ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 773/2021

Ședința publică din data de 7 aprilie 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 24 iulie 2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Cabinet de Avocat B., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de asistență juridică nr. x din 13 octombrie 2016, seria tipizată x Baroul Dolj.

Prin sentința nr. 229 din 11 iunie 2020, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins excepția necompetenței generale a tribunalului, invocată de pârât. A admis acțiunea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâtul Cabinet de Avocatură B.. A constatat nulitatea absolută a contractului de asistență juridică nr. x din 15 octombrie 2016 serie x, încheiat între reclamant și pârât. L-a obligat pe pârât la plata sumei de 5787,84 RON către reclamant reprezentând cheltuieli de judecată.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, prin decizia nr. 2337 din 25 noiembrie 2020, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului. A fost obligat apelantul - pârât să plătească intimatului - reclamant cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 RON, reduse, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Cabinet de Avocat B., solicitând, pentru motive subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., admiterea acestuia și casarea hotărârii atacate prin raportare la prevederile art. 497 din cod.

A criticat decizia pentru faptul că instanța de apel a dat o interpretare, atât părtinitoare, cât și greșită, prevederilor art. 130 din Statutul Profesiei de Avocat, art. 1268 alin. (3) și art. 1269 alin. (1) C. civ., precum și dispozițiilor prevăzute în Legea nr. 165/2013 și în Hotărârea Guvernului nr. 572/2013.

A arătat că instanța de apel a realizat o interpretare ilegală a contractului prin raportare la prevederile art. 1268 alin. (3) C. civ., atunci când a considerat încheierea acestuia inclusiv pentru punerea în executare a sentinței nr. 12426 din 5 iulie 2010, rămasă definitivă și irevocabilă din 2010.

Totodată, potrivit recurentului, instanța nu a făcut aplicarea art. 1269 alin. (1) C. civ., în sensul că interpretarea contractului se face în favoarea avocatului care se obligă la executarea prestațiilor contractuale de executare, având în vedere faptul ca instanța a considerat că avocatul și-a asumat inclusiv o acțiune în justiție ce privește executarea silită.

A mai arătat că, în speță, părțile contractante, în mod clar, au menționat obiectul contractului, respectiv numai încheierea de acte în fața ANRP sau alte instituții similare (nejudiciare). Însăși actele îndeplinite de către recurent dovedesc faptul ca acesta nu a intenționat și nici nu a admis în niciun moment realizarea unor acte judiciare din moment ce actele îndeplinite au fost exclusiv nejudiciare.

În opinia recurentului, nu se poate vorbi de quota litis în condițiile în care nu exista specificată în contract nicio autoritate judiciară, precum instanțe de judecată sau parchete, în cauza de față existența quota litis trebuind a fi dovedită prin realizarea de către recurent a unor activități judiciare în raport de rezultatul obținut.

Dovada restrângerii, dar și a unei intenții care nu avea sens în realizarea unor acte în fața unor autorități judiciare se regăsește tocmai în situația de fapt, în sensul că intimatul nu a făcut dovada unor acte judiciare de executare silită. Actele exclusiv nejudiciare ce au fost îndeplinite de către recurent dar și activitatea întreprinsă de acesta a presupus numai acte ce implicau doar demersuri nejudiciare noi, în cauză existând deja o sentință definitivă și irevocabilă din anul 2010.

A mai susținut că în anul 2016, când s-a încheiat contractul de asistență juridică nr. x, adică la 6 ani de la rămânerea definitivă a sentinței, posibilitatea efectuării unor acte de executare silită era exclusă și păguboasă pentru intimat. Mai mult, obiectul contractului ar fi fost precizat în clar în sensul reluării unei judecăți în fața organelor judiciare pentru a putea obține un nou titlu executoriu, care ulterior să fie pus în executare, însă executarea nici măcar nu se impunea din moment ce dreptul exista, iar refuzul acordării drepturilor tatălui actualului intimat nu putea fi justificat având în vedere dispozițiile Legilor nr. 165/2013 și nr. 164/2014, dar și atribuțiile de activitate ale ANRP prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 572/2013.

A învederat că art. 129 alin. (6) din Statutul Profesiei de Avocat nu poate fi incident în cauza de față având în vedere faptul că onorariul stabilit era deja unul de succes, iar stabilirea unui alt onorariu de succes practic ar fi fost imposibilă.

A precizat faptul că obiectul contractului de asistență juridică a fost dus la bun sfârșit, iar moștenitorii intimatului decedat au primit despăgubiri ca efect al efortului depus de către recurent, dreptul la despăgubiri fiind prevăzut chiar prin însăși decizia de compensare nr. 17189/21 septembrie 2017.

