ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 652/2016

Decizia nr. 652/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cauzei;

Reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 17 alin. (1) și (4) din Legea nr. 176/2010, coroborate cu dispozițiile art. 10

1

din Legea nr. 115/1996, a sesizat B. de pe lângă Curtea de Apel București în vederea confiscării averii nejustificate în cuantum de 3.069.655 lei (echivalentul a 737.674 euro), dobândită de persoanele cercetate, prin Raportul de evaluare nr. 113112/G/II din 17 octombrie 2011 întocmit la data de 17 octombrie 2011 în lucrarea nr. 87948/S/l/1 din 29 noiembrie 2010, cu privire la persoanele cercetate C. și D., pârâții din prezenta cauză.

În argumentele prezentate, s-a arătat, în esență, că pentru perioada de timp reținută ca interval supus cercetării - 17 septembrie 2004 - 11 octombrie 2009 - au avut loc modificări în averea celor doi pârâți, persoane cercetate.

În acest sens, s-a reținut că persoanele cercetate au dobândit în această perioadă o avere imobiliară compusă din 6 suprafețe de teren situate în com. Snagov, județul Ilfov, achiziționate în cursul lunii august 2009, și că în cursul anului 2009 a fost finalizată construcția casă de locuit și teren aferent, situată în București, sector 4.

Prin efectuarea expertizei extrajudiciare de evaluare a imobilului au fost analizate veniturile din salarii și alte surse (indemnizații de conducere, etc) obținute în perioada supusă cercetării, precum și cheltuielile efectuate de persoanele cercetate, ajungându-se în final la concluzia că diferența nejustificată în patrimoniul celor două persoane cercetate este în cuantum de 3.069.655 lei.

În cadrul procedurii derulate în fața B. de pe lângă Curtea de Apel București, persoanele cercetate au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în raportul juridic procesual pentru perioada cuprinsă între 17 septembrie 2004 și 02 septembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 și excepția nulității actelor de cercetare efectuate în cauză.

Pe fond, s-a solicitat clasarea cauzei, pe motiv că nu există elemente, dovezi care să justifice diferențe semnificative între averea declarată și cea dobândită.

B., cu majoritate, prin Încheierea de ședință din data de 23 decembrie 2011, a respins excepțiile invocate de persoanele cercetate, reținând că obligația legală de a depune declarație de avere și de interese pentru președinții, vicepreședinții, secretarii și trezorierii federațiilor și confederațiilor sindicale a fost introdusă prin Legea nr. 176/2010, însă această obligație legală a survenit în cursul mandatului persoanei cercetate C., perioada cercetată putându-se extinde până la data avută în vedere ca punct de plecare de A.

În ceea ce privește excepția nulității actelor de cercetare, s-a reținut, în esență, că orice cercetare declanșată ulterior instituirii obligației legale menționate, se extinde pe întreaga durată a mandatului pentru care a intervenit.

În fața B. de pe lângă Curtea de Apel București s-au administrat proba cu înscrisuri, proba cu expertiza contabilă și proba testimonială.

Prin Ordonanța nr. 3 din data de 3 aprilie 2013, B. de pe lângă Curtea de Apel București a admis în parte sesizarea formulată de A. și a trimis cauza la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru a dispune asupra confiscării sumei de 1.222.213 lei constatată ca fiind nejustificat dobândită.

Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut, în esență, că din suma totală constatată ca fiind nejustificată prin Raportul de evaluare, respectiv 3.069.655 lei, se impune înlăturarea sumei de 2.036.611 lei reprezentând valoarea de piață a imobilului, întrucât aceasta nu este relevantă, în condițiile în care efortul financiar concret pe care persoanele cercetate l-au făcut în perioada evaluată, în ceea ce privește imobilul situat în București, sector 4 constă în suma de 203.660 lei.

De asemenea, s-a considerat că, prin depoziția martorei E., persoanele cercetate au dovedit proveniența sumelor de 4.400 lei, respectiv 10.000 lei.

În concluzie, scăzând din suma de 3.069.655 lei, suma de 1.832.051 lei (de 2.036.611 lei - 203.660 lei), precum și sumele de 4.400 lei și 10.000 lei, B. a conchis în sensul că diferența în sumă de 1.222.213 lei este nejustificat dobândită de persoanele cercetate, motiv pentru care a admis în parte sesizarea formulată de A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 aprilie2013.

