solicite constatarea sau recunoașterea dreptului sau interesului legitim, independent de existența unei practici administrative vătămătoare.

Pe calea contenciosului administrativ nu se poate pretinde o conduită generală din partea autorităților publice într-un domeniu de activitate.

Se observă astfel, că cererea promovată de reclamanți nu se încadrează în ipotezele avute în vedere de legiuitor prin dispozițiile legale enunțate, întrucât nu vizează anularea unui act administrativ tipic sau asimilat, solicitările formulate excedând materiei contenciosului administrativ.

De altfel, nici nu poate fi identificat un obiect al cererii care să intre în competența generală a instanțelor judecătorești, caracterul pretențiilor nu permite încadrarea lor în niciuna dintre cauzele avute în vedere de legiuitor în dispozițiile art. 94-96 C. proc. civ., situație față de care demersul reclamanților este inadmisibil.

În consecință,

în temeiul art. 132 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea excepției necompetenței generale a instanței și respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.