ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2998/2018

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 decembrie 2013, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și înregistrată sub nr. x/2013, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Educației Naționale să le recunoască titlul de licențiat obținut în urma susținerii examenului de licență la H., precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Prin Sentința civilă nr. 907 din 19 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09 aprilie 2014, sub nr. de dosar x/2014. Prin Sentința civilă nr. 6594 din 16 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării acestui conflict. 1.

Prin Decizia nr. 217 din 23 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. 1.

În urma pronunțării regulatorului de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 aprilie 2015, sub nr. x/2014. 2. Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1573 din 04 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârât prin întâmpinare și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale, ca nefondată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 1573 din 04 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, reclamanții învederează că au contractat cu H., care a primit mandat din partea intimatului-pârât Ministerul Educației Naționale să desfășoare procesul de învățământ. Deși intimatul-pârât a susținut că nu a încredințat Universității un astfel de mandat, reclamanții apreciază că au calitatea de terți, care contractează cu un mandatar aparent. Susține reclamanții că, în anul înscrierii lor la facultate, niciun act normativ nu făcea referire la programe sau forme de învățământ pe care H. nu ar avea dreptul să le organizeze, referințele din actele normative incidente fiind făcute la specializări. Consideră recurenții-reclamanți că, raportat la prevederile art. 5 lit. c) din H.G. nr. 536/2011 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației Naționale, potrivit cărora intimatul-pârât coordonează și controlează sistemul național de învățământ, acesta avea toate pârghiile necesare conferite de lege, pentru a organiza întregul sistem național de învățământ, astfel încât diplomele de licență să poată fi recunoscute nu numai de acest minister, ci și de celelalte instituții publice sau private. De asemenea, arată că Ministerul Educației Naționale avea responsabilitatea, conform art. 34 din Legea nr. 87/2006, pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației, de a lua anumite măsuri împotriva unității de învățământ care nu respecta standardele de calitate, mergând până la încetarea școlarizării începând cu anul I de studii. Astfel, dacă se constata, în urma unei evaluări externe, că unitatea de învățământ nu îndeplinește standardele de calitate, Ministerul Educației Naționale putea dispune o nouă evaluare, iar dacă și noul raport era nefavorabil, putea dispune încetarea școlarizării în cadrul programului respectiv de studii, începând cu anul I, precum și obligarea furnizorului de educație să elibereze în continuare rapoarte anuale de evaluare internă a calității educației pentru anii de studii pentru care continuă activitatea. Totodată, furnizorul de educație era obligat să se supună, după un termen de maxim 2 ani de la ultimul raport de evaluare nefavorabil, unei noi evaluări externe. Dacă și acest al treilea raport de evaluare externă ar fi fost nefavorabil, se putea adopta un ordin, o hotărâre de guvern sau o lege, prin care să se dispună încetarea definitivă a respectivului program de școlarizare. Recurenții-reclamanți susțin că, potrivit art. 4, 5 și 7 din Regulamentul Actelor de Studii în Sistemul de Învățământ Superior, aprobat prin Ordinul Ministrului Educației nr. 2284/2007, intimatul-pârât are responsabilitatea de a aproba titulatura și conținutul actelor de studii și că, în opinia lor, absolvenții H. nu pot fi victimele lipsei de acreditare. Recurenții-reclamanți apreciază a fi nejustificat argumentul intimatului-pârât referitor la lipsa menționării, în hotărârile de guvern aplicabile speței, a formelor de învățământ, respectiv menționarea doar a specializărilor, întrucât acest argument nu poate înlătura buna credință a reclamanților. 4. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Educației Naționale nu a înregistrat întâmpinare la dosarul cauzei. 5. Procedura de soluționare a recursului Prin încheierea din 20 septembrie 2017, Înalta Curte a dispus rectificarea citativului cauzei, în sensul conceptării în cauză, în calitate de intimat-pârât, a Ministerului Educației Naționale, în locul Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice, reținând schimbarea denumirii autorității publice, ca urmare a dispozițiilor O.U.G. nr. 86/2014 și O.U.G. nr. 1/2017. Totodată, constatând că la dosarul cauzei a fost înregistrată, la data de 11 august 2015, adresa depusă de reprezentantul convențional al recurenților-reclamanți, avocat I., prin care a adus la cunoștința instanței de judecată intervenirea decesului reclamantei E., Înalta Curte a fixat un nou termen pentru analiza raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului și a dispus emiterea unei adrese către reprezentantul convențional al recurenților-reclamanți, punându-i în vedere să depună la dosarul cauzei dovada decesului reclamantei E., să indice moștenitorii acesteia, să depună înscrisuri din care să rezulte calitatea acestora și să arate dacă se formulează o cerere de introducere în cauză a eventualilor moștenitori. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 01 noiembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a luat act de împrejurarea că la dosarul cauzei nu a fost depusă dovada decesului recurentei-reclamante E. Prin încheierea din data de 25 aprilie 2018, constatând că cererea de recurs formulată de reclamanții A., B., C., D., F. și G. îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac. Prin aceeași încheiere a fost admisă excepția nulității recursului declarat de reclamanta E. II. Soluția instanței de recurs II.1. Analizând recursul declarat de reclamanta E., din perspectiva soluției de admitere a excepției nulității, pronunțată prin încheierea de admitere în principiu din data de 25.04.2018, Înalta Curte urmează a anula calea de atac, pentru considerentele ce se succed: Potrivit art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 de RON, dacă se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a legii, critică ce corespunde motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., indicat de recurenții-reclamanți ca temei de drept al căii de atac declarate în prezenta cauză. Potrivit art. 486 alin. (2) din C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar alin. (3) al aceluiași articol stabilește că această cerință este prevăzută sub sancțiunea nulității. Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă E. nu a respectat obligația legală a achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 de RON, stabilită conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, deși această obligație i-a fost adusă la cunoștință atât prin adresa comunicată la data de 31 iulie 2015, cât și prin comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, la data de 12 decembrie 2017. Totodată, se reține că cauză nu s-a formulat, de către recurenta-reclamantă, o cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru și nicio cerere de acordare a ajutorului public judiciar, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008. Consecința neachitării taxei judiciare de timbru aferentă căii de atac a recursului este prevăzută de dispozițiile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., sancțiunea fiind nulitatea recursului netimbrat. Pentru considerentele expuse și în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune anularea recursului declarat de reclamanta E. II.2. Referitor la recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., F. și G., analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată că, prin recursul declarat în cauză, reclamanții nu au formulat critici concrete, raportate la considerentele instanței de fond, respectiv nu au combătut argumentul curții de apel referitor la nedepunerea la dosarul cauzei a unui act administrativ din care să rezulte refuzul nejustificat al intimatului-pârât, criticile expuse reprezentând, în cea mai mare parte, o reluare a argumentelor din cuprinsul acțiunii referitoare la atribuțiile legale ale Ministerului Educației Naționale privind recunoașterea diplomelor de licență emise de universitățile din sistemul național de învățământ. Au fost reluate, de asemenea, susținerile privind buna-credință a reclamanților la data înscrierii la facultate și la data susținerii examenului de licență, precum și afirmațiile referitoare la convingerea acestora că H. deține toate acreditările legale pentru desfășurarea procesului de învățământ și la aplicabilitatea teoriei mandatului aparent. Or, toate aceste critici expuse prin calea de atac nu justifică omisiunea reclamanților, sesizată în mod corect de către prima instanță, de a face dovada existenței unui act administrativ, tipic sau asimilat, obiect al contestării în procedurile judiciare. În raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că, în cauză, nu a fost emis de către pârât vreun act din care să reiasă refuzul explicit al acestuia de a recunoaște titlul de licențiat al reclamanților și/sau refuzul de a permite reclamanților participarea la etapele de mobilitate. Totodată, recurenții-reclamanți nu au depus dovezi privind adresarea către intimatul-pârât a unei cereri referitoare la recunoașterea titlului de licențiat și/sau la încuviințarea participării la etapele de mobilitate, pe care pârâtul să o fi respins, răspuns pe care instanța de judecată l-ar fi putut cenzura, prin prisma excesului de putere. Aspectele de ordin legislativ și jurisprudențial expuse prin motivele de recurs de către reclamanți, nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei, întrucât nu pot fi analizate decât în raport cu un act administrativ, tipic sau asimilat, din care să reiasă refuzul nejustificat al autorității publice de a recunoaște un drept al reclamanților, situație care nu se regăsește în speță. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., F. și G., ca nefondat.