Hotărârea instanței de fond;

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3496 din 17 decembrie 2014, a admis sesizarea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C., și D., a dispus confiscarea sumei de 1.222.213 lei, constatată ca fiind dobândită nejustificat de către pârâții C. și D. în perioada 17 septembrie 2004-11 octombrie 2009 și a stabilit termen de plată a sumei confiscate 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Totodată, a admis în parte cererea expertului judiciar desemnat de majorare a onorariului și a dispus majorarea onorariului expertului judiciar de la 4.000 lei la 9.500 lei și obligă pârâții la plata diferenței de 5.500 lei.

Pentru a se pronunța astfel, analizând materialul probator administrat, prevederile legale incidente și susținerile părților, instanța a reținut următoarele:

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive pentru perioada cercetată, respectiv 2004-2009, excepție invocară de pârâți, instanța a respins-o ca atare. Motivând soluția instanța a reținut că Legea nr. 176/2010, actul normativ care a inclus în categoria persoanelor obligate să-și declare averea, persoanele care dețin funcția de președinte al unei confederații sindicale, așa cum este cazul pârâtului C., a intrat în vigoare la data de 2 septembrie 2010, însă, nu suntem în situația unei aplicări retroactive a acesteia, în condițiile în care, obligația legală de a depune declarație de avere a fost instituită de lege în cursul exercitării mandatului de președinte al Confederației sindicale Sanitas de către persoana cercetată C., perioada cercetată putându-se așadar extinde în trecut, până la data de început a perioadei verificate de A., respectiv anul 2004, mai ales că mandatele au fost succesive, funcția fiind exercitată de pârât, atât anterior intrării în vigoare a legii menționate, cât și ulterior acestui eveniment legislativ.

În consecință, susține instanța, nefiind vorba despre o aplicare retroactivă a legii, așa cum precizează pârâții, nu poate fi reținută nici apărarea referitoare la nulitatea actelor de cercetare întocmite de A., reținându-se, în esență, că, așa cum în mod corect a stabilit și B., orice cercetare declanșată ulterior instituirii obligației legale de declarare a averii, se extinde pe întreaga durată a exercitării funcției în considerarea căreia legiuitorul a impus această obligație, în speță fiind vorba de mandate succesive, așa cum s-a arătat anterior.

Referitor la apărarea prin intermediul căreia pârâții au solicitat modificarea Ordonanței nr. 3 din data de 03 aprilie 2013, pronunțată de B. în Dosarul nr. x/2/2011, în sensul desființării raportului de evaluare întocmit de A. ca fiind netemeinic si nelegal și clasării cauzei, instanța a constatat că nu poate fi primită, întrucât, prezenta cauză nu are ca obiect soluționarea unei căi de atac formulată de persoanele cercetate împotriva ordonanței menționate.

Se mai arată că și în situația în care chiar dacă s-ar fi exercitat o astfel de cale de atac, aceasta ar fi fost inadmisibilă în raport de împrejurarea că actul pronunțat de B. nu este un act administrativ, astfel cum este definit de Legea nr. 554/2004, astfel încât să poată fi contestat potrivit acestei legi, ci este un act de sesizare a instanței de judecată care nu produce efecte în planul dreptului administrativ, unicul său efect fiind acela de a învesti instanța de judecată competentă cu soluționarea solicitării de confiscare a averii nejustificat dobândite.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, expertul desemnat, a ajuns la următoarele concluzii:

- Totalitatea veniturilor încasate de pârâți în perioada 17 septembrie 2004-11 octombrie 2009 este de 1.269.346 lei;

- Totalitatea cheltuielilor efectuate de pârâți în aceeași perioadă este de 4.174.886 lei;

- La data de 17 septembrie 2004 pârâții dețineau următoarele sume de bani: 5.485,43 lei, 3.495,57 dolari SUA, 2 apartamente situate în București, sector 4;

- Valoarea bunurilor achiziționate este de 714.332,215 euro (3.145.702,02 lei);

- Suma rămasă de plată la data 11 octombrie 2009 este de 2.036.611 lei;

- Diferențele dintre venituri și cheltuieli în perioada verificată este de 3.046.666 lei (731.751 euro);

- Diferențele semnificative, ținând cont de soldul inițial pozitiv și de diferențele stabilite potrivit răspunsului la obiectivul anterior, sunt de 2.973.047 lei (711.423 euro).

