ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 331/2017

Decizia nr. 331/2017

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/64/2011* la data de 6 iulie 2011, pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantele A. din Județul Brașov și B. - Filiala Brașov au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., SC D. SRL, SC E. SA și Orașul Predeal, prin primar, an

ularea

autorizației de funcționare din 18 martie 2011, emisă de către pârâtul C. în favoarea pârâtei SC D. SRL,

prin care a fost autorizată nelegal funcționarea farmaciei comunitare cu denumirea „SC D. SRL” în structura SC F. SRL în punctul de lucru al acesteia situat în orașul Predeal, jud. Brașov și pronunțarea asupra operațiunii administrative concretizate în adresa din 04 ianuarie 2011 emisă de pârâtul

Orașul Predeal

.

Prin sentința nr. 58/F/2015 pronunțată în data de 10 iunie 2015, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților, a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Orașul Predeal, a lipsei de interes al reclamanților în promovarea cererii de chemare în judecată și a lipsei calității procesuale a reclamanților, a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantele A. din Județul Brașov” și B. - Filiala Brașov, în contradictoriu cu pârâții C., SC D. SRL, SC E. SA și Orașul Predeal, și a anulat adresele din 26 ianuarie 2011 și din 31 ianuarie 2011 emise de pârâtul Orașul Predeal și următoarele autorizații de funcționare: din 18 martie 2011 emisă de pârâtul C. în favoarea SC D. SRL și din 26 aprilie 2011 emisă de pârâtul C. în favoarea SC E. SA.

Prin aceeași sentință a respins capătul de cerere privind anularea adresei din 04 ianuarie 2011 emisă de pârâtul Orașul Predeal și a obligat reclamantele să plătească expertului G. suma de 3.811 lei reprezentând onorariu parțial expertiză, prin Biroul local pentru expertize tehnice judiciare Brașov.

Totodată a obligat reclamantele să plătească expertului G. suma de 3.811 lei reprezentând onorariu parțial expertiză, prin Biroul local pentru expertize tehnice judiciare Brașov.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termenul legal, pârâții C. și SC E. SA care, invocând prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii acțiunii.

în raport de cererea reclamantelor de renunțare la însuși dreptul pretins față de dispozițiile art. 247 C. proc. civ.

În cursul judecății recursului, la termenul din 7 februarie 2017, recurenta-pârâtă SC E. SA a depus la dosar declarația autentificată nr. 270 din 26 ianuarie 2017 la Biroul Individual Notarial, H. prin care intimatele-reclamante A. din Brașov și I. din Județul Brașov au precizat că înțeleg să renunțe la drept pretins ce face obiectul Dosarului nr. x/64/2011* aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În conformitate cu art. 247

C. proc. civ. (1865)

, în caz de renunțare la însuși dreptul pretins, instanța dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor de judecată, renunțarea la drept putându-se face și fără învoirea celeilalte părți atât în primă instanță, cât și în apel.

Curtea, examinând cererea de renunțare la drept prin prisma dispozițiilor art. 247 C. proc. civ. și a concluziilor părților, reține următoarele:Curtea, examinând cererea de renunțare la drept prin prisma dispozițiilor art. 247 C. proc. civ. și a concluziilor părților, reține următoarele:

În ce privește recursul pârâtei în raport de cererea părții adverse de renunțare la însuși dreptul pretins față de dispozițiile art. 247 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act după cum urmează:

În conformitate cu art. 247 C. proc. civ., în caz de renunțare la însuși dreptul pretins, instanța dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor de judecată, renunțarea la drept putându-se face și fără învoirea celeilalte părți atât în primă instanță, cât și în apel, iar, deși art. 247 C. proc. civ., se referă în mod expres numai la renunțarea în fața primei instanțe și a celei de apel, nimic nu împiedică o astfel de renunțare și în fața instanței de recurs.

Renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății este un element component al principiului disponibilității, reprezentând facultatea procesuală prevăzută de lege în favoarea reclamantului, în virtutea căreia acesta poate curma litigiul prin renunțarea la însuși dreptul material al procesului, partea înțelegând consecințele ce decurg pentru ea din actul renunțării.

Legiuitorul a conferit părții posibilitatea de a renunța la dreptul său, chiar în fața instanței de judecată. Este, evident, un act de dispoziție pe care îl face partea, cu respectarea anumitor condiții prevăzute de lege, în raport cu însuși dreptul său subiectiv, de principiu legea procesual-civilă cerându-i acest lucru tocmai în considerarea dreptului la care renunță un drept exclusiv al său, legea obligând instanța să respecte dreptul de dispoziție al părților.

De altfel, dreptul de a se adresa instanței de judecată cu o cerere, și, deopotrivă, de a se desista de însuși dreptul subiectiv pretins, este consfințit atât de legea fundamentală, cât și de art. 8 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și reprezintă o garanție procesuală a echității procedurii judiciare, neputându-i fi interzis sau limitat decât în condiții expres prevăzute și justificate legitim.

Se mai reține că, renunțarea la drept, înțeleasă ca act unilateral și de dispoziție, prin care reclamantul se desistă de la însuși dreptul subiectiv material afirmat pe calea acțiunii civile, se diferențiază de renunțarea la judecată, care presupune desistarea de la un drept procesual recunoscut părților (dreptul de a se apăra, dreptul de a administra probe, spre exemplu) care nu se poate face după ce s-a intrat în dezbaterea fondului și cu atât mai puțin în recurs, decât cu învoirea celeilalte părți, renunțarea la însuși dreptul pretins putând fi făcută în orice fază a procesului, deci, și în recurs, cu atât mai mult cu cât există și învoirea părții adverse.

În speță, având în vedere că renunțarea la drept s-a realizat prin act autentic, conform prevederilor art. 247 alin. (3) C. proc. civ., faptul că această renunțare se înscrie în limitele principiului disponibilității, a actelor de dispoziție permise părților pe parcursul judecării cauzei, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va anula sentința comercială nr. 12443 din 2 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009 de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, și va respinge cererea reclamantei în fond, conform art. 247 C. proc. civ.

În ce privește recursul pârâtei în raport de cererea părții adverse de renunțare la însuși dreptul pretins față de dispozițiile art. 247 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act după cum urmează:

În conformitate cu art. 247 C. proc. civ., în caz de renunțare la însuși dreptul pretins, instanța dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor de judecată, renunțarea la drept putându-se face și fără învoirea celeilalte părți atât în primă instanță, cât și în apel, iar, deși art. 247 C. proc. civ., se referă în mod expres numai la renunțarea în fața primei instanțe și a celei de apel, nimic nu împiedică o astfel de renunțare și în fața instanței de recurs.

Renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății este un element component al principiului disponibilității, reprezentând facultatea procesuală prevăzută de lege în favoarea reclamantului, în virtutea căreia acesta poate curma litigiul prin renunțarea la însuși dreptul material al procesului, partea înțelegând consecințele ce decurg pentru ea din actul renunțării.

Legiuitorul a conferit părții posibilitatea de a renunța la dreptul său, chiar în fața instanței de judecată. Este, evident, un act de dispoziție pe care îl face partea, cu respectarea anumitor condiții prevăzute de lege, în raport cu însuși dreptul său subiectiv, de principiu legea procesual-civilă cerându-i acest lucru tocmai în considerarea dreptului la care renunță un drept exclusiv al său, legea obligând instanța să respecte dreptul de dispoziție al părților.

De altfel, dreptul de a se adresa instanței de judecată cu o cerere, și, deopotrivă, de a se desista de însuși dreptul subiectiv pretins, este consfințit atât de legea fundamentală, cât și de art. 8 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și reprezintă o garanție procesuală a echității procedurii judiciare, neputându-i fi interzis sau limitat decât în condiții expres prevăzute și justificate legitim.

