ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1987/2017

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL Galați, societate în insolvență, prin reprezentanții săi legali, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu București, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea deciziei de impunere nr. 16 înregistrată sub nr. 53316/20.02.2014 și a raportului inspecției fiscale nr. 16/53315/20.02.2014, acte emise de către autoritatea pârâtă, prin care au fost stabilite în sarcina sa obligații suplimentare de plată în valoare totală de 1.404.277,70 RON, din care 913.080 RON cu titlu de debit fond de mediu, 354. 235,70 RON cu titlu de dobânzi de întârziere și 136.962 RON cu titlu de penalități.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 73 din 05 martie 2015, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei SC A. SRL Galați, prin lichidator judiciar B. practician C., formulată în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, având ca obiect anulare act administrativ și, în consecință, a desființat decizia de impunere numărul 16/20.02.2014, înregistrată la Administrația Fondului pentru Mediu sub numărul 53316 din 20 februarie 2014 ca și raportul de inspecție fiscală numărul 16/20.02.2014, înregistrat la Administrația Fondului pentru Mediu sub numărul 53315 din 20 februarie 2014.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva Sentinței civile nr. 73 din 05 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, în termen legal a declarat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu (AFM), invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă, apreciind că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală, a înfățișat, în esență, următoarele critici: - hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de fond și-a argumentat soluția pronunțată mai mult pe presupoziții și speculații pe care a încercat să le coreleze cu anumite prevederi legale incidente fără însă ca respectivele presupoziții să se poată susține în mod concret prin documentele existente la dosar; - hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material atunci când a apreciat că societatea reclamantă și-ar fi îndeplinit obligațiile anuale de predare a anvelopelor uzate în cotă de 80%, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 170/12.02.2004, fiind astfel incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - instanța fondului în mod eronat, netemeinic și nelegal a reținut că societatea reclamantă ar fi realizat un transfer de responsabilitate în ceea ce privește îndeplinirea obiectivelor anuale stabilite prin H.G. nr. 170/2004, deoarece operațiunile pe care susține societatea că le-ar fi derulat în acest sens nu întrunesc condițiile impuse de lege pentru a putea fi certificate ca transfer de responsabilitate către un alt operator; documentele prezentate de reclamantă în timpul inspecției fiscale nu atestă acest transfer de responsabilitate întrucât nu a fost întocmită documentația necesară potrivit legii și nu s-a făcut dovada cantităților de deșeuri valorificate conform cerințelor legale; - adevărata problemă în cauză rezidă în faptul că reclamanta, prin documentele prezentate, nu poate demonstra realizarea transferului de responsabilitate către SC D. SRL în condițiile stabilite de lege și astfel nu poate demonstra că s-ar fi descărcat de responsabilitatea valorificării cantităților respective, nefiind relevantă motivarea instanței de fond în sensul demonstrării faptului că societatea către care s-ar fi realizat presupusul transfer de responsabilitate ar fi deținut autorizațiile legale pentru realizarea operațiunilor circumscrise demersului de preluare și valorificare. Recurenta-pârâtă a solicitat, pentru aceste motive, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și urmare a reținerii cauzei spre rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamanta SC A. SRL

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă SC A. SRL Galați, prin lichidator judiciar B. a solicitat respingerea recursului promovat de recurenta AFM, apreciat ca fiind netemeinic și nemotivat, cu consecința menținerii hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Galați, prin care, în mod corect, au fost desființate actele administrative atacate.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 29 iunie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. La termenul din 16.02.2017, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților la data de 26.05.2017. Soluția instanței de recurs Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei reclamante, raportat și la prevederile legale incidente, Înalta Curte, în urma propriei evaluări a hotărârii primei instanțe dar și a probatoriului administrat în cauză, apreciază că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Reclamanta intimată SC A. SRL Galați, societate în insolvență, prin lichidator judiciar B., a investit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a deciziei de impunere numărul 16 înregistrată sub numărul 53316 din 20 februarie 2014, privind obligații fiscale de plată la Fondul pentru Mediu, ca și a actului care a stat la baza emiterii acesteia, respectiv a raportului de inspecție fiscală nr. 16/53315/20.02.2016, menționând că actele au rezultat în urma controlului fiscal la care a fost supusă societatea reclamantă, dispus de pârâta AFM, control care a cuprins perioada 01.01.2008 - 31.12.2012. În perioada verificată, activitatea societății a constat din comercializarea anvelopelor noi și second hand, din import și din achiziții intracomunitare. Instanța de fond a apreciat că este fondată cererea de chemare în judecată a societății reclamante și drept urmare a hotărât desființarea actelor contestate. Judecătorul fondului a reținut, în esență, raportat la prevederile legale incidente, cuprinse în H.G. nr. 170/2004 și respectiv O.U.G. nr. 196/2005, expres menționate și analizate în cuprinsul hotărârii, ca și față de înscrisurile existente la dosar, că societatea reclamantă a transferat anvelope uzate către colectorul SC D. SRL, respectiv cantitatea de 647.718 kg anvelope uzate, transferându-i acestui colector și toate responsabilitățile, respectiv cele de sortare și de depozitare a anvelopelor corespunzătoare categoriilor, reutilizabile și nereutilizabile, de predare a anvelopelor uzate reutilizabile către persoanele juridice care comercializează astfel de anvelope, ca și către persoanele juridice care desfășoară activitatea de reciclare, valorificare termoenergetică sau refolosire