Mai reține instanța că expertul-parte încuviințat pârâților a formulat opinie separată la fiecare dintre obiectivele expertizei, ajungând la concluzia finală că în perioada verificată nu există diferențe mai mari de 10.000 euro dacă se ia în calcul soldul de numerar existent în declarații la începutul perioadei, iar în situația în care acest sold nu este luat în considerare, diferența semnificativă este în valoare de 47.334,26 euro.

Instanța arată prin considerentele sentinței că în mod corect expertul nu a luat în considerare pretinsele venituri care, potrivit susținerilor pârâților, ar fi rezultate din împrumuturi, veniturile din fondurile europene pe care pârâta D. le-ar fi obținut, precum și veniturile din chirii, având în vedere că acestea sunt venituri care exced perioadei evaluate și care, pentru a putea fi luate în calcul, ar fi trebuit să se regăsească în conturile pârâților la data începerii controlului de către reclamanta A.

În ceea ce privește depozițiile martorului F., atât cea din fața B., cât și cea dată în fața instanței de judecată (fila 75 dosar), potrivit cărora acesta ar fi pus la dispoziția tatălui său, pârâtul C. lunar, pe card, jumătate din suma de 21 mii lei pe care o încasa în calitate de consilier juridic, pentru imobilul ce urma a fi construit și i-ar fi împrumutat acestuia suma de 120.000 de euro pentru achiziționarea de terenuri, instanța a reținut că acestea nu se coroborează cu nicio altă probă administrată, aspectele învederate de martor fiind insuficiente pentru ca sumele la care se referă să fie luate în considerare, în condițiile în care nu s-a dovedit că sumele de bani respective, atât cele de pe cardul de salariu, cât și cele pretins a fi fost acordate pârâtului cu titlu de împrumut, au intrat efectiv în posesia pârâtului și au fost folosite efectiv de acesta. Instanța fondului a mi apreciat că, pentru ca sumele să fie luate în considerare la stabilirea veniturilor obținute de pârâți în perioada evaluată, aceste depoziții ar fi trebuit să se coroboreze cu alte probe sau alte împrejurări de fapt care să demonstreze folosirea efectivă a acestor sume de bani de către pârâți.

Instanța a concluzionat în acest sens că nu poate lua în considerare la stabilirea veniturilor pârâților în perioada evaluată și nici la stabilirea veniturilor pe care aceștia le dețineau la data de 16 septembrie 2004, întrucât martorii nu cunosc sumele exacte, ci cu aproximație iar în ceea ce îl privește pe martorul G., acesta a arătat că a luat cunoștință despre suma de aproximativ 30.000 dolari SUA din discuțiile purtate cu pârâții.

În concluzie, instanța a reținut că suma de 4.4000 lei precum și suma de 10.000 lei, pusă la dispoziția pârâților în anul 2007, instanța a reținut că această sumă va fi avută în vedere la stabilirea veniturilor obținute de pârâți în perioada verificată, urmând a fi luată în calcul în mod corespunzător la stabilirea diferenței semnificative, urmând ca față de ansamblul probator, să fie înlăturate concluziile expertului judiciar desemnat sub acest aspect.

În ceea ce privește concluzia expertului judiciar desemnat privind cheltuirea de către pârâți, în perioada 01 martie 2009-11 octombrie 2009, a sumei de 2.063.611 lei pentru imobilul din sector 4, București, instanța a constatat că, în raport de ansamblul probator administrat, nu este valoarea de circulație a imobilului, ci efortul financiar făcut de pârâți în perioada de referință, suma cheltuită de aceștia fiind doar de 203.660 lei.