Se mai reține că, renunțarea la drept, înțeleasă ca act unilateral și de dispoziție, prin care reclamantul se desistă de la însuși dreptul subiectiv material afirmat pe calea acțiunii civile, se diferențiază de renunțarea la judecată, care presupune desistarea de la un drept procesual recunoscut părților (dreptul de a se apăra, dreptul de a administra probe, spre exemplu) care nu se poate face după ce s-a intrat în dezbaterea fondului și cu atât mai puțin în recurs, decât cu învoirea celeilalte părți, renunțarea la însuși dreptul pretins putând fi făcută în orice fază a procesului, deci, și în recurs, cu atât mai mult cu cât există și învoirea părții adverse.

În speță, având în vedere că renunțarea la drept s-a realizat prin act autentic, conform prevederilor art. 247 alin. (3) C. proc. civ., faptul că această renunțare se înscrie în limitele principiului disponibilității, a actelor de dispoziție permise părților pe parcursul judecării cauzei, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va anula sentința comercială nr. 12443 din 2 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009 de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, și va respinge cererea reclamantei în fond, conform art. 247 C. proc. civ.

În ce privește recursul pârâtei în raport de cererea părții adverse de renunțare la însuși dreptul pretins față de dispozițiile art. 247 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act după cum urmează:

În conformitate cu art. 247 C. proc. civ., în caz de renunțare la însuși dreptul pretins, instanța dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor de judecată, renunțarea la drept putându-se face și fără învoirea celeilalte părți atât în primă instanță, cât și în apel, iar, deși art. 247 C. proc. civ., se referă în mod expres numai la renunțarea în fața primei instanțe și a celei de apel, nimic nu împiedică o astfel de renunțare și în fața instanței de recurs.

Renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății este un element component al principiului disponibilității, reprezentând facultatea procesuală prevăzută de lege în favoarea reclamantului, în virtutea căreia acesta poate curma litigiul prin renunțarea la însuși dreptul material al procesului, partea înțelegând consecințele ce decurg pentru ea din actul renunțării.

Legiuitorul a conferit părții posibilitatea de a renunța la dreptul său, chiar în fața instanței de judecată. Este, evident, un act de dispoziție pe care îl face partea, cu respectarea anumitor condiții prevăzute de lege, în raport cu însuși dreptul său subiectiv, de principiu legea procesual-civilă cerându-i acest lucru tocmai în considerarea dreptului la care renunță un drept exclusiv al său, legea obligând instanța să respecte dreptul de dispoziție al părților.

De altfel, dreptul de a se adresa instanței de judecată cu o cerere, și, deopotrivă, de a se desista de însuși dreptul subiectiv pretins, este consfințit atât de legea fundamentală, cât și de art. 8 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și reprezintă o garanție procesuală a echității procedurii judiciare, neputându-i fi interzis sau limitat decât în condiții expres prevăzute și justificate legitim.

Se mai reține că, renunțarea la drept, înțeleasă ca act unilateral și de dispoziție, prin care reclamantul se desistă de la însuși dreptul subiectiv material afirmat pe calea acțiunii civile, se diferențiază de renunțarea la judecată, care presupune desistarea de la un drept procesual recunoscut părților (dreptul de a se apăra, dreptul de a administra probe, spre exemplu) care nu se poate face după ce s-a intrat în dezbaterea fondului și cu atât mai puțin în recurs, decât cu învoirea celeilalte părți, renunțarea la însuși dreptul pretins putând fi făcută în orice fază a procesului, deci, și în recurs, cu atât mai mult cu cât există și învoirea părții adverse.

În speță, având în vedere că renunțarea la drept s-a realizat prin act autentic, conform prevederilor art. 247 alin. (3) C. proc. civ., faptul că această renunțare se înscrie în limitele principiului disponibilității, a actelor de dispoziție permise părților pe parcursul judecării cauzei, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va anula sentința comercială nr. 12443 din 2 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009 de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, și va respinge cererea reclamantei în fond, conform art. 247 C. proc. civ.

