ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6948/2020

Asupra celor două căi de atac ce fac obiectul judecății de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.12.2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII -a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - obligarea pârâtului la plata sumei constând în spor de condiții periculoase 15% pentru activitate în mediu cu radiații nucleare, spor calculat la salariul lunar brut obținut în ultimii 3 ani, anterior datei trecerii în rezerva, respectiv 1.09.2016, - obligarea pârâtului la plata sumelor compensatorii lunare cuvenite aferente titlului de doctor pentru perioada dec. 2014- iulie 2016 În drept, reclamantul a invocat art. 1-5 din H.G.

nr. 655/4.06.1990 și art. 159-161 Codul muncii, Legea nr. 330/2009, O.G. nr. 1/2010, Lg. nr. 63/2011, Lg. nr. 71/2015, O.G. nr. 57/2015, O.G. nr. 20/2016, Decizia ICCJ nr. 21/21.11.2016. Prin sentința civilă nr. 2112/23.03.2017, Tribunalul București, secția a VIII -a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, competentent după domiciliul reclamantului aflat în Județul Ilfov. Prin sentința civilă nr. 2041/19.07.2017, Tribunalul Ilfov, secția civilă, Complet specializat pentru conflicte de muncă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând că litigiul de față este unul de contencios administrativ iar pârâtul chemat în judecată este autoritate publică centrală.

Pe rolul Curții cauza a fost înregistrată la data de 15.11.2017, cu prim termen acordat la data de 25.01.2018. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 323 pronunțată în data de 01 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, obligând pârâtul la plata către reclamantul A. a drepturilor salariale reprezentând sumele compensatorii aferente sporului pentru obținerea titlului științific de doctor, pentru perioada 01.12.2014 - 01.08.2016. Totodată, a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată. Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței nr. 323 din data de 01 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat apel reclamantul A. și recurs pârâtul Serviciul Român de Informații.

În cadrul apelului, reclamantul A. a susținut că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv o acțiune în pretenții drepturi salariale și nu o acțiune întemeiată pe legea contenciosului administrativ, care ar fi avut recursul ca și cale de atac, în mod greșit judecătorul fondului a indicat calea de atac ca fiind recursul, judecata la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel făcându-se doar în virtutea calității pe care o au reclamantul și pârâtul. In fapt, susține apelantul A., că a solicitat instanței de fond, pe primul capăt de cerere, sa oblige parata la plata sumei constând în spor condiții periculoase 15% pentru activitate în mediu cu radiații nucleare, spor calculat la solda lunara obținută în ultimii 3 ani, anterior datei trecerii în rezerva, respectiv 1.09.2016.

A arătat ca am fost angajatul Serviciului Român de Informații până Ia 1.09.2016, data la care a trecut iî rezervă, fiind pensionat pentru limită de vârstă. Până la pensionare a activat cu grad de colonel în cadrul UM 0466 București, Compartiment pirotehnic, specificul activității desfășurate vizând inclusiv activitate in mediu radioactiv. Compartimentul pirotehnic a fost permanent autorizat CNCAN, conform Autorizației nr. x/2014 pe care a depus-o in copie, iar reclamantul a deținut permis de exercitare activități nucleare pe care, de asemenea, l-a depus in copie. Serviciul Român de Informații a înțeles să acorde sporul de condiții periculoase de 15% pentru activitate în mediu cu radiații nucleare, însă numai pentru orele în care utiliza efectiv aparatura radioactivă, fără să aibă în vedere faptul că emisia radioactiva este permanentă iar el lucra în acest mediu, chiar dacă nu o utiliza continuu.

Apărările făcute de pârât în ceea ce privește acordarea sporului personalului care își desfășoară activitatea in mediu cu surse de radiații sau generator de radiații nu denota nimic altceva decât faptul ca paratul nu reușește să distingă între sporul de condiții periculoase și sporul pentru activitatea in mediu cu surse de radiații. Aceste doua sporuri sunt reglementate distinct, fiecare dintre ele acordându-se pentru anumite anumite situații de fapt fără legătură între ele, chiar și cuantumul acestora fiind diferit (15% pentru condiții periculoase si 10, 15 sau 30% pentru activitatea in mediu cu surse de radiații).

Pârâtul a "amestecat" cele două categorii de sporuri, aplicând sporului acordat pentru activitate in mediu cu surse de radiații sintagma "corespunzător timpului lucrat la locurile de munca respective", intr-o interpretare proprie total eronata, in sensul ca au aplicat sporul doar pentru orele lucrate efectiv cu aparatura emitenta de radiații, in contradicție evidenta cu normele prevăzute in legea speciala, respectiv HGR nr. 655/1990 aplicabila.

