ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2876/2015

HOTĂRÂRE

24.09.2015

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2876/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2876/2015

Asupra cererii de chemare în judecată de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. formulează o acțiune în contencios, pretenții și daune morale, solicitând plata în solidar de către persoanele fizice și juridice pârâte a drepturilor recunoscute și acordate de Autoritatea judecătorească prin deciziile definitive: Decizia definitivă nr. 226 din 20 martie 1990 a Tribunalului Județean Constanța, pronunțată în Dosarul nr. x/1990 - confirmată ca legală și temeinică de Curtea Supremă de Justiție a României prin Decizia definitivă nr. 1039 din 29 mai 1992, pronunțată în Dosarul nr. x/1992 - când a fost respins recursul extraordinar declarat abuziv de Procurorul General al României - dl. B. împotriva Deciziei civile definitivă nr. 226 din 20 martie 1990, precizată mai sus; drepturile refuzate de a fi plătite de intimata C. SA timp de 25 de ani, astfel că, la data înregistrării prezentei, aceste drepturi totalizează 1.150.550 dolari SUA - plătibili la rata zilei curs BNR - în semn de respect față de standardele Uniunii Europene, în general și față de Regulamentul CE nr. 44, anexa 5 din 2000, intrat în vigoare la 01 ianuarie 2001; să se încuviințeze plata în solidar de către persoanele fizice și/sau juridice precizate mai sus a daunelor morale, astfel: plata de daune morale la rata de 1 euro/zi pe perioada 07 iulie 1984 - 21 decembrie 1989, pentru interzicerea abuzivă/nelegală a exercitării profesiei de către persoana fizică: A., CNP (...) în folosul celor interesați în acte și fapte de corupție, plata de daune morale la rata de 10 euro/zi pe perioada. 22 decembrie 1989 - 31 ianuarie 1993 pentru menținerea restricțiilor de exercitare a profesiei în cadrul noii ordini de drept - cu scopul de a menține acoperirea actelor și faptelor de corupție sesizate de partea vătămată în ultimele trei decenii ale secolului XX, plata de daune morale la rata de 100 euro/zi pe perioada: 01 februarie 1993 - 23 mai 2005, pentru nerespectarea și neonorarea standardelor Uniunii Europene asumate de România prin semnarea acordului european începând cu 01 februarie 1993, plata de daune morale la rata de 500 euro/zi pe perioada 24 mai 2005 - 31 decembrie 2006 - pentru neonorarea, cum se cuvine, a actului de aderare a României la Uniunea Europeană, plata de daune morale la rata de 1000 euro/zi, începând cu data de 01 ianuarie 2007până la data înregistrării prezentei și în continuare până la executarea silită a deciziilor definitive precizate mai sus și acoperirea tuturor obligațiilor asumate de România în anii de după aderarea acesteia la Uniunea Europeană. 2007, 2008, 2009, 2010, 2011, 2012, 2013 și 2014, plata de daune morale la ratele și pe perioadele menționate mai sus pentru traumele psihice și consecințele incomensurabile aduse persoanei fizice vătămate, inclusiv familiei, conform cu detaliile din Declarația Universală A Drepturilor Omului, art. 30; plata de daune morale la ratele precizate mai sus, pe aceleași perioade pentru încălcarea cu premeditare a dispozițiilor Constituției României, art 1, punctele 3 și 5, art. 4, punctele 1 și 2, art. 6, punctele 1 și 2, art. 8, punctul 1, art. 11, pct. 1 și 2, art. 15, pct. 1, art. 16, pct. 1 și 2, art. 20, pct. 1 și 2, art. 21, pct. 1, 2 și 3, art. 23, pct. 1, 4 și 11, art. 24, pct. 1, art. 26, pct. 1, art. 27, pct. 1, art. 28, art. 34, pct. 1 și 2, art. 35, pct. 1 și 2, art. 36, pct. 1, art. 37, pct. 1, art. 38, art. 39, art. 40, pct. 1 și 2, art. 41, pct. 1 și 2, art. 44, pct. 1 și 8, art. 45, art. 46, art. 47, pct. 1 și 2, art. 51, pct. 1, 2, 3 și 4, art. 52, pct. 1, 2 și 3, art. 53, pct. 1, 2 și 3, art. 54, pct. 1 și 2, art. 57, și nu numai, de către demnitarii României în general și de către instituțiile statului de drept în România, în special, în folosul exclusiv al celor interesați în acte și fapte de corupție, conform cu detaliile din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 1, 6, 10, 11, 12, 15, 16, 17, 20, 21, 25, inclusiv Titlul VI "Solidaritatea" și Titlul VII "Drepturile cetățenilor", în general și art. 41: "Dreptul la o bună administrare", în special și Titlul VI "Justiția", inclusiv Titlul VII art. 51, 52, 53. și mai ales 54.

Totodată, se solicită să se încuviințeze plata în solidar de către persoanele fizice și/sau juridice precizate mai sus de daune morale pentru neonorarea obligațiilor asumate de România în raporturile cu lumea civilizată, în general și cu Uniunea Europeană, în special, prin instrumentele juridice fundamentale ratificate de România, astfel: plata de daune morale la rata de 100 euro/zi pentru fiecare articol din fiecare act normativ menționat mai jos, respectiv: Declarația Universală a Drepturilor Omului - act normativ înscris în legea fundamentală a României, art. 20, punctul 1; articolele 1 la 30; Carta Organizației Națiunilor Unite, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Primul Protocol Adițional la Convenție, art. 1 și 3; Pactul Internațional cu privire la Drepturile Politice, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Culturale și Sociale și Tratatele Fundamentale ale Uniunii Europene.

Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de chemare în judecată

Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată în cauză, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, motiv pentru care o va admite și, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ., va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția civilă.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța are în vedere considerentele expuse în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., "când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent", iar potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., "necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad".

Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, reclamantul A. formulează pretenții bănești acordate prin mai multe hotărâri judecătorești, în cuantum total de 1.150.550 dolari SUA, solicitând, totodată, acordarea de daune morale, astfel cum au fost individualizate pe mai multe perioade.

Prin urmare, pretenția concretă dedusă judecății nu vizează un act administrativ, competența instanțelor de contencios administrativ fiind astfel exclusă.

În raport cu obiectul cererii și temeiul de drept al acesteia, se constată ca raportul juridic dedus judecății are caracter eminamente civil.

Competența de judecată a Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă, conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ., la recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, instanța supremă neputând fi sesizată direct cu soluționarea pe fond a unei cereri de chemare în judecată.

Pe de altă parte, competența materială a instanței de contencios administrativ este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Așadar, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal prin derogare de la prevederile C. proc. civ., în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Obiectul cauzei deduse judecății nu se încadrează în textul de lege sus citat, instanța de contencios administrativ fiind, de fapt, învestită cu soluționarea unui litigiu civil.

Față de prevederile art. 95 pct. 1 coroborat cu art. 94 lit. k)) C. proc. civ., instanța competentă material să soluționeze fondul cauzei este Tribunalul, secția civilă, iar din punct de vedere teritorial, competența aparține Tribunalului București.

În consecință, având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței materiale a instanței și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția civilă.