ca atare. S-a mai reținut că SC D. SRL, colectorul, este autorizat legal și cu obligațiile stabilite conform art. 10 din H.G. nr. 170/2004, astfel că responsabilitatea societății reclamante care a introdus pe piață anvelope noi și/sau uzate, destinate reutilizării, a încetat la data predării acestora către persoane juridice care le reutilizează, le refolosesc, le reciclează sau le valorifică termoenergetic, respectiv la data livrării către colectorul autorizat legal. Considerentele decisive ale sentinței, astfel redate rezumativ, sunt corecte și în opinia instanței de control judiciar care și le însușește, urmare și a propriei analize asupra modului în care a fost aplicat cadrul normativ la elementele factuale ale cauzei. Trecând astfel la analiza punctuală a criticilor înfățișate de recurenta pârâtă, Înalta Curte constată că printr-un prim motiv de recurs invocat, recurenta susține, în temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci doar presupoziții și speculații neîntemeiate. Contrar susținerilor recurentei, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată răspunde exigentelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., judecătorul fondului argumentând în mod cuprinzător și coerent soluția adoptată. Reproșul recurentei în sensul că prima instanță și-a argumentat soluția adoptată pe presupoziții și speculații care nu se susțin prin documentele existențe la dosar, nu este întemeiat și nici apt de a antrena incidența motivului de recurs arătat, în prezenta cauză. Înalta Curte constată astfel, pe de o parte, că recurenta nu a identificat în mod efectiv și nici nu a arătat în ce anume au constat presupozițiile și speculațiile la care s-a referit, iar, pe de altă parte, că raționamentul instanței de fond în susținerea soluției adoptate, s-a bazat pe analiza concretă a documentelor aflate la dosar, prin raportare la prevederile legale incidente, expres redate și în mod în real examinate. Nefondate sunt în opinia instanței de control judiciar și criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizând pretinsa încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material. Recurenta-pârâtă susține că societatea reclamantă-intimată nu și-ar fi îndeplinit obligațiile anuale de predare a anvelopelor uzate în cotă de 80% în conformitate cu prevederile H.G. nr. 170/2004, reiterând practic susținerile prezentate și cu ocazia judecății în fond a cauzei și cuprinse în întâmpinarea depusă la cererea de chemare în judecată. Se susține astfel că documentele prezentate de societatea reclamantă în timpul inspecției fiscale nu atestă transferul de responsabilitate către SC D. SRL, în condițiile stabilite de lege deoarece nu ar fi fost întocmită documentația necesară potrivit legii și nu s-a făcut dovada cantităților de deșeuri valorificate conform cerințelor impuse de lege. Contrar celor susținute de recurent, Înalta Curte constată că prima instanță a realizat în cauză o analiză detaliată și coerentă cu privire la situația ambelor societăți în discuție, prin raportare la obligațiile legale ce le revin în ceea ce privește activitatea de reciclare și/sau valorificare termoenergetică a anvelopelor uzate, pornind tocmai de la constatările cuprinse în raportul de inspecție fiscală nr. 16 din 20 februarie 2014. Din această perspectivă, prima instanță a clarificat atât raporturile juridice născute între societatea reclamantă și SC D. SRL, în calitate de colector, examinând protocolul de colaborare încheiat la data de 23.03.2006, cu privire la care, în mod corect a reținut că este un acord de voință al părților din cuprinsul căruia rezultă, cu claritate, transferul de responsabilitate către colector cu obligațiile conform art. 10 din H.G. nr. 170/2006, și cu respectarea tuturor prevederilor legale în materie de fond pentru mediu, expres indicate în preambulul protocolului. Instanța de control judiciar reține totodată că judecătorul fondului a analizat distinct și a stabilit corect că toate actele întocmite de către societatea reclamantă și demersurile de predare a anvelopelor uzate s-au realizat în mod legal, în scopul îndeplinirii obligațiilor anuale ale societății reclamante, prevăzute în legislația specifică a Fondului pentru Mediu. Apare așadar ca fiind întemeiată și justificată concluzia primei instanțe în sensul că nu se impunea stabilirea obligațiilor de plată suplimentare în sarcina intimatei, pentru cantitatea de anvelope pretins a fi fost nepredate, atâta timp cât s-a demonstrat ca aceasta a predat către colectorul SC D. SRL cantitatea totală de 647.718 kg., în plus chiar cu 108.158 kg., astfel cum rezultă și din toate celelalte documente întocmite, respectiv avizele de însoțire a mărfii, formularele de încărcare descărcare deșeuri nepericuloase, atestate prin semnătura reprezentanților implicați în aceste operațiuni. În fine, nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și susținerile recurentei pârâte în ceea ce privește greșita apreciere a instanței de fond cu referire la nerespectarea de către societatea intimată a obligației de a fi prezentat organului de control situația eliberată de către operatorul economic valorificator SC E. SA, prin care să se evidențieze distinct cantitățile de anvelope uzate reciclate și/sau valorificate termoenergetic, dintre cele predate către SC D. SRL precum și metoda de valorificare. Prima instanța a răspuns convingător și acestei critici, arătând că nu pot fi confundate obligațiile societății reclamante cu obligațiile colectorului și/sau ale valorificatorului. În plus, instanța de control judiciar reține, raportat chiar la prevederile art. 3 lit. b) din protocolul de colaborare, că SC D. SRL devine proprietarul anvelopelor uzate din momentul colectării, și, la rândul său, a predat valorificatorului termoenergetic SC E. SA Bicaz cantitatea de 7.702,990 tone în scopul eliminării prin valorificare termoenergetică/co-incinerare, în care, în mod incontestabil a fost inclusă și cantitatea de 647.718 kg. anvelope uzate predate de societatea reclamantă către corectorul cu care a încheiat protocolul de colaborare. Societatea reclamantă- intimată nu a prezentat organului de control situația eliberată de către operatorul economic valorificator SC E. SA întrucât nu avea o relație comercială directă cu acest operator și nicio obligație legală în acest sens. Pentru toate considerentele expuse, reținând așadar legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de prima instanță, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul de față ca nefondat.