Sintagma "corespunzător timpului lucrat la locurile de munca respective" pune accent pe locurile de munca periculoase, in sensul ca sporul încetează a mai fi acordat daca salariatul trece intr-un alt B. de munca care nu mai întruneste condițiile de periculozitate, nefiind posibila interpretarea paratului în sensul că un loc de munca poate fi "periculos" 4 ore si alte 4 ore nu ! Susține apelantul că instanța de fond nu a făcut altceva decât să preia aceste apărări ale pârâtului, fără nici o susținere legală si dând dovada de o manieră eronată de a interpreta dispozițiile legale. Consideră deopotrivă că, instanța de fond, în mod greșit, nu face aplicarea dispozițiilor HGR 655/1990, hotărâre derogatorie în materie, singura aplicabilă în materia activității în mediu cu surse de radiații, si nu Legea salarizării unitare.

Pentru toate aceste considerente, solicită instanței admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii primului capăt al cererii introductive de instanță, cu obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecată. Prin recursul său, recurentul -pârât Serviciul Român de Informații, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței de fond, în principal pentru necompetența instanței de fond iar în subsidiar, ca neîntemeiată, respingând acțiunea, ca neîntemeiată. Recurentul-pârât fundamentează criticile aduse sentinței pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce prevăd că " hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii". În motivarea recursului, susține recurentul că, concluzia retinută de către instanță, potrivit căreia "art. 3 1 alin. (8) din O.U.G.

nr. 57/2015 a prevăzut recunoasterea legislativă a sumei compensatorii pentru detinătorii titlului de doctor care nu au beneficiat de aceeasi sumă compensatorie inclusă în salariul de bază în anul 2010", poate fi interpretată și printr-o recunoaștere a efectului retroactiv a normei legale menționate, denotă o gresită interpretare și înțelegere a situației de fapt. În fapt, începând cu data de 01.012010, Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a eliminat acordarea sporului pentru titlul stiintific de doctor.

Totusi, pentru că toate veniturile salariale ale cadrelor militare fuseseră deja reduse cu 25%, iar eliminarea acestui spor salarial ar fi redus si mai mult veniturile celor care îl aveau în plată, în temeiul art. 6 din Ordonanta de urgentă nr. 1/2010, personalului care la data de 31.12.2009 beneficia de sporul pentru titlul stiintific de doctor, i s-a acordat în continuare suma corespunzătoare acestuia, în suma compensatorie cu caracter tranzitoriu care începând cu data de 01.01.2011 a fost incfusă în solda de functie. Această situatie a încetat la data de 01.08.2016, când potrivit dispozitiilor art. 31 alin. (8) din Ordonanta de urgentă nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, personalul care a obtinut titlul stiintific de doctor după data de 01.01.2010 beneficiază de suma corespunzătoare sporului pentru titlul stiintific de doctor, în măsura în care îsi desfăsoară activitatea in domeniul în care a obtinut titlul.

Întrucât reclamantul nu beneficia la data de 31 .12.2009 de sporul pentru titlul stiințific de doctor, titlul său fiind obținut în anul 2014, în mod evident nu a avut inclusă în suma compensatorie acest spor salarial, dreptul la această sumă fiindu-i deschis odată cu aparitia O.U.G. nr. 20/2016.

În acest context, acordarea retroactivă (2014 - 2016) a sumelor compensatorii corespunzătoare sporului pentru titlul stiintific de doctor generează încălcări ale prevederilor legale, din următoarele perspective: Dacă această sumă compensatorie trebuia acordată și celor care au dobândit titlul stiințific de doctor după data de 01.01.2010, existând temei legal pentru aceasta cum a hotărât instanța de fond, atunci ce rost ar mai fi avut edictarea art. 31 alin. (8) din Ordonanta de urgență nr. x, care precizează că aceste sume compensatorii urmează să fie acordate începând cu luna august 2016. Conform concluziilor instantei de fond, art. 3 1 alin. (8) din Ordonanța de urgentă nr. 57/2015 ar reprezenta de fapt o normă de "recunoaștere legislativă" a situatiei de drept preexistentă în această materia, termen care reprezintă o noutate in arhitectura juridică românească.