În acest sens, examinând contractul din 09 ianuarie 2007 încheiat cu SC H. SA, Actul adițional nr. 1/2007, scadențarul privind plata în rate a lucrărilor și extrasele de cont, se observă că este vorba de un contract de antrepriză cu plata în rate încheiat pentru suma de 180.000 euro, inclusiv T.V.A. 8867.203,86 lei conform cursului leu/euro de la data de 11 decembrie 2009), din extrasul de cont, rezultând că suma achitată de pârâți până la finalul perioadei cercetate este de 203.660 lei, aceasta fiind suma cheltuită în mod real și nu suma de 2.063.611 lei, așa cum a reținut în mod eronat expertul desemnat, incluzând în evaluare și plățile ce urmau a fi efectuate de pârâți în afara perioadei cercetate.

Așadar, reține instanța, din suma totală cu ca fiind dobândită nejustificat, urmează a fi scăzută suma de 1.832.051 lei reprezentând diferența dintre suma reținută de expert ca fiind cheltuită pentru imobilul din sector 4, București, respectiv 2.063.611 lei și suma cheltuită în mod real de pârâți, respectiv 203.660 lei.

În ceea ce privește susținerea expertului desemnat, potrivit căreia cheltuielile efectuate la recepția acestui imobil ar putea fi mai mari, având în vedere diferența de suprafață între documentele depuse pentru obținerea autorizației de construcție care se referă la o suprafață de 581 mp și suprafața reală de 759 mp, instanța apreciat că este neîntemeiată, întrucât, din Raportul de expertiză întocmit în procedura derulată în fața B., rezultă că suprafața construită desfășurată totală, conform măsurătorilor cadastrale, corespunde cu suprafața conform proiectului și autorizației de construire, cât și execuției din teren fiind de 581mp (fila 1694 dosar comisie).

Pe de altă parte, ceea ce este relevant în speță constă în stabilirea sumei reprezentând plățile efectuate de pârâți cu privire la acest imobil în perioada supusă cercetării, înscrisurile de la dosar dovedind, fără echivoc, faptul că s-a plătit suma de 203.660 lei, orice alte afirmații privind faptul că s-ar fi cheltuit mai mult decât s-a plătit fiind simple speculații nedovedite.

Conchide instanța fondului, arătând că ansamblul probator administrat confirmă concluzia B., în sensul că suma nejustificat dobândită de pârâți în perioada 17 septembrie 2004-11 octombrie 2009 este de 1.122.213 lei, aceasta rezultând din înlăturarea din suma totală imputată pârâților a sumei de 1.832.051 lei (diferența dintre suma reținută de expert ca fiind cheltuită pentru imobilul din sector 4, București, respectiv 2.063.611 lei și suma cheltuită în mod real de pârâți, respectiv 203.660 lei), precum și a sumelor de 4.400 lei și 10.000 lei.

Referitor la suma de 1.122.213 lei, instanța, în acord cu cele reținute de B., a apreciat că pârâții, prin probatoriul administrat, nu au justificat proveniența licită a acesteia, susținerile din apărare nefiind confirmate de probele de la dosar.

În ceea ce privește cererea expertului judiciar desemnat de majorare a onorariului, instanța a reținut că, în raport de complexitatea cauzei și de volumul muncii depuse, raportat la devizul de cheltuieli de la filele 104-105 - timp alocat și valoare ore lucrate - onorariul de 9.500 lei este justificat.

Referitor la impozitul legal aferent de 16% și la contribuția de sănătate de 5,5%, reprezentând suma de 2.042 lei, s-a apreciat că acestea trebuie reținute din onorariul total cuvenit și nu adăugate la acesta, astfel a admis în parte cererea expertului judiciar desemnat de majorare a onorariului, va dispune majorarea onorariului expertului judiciar de la 4000 lei la 9500 lei și va obliga pârâții la plata diferenței de 5.500 lei.

Calea de atac exercitată;

Împotriva sentinței nr. 3496 din 17 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au promovat recurs pârâții C. și D., pentru motive pe care le-au încadrat în prevederile art. 304 pct. 7, pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

Motivele de recurs înfățișate de pârâți;

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, în contextul unor ample referiri la situația de fapt și având în vedere că motivele de recurs se referă la critici comune, recurenții-pârâți au susținut urătoarele:

Sentința pronunțată de către Curtea de Apel București reproduce în totalitate conținutul Ordonanței nr. 3 din 03 aprilie 2013 emisă de B. sumele fiind identice, fiind evident faptul ca nu s-a făcut niciun fel de cercetare judecătorească, toate probele propuse (martori, înscrisuri, etc) fiind înlăturate în totalitate.