A mai precizat faptul ca intimatul nu a dovedit că încălcarea prevederilor legale invocate ar avea drept efect nulitatea absolută a contractului de asistență juridică încheiat între părți.

Cu privire la apărările raportate la leziune, a criticat decizia atacată arătând că refuzul tribunalului de a motiva neprimirea unor astfel de apărări, precum și neanalizarea acestora de către curtea de apel, având în vedere lipsa unor dispoziții clare din Statutul profesiei de avocat, care să limiteze dreptul avocaților de a invoca leziunea ca apărare în cazul în care se solicită nulitatea unui contract de asistență juridică prin raportare la valoarea unui onorariu când onorariul a fost stabilit exclusiv după soluționarea definitivă a unei cauze judiciare, reprezintă acte discriminatorii aplicabile față de avocați și alți subiecți de drept.

A conchis că sunt nelegale motivările instanțelor inferioare cu privire la necesitatea existenței unui onorariu fix pentru a putea exista și un onorariu de succes, precum și cu privire la caracterul aleatoriu sau nu al contractului de asistență juridică și la existența riscului unei pierderi, care sunt argumentate în contradicție cu dispozițiile art. 130 din Statutul Profesiei de Avocat, referitoare la "pactul de quota litis".

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

A considerat că sunt nefondate criticile cu privire la încălcarea prevederilor Statutului referitoare la pactul de quota litis, în speță, instanța de apel făcând o aplicare corectă a acestei instituții, respectiv a dispozițiilor art. 127 - 130 din Statului profesiei de avocat, contractul de asistență juridică nr. x din 15 octombrie 2016 necuprinzând în obiectul său clauze îndoielnice și, ca atare, nefiind necesară o interpretare din perspectiva art. 1268 alin. (3) și art. 1269 C. civ.

A susținut că instanța de apel a reținut că onorariul fixat prin contract este o convenție pact de quota litis, întrucât între părți nu a fost încheiat un contract aleatoriu în care să existe atât posibilitatea unui câștig cât și riscul unei pierderi, existând certitudine asupra obținerii rezultatului, în condițiile în care autorul intimatului deținea un titlu prin care obținuse reconstituirea dreptului de proprietate, iar demersurile recurentului vizau numai faza execuțională a titlului, fază ce se circumscrie expresiei "înainte de soluționarea definitivă a unei cauze".

A apreciat, totodată, că nu pot fi primite criticile referitoare la discriminarea ce i s-a făcut prin neanalizarea apărării întemeiată pe dispozițiile art. 1223 alin. (1) C. civ. privind anularea contractului de asistență juridică pentru cauze lezionare, acestea fiind străine de obiectul pricinii câtă vreme intimatul - reclamant nu a invocat astfel de cauze privind nulitatea contractului.

În privința înscrisurilor solicitate de recurent a le încuviința ca probe noi, a solicitat a se reține ca fiind inutile câtă vreme acestea tind a susține activitatea recurentului în executarea contractului și nu privind nașterea sa valabilă.

Urmare a comunicării întâmpinării, recurentul - pârât nu a depus răspuns la aceasta.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele:

Prin motivele de recurs, subsumate pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., s-a criticat încălcarea de către curtea de apel a prevederilor art. 130 din Statutul Profesiei de Avocat, ale art. 1268 alin. (3) și art. 1269 alin. (1) C. civ., precum și dispozițiilor din Legea nr. 165/2013 și din Hotărârea Guvernului nr. 572/2013.

Criticile recurentului nu pot fi însă primite.

Prin art. 130 din Statutul Profesiei de Avocat, în forma în vigoare la data încheierii contractului de asistență juridică ce face obiectul judecății, se interzice avocatului să își fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis.

Pactul de quota litis este definit prin alin. (2) al art. 130 din Statut ca fiind o convenție încheiată între avocat și clientul său înainte de soluționarea definitivă a unei cauze, convenție care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare.

Recurentul susține însă că instanța de apel a încălcat aceste dispoziții, întrucât în speță nu se poate vorbi de quota litis în condițiile în care nu exista specificată în contract nicio autoritate judiciară, precum instanțe de judecată sau parchete, în cauza de față existența quota litis trebuind a fi dovedită prin realizarea de către recurent a unor activități judiciare în raport de rezultatul obținut.

Or, aceste susțineri sunt eronate.

După cum au constatat și instanțele fondului, în cauză a fost încheiat, la 15 octombrie 2016, contractul nr. x al cărui obiect îl reprezintă asistență și reprezentare juridică, redactare și semnare documente, cereri, în vederea soluționării dosarului înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sau la alte autorități publice similare pentru obținerea despăgubirilor în natură sau prin echivalent, așa cum au fost menționate în sentința civilă nr. 12426 din 5 iulie 2010 pronunțată de Judecătoria Craiova.