În ce privește recursul pârâtei în raport de cererea părții adverse de renunțare la însuși dreptul pretins față de dispozițiile art. 247 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act după cum urmează:

În conformitate cu art. 247 C. proc. civ., în caz de renunțare la însuși dreptul pretins, instanța dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor de judecată, renunțarea la drept putându-se face și fără învoirea celeilalte părți atât în primă instanță, cât și în apel, iar, deși art. 247 C. proc. civ., se referă în mod expres numai la renunțarea în fața primei instanțe și a celei de apel, nimic nu împiedică o astfel de renunțare și în fața instanței de recurs.

Renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății este un element component al principiului disponibilității, reprezentând facultatea procesuală prevăzută de lege în favoarea reclamantului, în virtutea căreia acesta poate curma litigiul prin renunțarea la însuși dreptul material al procesului, partea înțelegând consecințele ce decurg pentru ea din actul renunțării.

Legiuitorul a conferit părții posibilitatea de a renunța la dreptul său, chiar în fața instanței de judecată. Este, evident, un act de dispoziție pe care îl face partea, cu respectarea anumitor condiții prevăzute de lege, în raport cu însuși dreptul său subiectiv, de principiu legea procesual-civilă cerându-i acest lucru tocmai în considerarea dreptului la care renunță un drept exclusiv al său, legea obligând instanța să respecte dreptul de dispoziție al părților.

De altfel, dreptul de a se adresa instanței de judecată cu o cerere, și, deopotrivă, de a se desista de însuși dreptul subiectiv pretins, este consfințit atât de legea fundamentală, cât și de art. 8 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și reprezintă o garanție procesuală a echității procedurii judiciare, neputându-i fi interzis sau limitat decât în condiții expres prevăzute și justificate legitim.

Se mai reține că, renunțarea la drept, înțeleasă ca act unilateral și de dispoziție, prin care reclamantul se desistă de la însuși dreptul subiectiv material afirmat pe calea acțiunii civile, se diferențiază de renunțarea la judecată, care presupune desistarea de la un drept procesual recunoscut părților (dreptul de a se apăra, dreptul de a administra probe, spre exemplu) care nu se poate face după ce s-a intrat în dezbaterea fondului și cu atât mai puțin în recurs, decât cu învoirea celeilalte părți, renunțarea la însuși dreptul pretins putând fi făcută în orice fază a procesului, deci, și în recurs, cu atât mai mult cu cât există și învoirea părții adverse.

În speță, având în vedere că renunțarea la drept s-a realizat prin act autentic, conform prevederilor art. 247 alin. (3) C. proc. civ., faptul că această renunțare se înscrie în limitele principiului disponibilității, a actelor de dispoziție permise părților pe parcursul judecării cauzei, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va anula sentința comercială nr. 12443 din 2 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009 de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, și va respinge cererea reclamantei în fond, conform art. 247 C. proc. civ.

Renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății este o componentă a principiului disponibilității, reprezentând facultatea procesuală prevăzută de lege în favoarea reclamantului, în virtutea căreia acesta poate pune capăt litigiului prin renunțarea la însuși dreptul pretins, cu toate consecințele ce decurg din acest act.

În speță, având în vedere că renunțarea la drept s-a realizat prin act autentic, conform prevederilor art. 247 alin. (3) C. proc. civ., faptul că această renunțare se înscrie în limitele principiului disponibilității, a actelor de dispoziție permise părților pe parcursul judecării cauzei, Înalta Curte va admite recursul pârâților, va anula în parte sentința

nr. 58/F/2015 din 10 iunie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal

și va respinge cererea reclamantelor în fond, urmând a menține

dispozițiile sentinței recurate privitoare la plata onorariului de expert.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții C. și SC E. SA împotriva sentinței nr. 58/F/2015 din 10 iunie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Anulează în parte sentința recurată și respinge în fond acțiunea formulată de reclamante, astfel cum a fost precizată.

Menține dispozițiile sentinței recurate privitoare la plata onorariului de expert.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 februarie 2017.