În acest sens, menționează că instanța fondului nu a ținut cont de cele menționate în cele doua expertize financiar - contabile, respectiv modul de calcul al sumei „confiscate".

Astfel, în ambele cazuri, ca și principiu de calcul, atât Curtea cât și comisia au plecat de la suma constatată de către A. (3.069.655 lei) în mod incorect, întrucât din raportul de evaluare lipsesc multe elemente de natura veniturilor, din care scad diferența între valoarea de evaluare a bunului imobil din strada x și valoarea plătită pe acest bun și adună valorile de 4.400 lei și 10.000 lei, împrumuturi de la E., acceptate de către instanța de judecată ca și sume încasate de la terți.

De asemenea, recurenții arată că instanța de fond nu trebuia să omologheze expertiza în condițiile în care expertul a fost recuzat, aceasta ar fi putut numi un alt expert și încuviința o altă expertiză financiar contabilă care să analizeze documentele de la dosar și să emită o opinie calificată, fiind evident faptul că expertul contabil nu a luat in calcul toate documentele și informațiile existente în dosar, emițând opinii neconforme cu realitatea.

Mai arată că, și în situația în care instanța a constatat că obiecțiunile făcute la raportul de expertiză cât și celelalte probe nu sunt utile și concludente soluționării cauzei, acestea trebuiau înlăturate motivat, pentru a nu se încălca dreptul recurenților la un proces echitabil. Precizează că este ușor de observat aspectul că instanța nu a motivat înlăturarea probelor, acestea fiind pur și simplu respinse ca „irelevante".

Se arată în continuare că judecătorul fondului nu a analizat în mod efectiv, argumentele recurenților-pârâți, nu a procedat la o înlăturare, motivată și argumentată, în mod explicit, a susținerilor din acțiunea formulată, și nici nu a prezentat, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa.

Chiar dacă a achiesat întru totul la concluziile raportului de expertiză contabilă administrată în cauză, instanța de fond nu era dispensată de obligația legală de a releva punctual motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat fiecare din criticile aduse de către noi Raportului contestat. Or, prin omisiunea primei instanțe de a analiza și de a cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, motivele de fond invocate de recurenți prin apărările formulate - motive ce necesitau un răspuns specific și explicit - au fost nesocotite dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a fost încălcat astfel dreptul pârâtei la un proces echitabil.

O altă critică pe care o aduc recurenții sentinței atacate constă în faptul că instanța de fond nu a avut în considerare concluziile celor două raporturi de expertiză contabilă și nici o anumită categorie de venituri obținute de recurenți în perioada de referință, venituri constând în împrumuturi, salarii, chirii sau venituri din fonduri europene că deși la pagina 14 parag. 1, instanța de fond a reținut că suma nejustificată dobândită de pârâți în perioada 17 septembrie 2004 - 11 octombrie 2009 este de 1.122.213 lei, explicând modul în care a rezultat, dispune confiscarea sumei de 1.222.213, cu 100.000 lei mai mult decât suma arătată în concluziile reținute.

Față de acestea recurenții arată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.  261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În continuare recurenții - pârâți susțin că temeiul de drept pe care își întemeiază concluziile instanța când a dispus confiscarea sumei, este articolul 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, ori momentul sesizării A. este ulterior datei de 02 septembrie 2010, data la care a intrat în vigoare Legea nr. 176/2010, așa cum rezultă din numărul lucrării înregistrată la A. și anume din 29 noiembrie 2010.

În concluzie, recurenții susțin că judecătorul fondului nu a analizat în mod efectiv argumentele prezentate de recurenți, fiind astfel încălcat art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor;

Recurenții-pârâți C. și D. au supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ actul administrativ - Raportul de evaluare 113112/G/II din 17 octombrie 2011 emis de A., cu privire la persoanele cercetate, în speță recurenții.

Prima instanță, așa cum s-a reținut în considerentele expuse pe larg în practicaua prezentei decizii, prin Ordonanța nr. 3 pronunțată în data de 3 aprilie 20013, B. de pe lângă Curtea de Apel București, a admis în parte sesizarea formulată de A. și a trimis cauza la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pentru a dispune asupra confiscării sumei de 1.222.213 lei constatată ca fiind nejustificat dobândită.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate și urmează a fi admise, cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceiași instanță,în sensul și pentru considerentele în continuare arătate.

Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele legii și trebuie să menționeze, printre altele, ”motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Constituie motiv de recurs, astfel cum dispune art. 304 pct. 7 C. proc. civ., situația în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii".

Raportat la prevederile legale enunțate rezultă așadar că, în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar, hotărârea fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, și o exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care, în mod necesar, are obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a se intra în fondul acțiunii, de natură prin urmare să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. Într-adevăr, atâta timp cât în considerentele hotărârii pronunțate, instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. O astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar dacă, strict teoretic, instanța s-a pronunțat asupra acțiunii cu care a fost învestită.

Astfel, deși aceasta reține că ansamblul probator administrat confirmă concluzia B., în sensul că suma nejustificat dobândită de pârâți în perioada 17 septembrie 2004-11 octombrie 2009 este de 1.122.213 lei, aceasta rezultând din înlăturarea din suma totală imputată pârâților a sumei de 1.832.051 lei (diferența dintre suma reținută de expert ca fiind cheltuită pentru imobilul din str. Iarba Câmpului nr. 4, sector 4, București, respectiv 2.063.611 lei și suma cheltuită în mod real de pârâți, respectiv 203.660 lei), precum și a sumelor de 4.400 lei și 10.000 lei, totuși dispune confiscarea sumei de 1.222.213, cu 100.000 lei mai mult decât suma arătată în concluziile reținute.

Mai mult decât atât, instanța de fond a păstrat aceeași sumă ca și cea admisă de B., fără a tine cont nici de concluziile expertizei financiar contabile dispusă în cauză și nici de probatoriul administrat din care rezulta diferențe de sume.

În speță, judecătorul fondului nu a făcut decât să preia constatările și concluziile Comisiei, fără să procedeze la o analiză a acestora în raport de probele administrate în cauză și de apărările formulate de recurenți și fără să indice propriile raționamente pe care și-a fundamentat convingerea și a încadrat situația în anumite norme și instituții ale dreptului în această materie.

De asemenea, simpla mențiune lapidară „în mod judicios s-a apreciat și de către B. că ceea ce prezintă relevanță în speță nu este valoarea de circulație a imobilului, ci efortul financiar făcut de pârâți în perioada de referință, suma cheltuită de aceștia fiind doar de 203.660 lei”în mod evident nu este de natură a satisface exigența art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Și aceasta cu atât mai mult cu cât în considerentele hotărârii atacate chiar s-a mai arătat că „Celelalte probe administrate în cauză, atât în etapa administrativă derulată în fața B., cât și în faza de judecată, se regăsesc în cuprinsul calculelor efectuate de A. și de expertul judiciar desemnat”.

În mod evident, prin omisiunea primei instanțe de a analiza și înfățișa, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în raport de actele și lucrările dosarului dar și de susținerile ambelor părți, ce necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 261 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. și a fost încălcat astfel dreptul la un proces echitabil.

În aceste condiții, recurenților-pârâți li s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca o garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În acest context, se impune a fi amintit faptul că jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în sensul că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt analizate de instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor probatorii (Albina contra României, Gheorghe contra României).

La soluționarea cauzei, așa cum am mai arătat anterior instanța de fond va trebui să analizeze raportul juridic litigios ținând cont de particularitățile cauzei determinate de apărările recurenților, de justețea expertizei financiar - contabilă, de declarațiile martorilor, s.a.m.d.

Se impune, totodată, ca judecătorul fondului să clarifice neconcordanțele între sumele reținute în considerentele sentinței și cele dispuse pentru a fi confiscate, redarea și detalierea corectă a documentelor și afirmațiilor existente la dosar.

Cu ocazia rejudecării, instanța va analiza și celelalte critici de nelegalitate prezentate de recurenții - pârâți în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În raport de cele mai sus arătate, apreciindu-se că este nelegală hotărârea pronunțată în cauză, se va dispune, așadar, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (1) - (3) și art. 313 C. proc. civ., admiterea recursurilor declarate de recurenți, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții C. și D. împotriva sentinței civile nr. 3496 din 17 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 09 martie 2016.