Recurentul a susținut, în esență, că în raport de obiectul contractului de asistență juridică, acesta a fost încheiat după soluționarea definitivă a cauzei, reprezentarea clientului urmând a se face doar în fața unor autorități nonjudiciare.

Recurentul s-a prevalat astfel de sentința nr. 12426/2010 a Judecătoriei Craiova prin care, admițându-se, în parte, plângerea formulată de C., s-a dispus anularea parțială a HCJ nr. 627/2007 privind validarea petentului în anexa 23 și au fost obligate intimatele Comisia locală Craiova a Legii nr. 247/2005 și Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 247/2005 la reconstituirea, potrivit legii, a dreptului de proprietate în favoarea petentului pentru suprafața de 980 mp situată în intravilanul municipiului Craiova, județul Dolj.

Se constată însă că litigiul nu era soluționat definitiv, astfel încât să nu-i fie aplicabile prevederile art. 130 din Statutul Profesiei de Avocat.

Astfel, deși autorul intimatului - reclamant era în posesia sentinței judecătoriei, iar contractul de asistență juridică a fost încheiat după 6 ani de la pronunțarea acesteia, se observă că acest contract a fost încheiat pentru definitivarea dreptului intimatului prin punerea în executare a respectivei hotărâri judecătorești.

Executarea silită, ca cea de-a doua fază a procesului civil, reprezintă procedura prin intermediul căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească ori printr-un alt act executoriu, constrânge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său care nu-și execută de bunăvoie obligațiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a le aduce la îndeplinire, în mod silit.

Rezultă deci că dreptul de a cere executarea silită reprezintă mijlocul, garanția realizării dreptului material la acțiune, fără existența dreptului de a cere executarea silită, existența dreptului material la acțiune fiind pur formală și fără eficiență practică, corelația dintre cele două drepturi fiind o relație de tip mijloc-scop.

Ca atare, executarea silită nu este o activitate exclusiv administrativă, cum susține recurentul, deși această latură există și este de necontestat, ci apare ca o fază succesivă a procesului civil pentru obținerea realizării hotărârii definitive.

A considera executarea silită ca o instituție distinctă de acțiunea civilă înseamnă a goli conținutul acțiunii civile de mijlocul concret de realizare efectivă a drepturilor recunoscute.

Prin urmare, rezultatul judiciar nu este doar cel obținut prin hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit un drept nedefinitivat.

Totodată, rezultatul judiciar la care se referă art. 130 din Statut nu presupune numai reprezentarea clientului în fața instanței de judecată.

În acest context nu sunt relevante nici susținerile recurentului privitoare la faptul că respectivul contract a avut ca obiect reprezentarea clientului în fața unor autorități publice și nu instanțe sau parchete, având în vedere că acesta, pe lângă obiectul menționat anterior, are ca obiect general "asistarea, reprezentarea, acordarea de consultații juridice, redactarea și semnarea de acte, cereri și alte căi de atac, forme de executare, mediere, (. . . . . . . . . . . . .) precum și orice alte activități prevăzute de Legea nr. 51/1995".

Prin urmare, instanța de apel a făcut o corectă analiză a cauzei, constatând că deși autorul intimatului - reclamant obținuse hotărârea judecătorească din anul 2010, rămasă irevocabilă, contractul de asistență juridică a fost încheiat în anul 2016 nu pentru obținerea unui titlu executoriu care deja exista ci pentru punerea în executare a acestuia.

În acest context, susținerile recurentului privind încălcarea de către curtea de apel a dispozițiilor art. art. 1268 alin. (3) și art. 1269 alin. (1) C. civ., precum și a celor din Legea nr. 165/2013 și din Hotărârea Guvernului nr. 572/2013 nu mai prezintă relevanță, atâta vreme cât pactul încheiat prin care s-a fixat exclusiv onorariul avocatului în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, anterior soluționării definitive a acesteia, este sancționat cu nulitatea.

În ceea ce privește susținerile recurentului privind refuzul instanțelor de a analiza apărările sale în raport de leziune, se observă că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității contractului de asistență juridică pentru pactul quota litis, iar tribunalul a soluționat litigiul prin prisma acestuia, constatând că respectivele apărări nu au legătură cu dosarul.

Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

Văzând solicitarea intimatului - reclamant, formulată prin întâmpinarea depusă și dovedită cu chitanța privind plata onorariului de avocat, de acordare a cheltuielilor de judecată, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cererea va fi admisă, recurentul fiind obligat la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Cabinet de Avocat B. împotriva deciziei nr. 2337 din 25 noiembrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Obligă pe recurent la 2000 RON cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 aprilie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.