ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 49/2017

Decizia nr. 49/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr.

x/3/CA/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. București și C., a solicitat obligarea C. la recunoașterea diplomei de licență eliberate de B., cu antetul, timbru sec și avizul C.

Prin sentința nr. 6554 din 15 octombrie 2014,

Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal,

a admis excepția necompetenței materiale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. București și C., în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Soluția primei instanțe;

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 95 din 20 ianuarie 2015, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu C., ca neîntemeiată.

Cererea de recurs;

Împotriva sentinței nr 95 din 20 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul și-a întemeiat calea de atac pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 punctele 8 și 9 din N.C.P.C.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-reclamant arată, în esență, că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale incidente cauzei, respectiv art. 60 din Legea nr. 84/1995 fosta reglementare în materia educației, art. 140 din Legea nr. 1/2011 a B., H.G. nr. 1609/2004, Anexa 2, pct. 6, H.G. nr. 916/2005, Anexa 1, H.G. nr. 676/2007, H.G. nr. 635/2008, H.G. nr. 749/2009.

Hotărârea și considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Ca și chestiune prealabilă, Înalta Curte constată că, deși recurentul-reclamant și-a întemeiat în mod greșit cererea de recurs pe dispozițiile V.C.P.C., care nu este aplicabil în cauză, totuși, criticile dezvoltate pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, din perspectiva căruia va fi analizată calea de atac exercitată.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând refuzul nejustificat al ministerului intimat de a-i recunoaște Diploma de licență, emisă de B. București - D.

În cauză, nu se poate vorbi însă de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, având în vedere normele care reglementează atribuțiile ministerului recurent, respectiv Legea nr. 1/2011 și H.G. nr. 536/2011, dar și reglementările legale relevante pentru speță - Ordinul E. nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în învățământul superior și Legea învățământului nr. 84/1995 în vigoare la momentul eliberării diplomei de licență a reclamantului.

Prin urmare, nu se poate reține că autoritatea publică intimată are vreo atribuție de a emite acte prin care să recunoască diploma de licență și suplimentul la diplomă, acte deja eliberate de instituțiile de învățământ superior, cu aprobarea intimatului-pârât C. fiind tipărite pe formularele tipizate emise de acesta.

Diploma de licență este un document oficial și, câtă vreme nu a fost revocată de emitent sau anulată irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că a fost eliberată în condiții de legalitate, deci produce efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din ea.

În speță, se solicită recunoașterea unei diplome de licență, or, diplomele de licență obținute în România sunt recunoscute de plin drept, fără obținerea unei alte formalități, nu există niciun text legal care să impună recunoașterea unei diplome de licență.

În acest sens, dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 42/2015 privind dreptul absolvenților de a beneficia de acte de studii recunoscute la finalizarea unor studii neautorizate și sancționarea instituțiilor de învățământ care școlarizează fără autorizare stabilesc următoarele: „O diplomă eliberată, în condițiile legii, de către o instituție de învățământ superior acreditată atestă finalizarea studiilor, este recunoscută de stat și reprezintă un înscris oficial”.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că reclamantul nu a depus nici în fața instanței de fond și nici în cadrul căii de atac a recursului, niciun înscris din care să rezulte că a fost împiedicat să își exercite drepturile conferite de diploma de licență eliberată de instituia de învățământ superior absolvită, nefăcând dovada vreunui demers al său oficial adresat instituțiilor competente și, corelativ, a refuzului explicit, exprimat cu exces de putere al autorității pârâte în sensul de a nu îi permite să își desfășoare profesia pe care și-a ales-o în temeiul studiilor universitare finalizate cu examenul de licență, potrivit diplomei al cărui titular este, încă din anul 2009.

În lipsa oricăror dovezi, simpla afirmație a reclamantului referitoare la posibila vătămare a dreptului său subiectiv recunoscut de lege prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 10/2009, respectiv a Ordinului nr. 4235/2010 a C. nu poate constitui temei de fapt și de drept al soluției de admitere a unui astfel de petit.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E  C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 95 din 20 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2017.