O astfel de interpretare duce la negarea caracterului de noutate a soluției legislative apărute în anul 2016 și presupune încălcarea interdicției statuate de art. 16 alin. {1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, unde se interzice instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative. Altfel spus, în contextul în care suma compensatorie aferentă titlului științific de doctor putea fi acordată în temeiul dispozițiilor legale în vigoare în perioada 2010 - august 2016, nu ar mai avea nici un sens aparitia O.U.G.

nr. 20/2016 care să stabilească acordarea acestui drept începând cu luna august 2016. Stabilirea acestor sume în cazul cadrelor militare trecute în rezervă, deci care nu mai pot fi încadrate pe o altă functie care să cuprindă suma compensatorie aferentă sporului doctoral, ar presupune calcularea sumelor compensatorii acordate de instanță prin înmulțirea salariului avut cu un procent corespunzător sporului ce urmează a fi acordat. Dar pentru perioada ianuarie 2010 - iulie 2016 legea nu prevede vreun procent pentru calculul sporului doctoral întrucât el fusese eliminat.

Prin urmare, un astfel de demers nu poate fi realizat decât prin aplicarea sporului prevăzut de Legea nr. 138/1999 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului militar, spor abrogat prin Legea-cadru nr. 330/2009; Chiar si dacă vor fi aplicate prevederi, sporuri, care nu mai sunt în vigoare, până la urmă o astfel de operațiune de majorare a sumei compensatorii, asa cum a decis ÎCCJ prin Decizia RIL cu nr. 21/21.11.2016, reprezintă tot acordarea (calcularea) retroactivă a unor sporuri salariale care nu mai erau prevăzute de legea în vigoare, adică Legea-cadru nr. 330/2009, situatie ce generează un conflict între prevederile legii si decizia ÎCCJ; O eventuală acordare a sumei compensatorii aferente sporului doctoral începând cu anul 2010 s-ar realiza fără o verificare a condițiilor în care acest spor se putea acorda până în anul 2010, respectiv fără efectuarea unei analize de către o comisie de specialitate, care să stabilească dacă personalul care deține titlul stiintific de doctor, îsi desfăsoară activitatea în domeniul în care a obtinut acest titlu.

Considerăm recurentul -pârât că,prin această decizie, instanta de judecată ar crea o situatie discriminatorie între personalul care va primi sporul aferent titlului de doctor, fără să fie obligat să facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege si cei care au fost supusi analizei de către comisiile constituite în acest sens si cărora chiar li s-au respins cererile, deoarece nu-și desfășurau activitatea în domeniul în care au obtinut acest titlu. Mentionează deopotrivă recurentul -pârât că, atât legislatia natională, cât si actele normative interne prin care se stabileste nivelul de studii aferent functiilor militare, nu prevăd cerințe de studii doctorale pentru ocuparea acestora.

În acest context, apreciază că Decizia RIL a Înaltei Curti de Casatie si Justitie cu nr. 21/21.112016, nu se poate aplica și în cazul cadrelor militare care nu mai sunt în activitate si pentru care, pe de o parte, comisia de analiză științifică nu mai poate stabilii dacă își desfăsoară activitatea în domeniul în care a obtinut acest titlu, iar pe de altă parte, nu mai pot fi încadrati pe o functie în a cărei soldă să fie inclus sporul pentru titlul stiintific de doctor. Față de aceste considerente, recurentul-pârât solicită instanței de control judiciar ca, admitând recursul formulat, să caseze sentinta atacată și să respingă actiunea, ca neîntemeiată. Apărările formulate în cauză Ambele părți au formulat întâmpinări împotriva căilor de atac declarate de partea adversă.

Recurentul-pârât Serviciul Român de Informații, prin întâmpinarea sa, a solicitat respingerea recursului promovat de reclamant, ca nefondat, reluând o parte din apărările formulate în cadrul întâmpinării depusă la momentul când dosarul se afla pe rolul primei instanțe învestite, respectiv Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale. La rândul său, reclamantul A., prin întâmpinarea formulată la recursul promovat de pârâtul Serviciul Român de Informații, combate o parte din susținerile acestuia.

Astfel, menționează că, în ceea ce privește ultimul motiv de recurs, respectiv acela că ar fi ilegal și discriminatoriu ca această sumă compensatorie să se aplice unei persoane care nu mai este în activitate, întrucât s-ar acorda fără efectuarea unei analize de către o comisie de specialitate care să stabilească dacă personalul care deține titlul științific de doctor își desfășoară activitatea în domeniul în care a obținut acest titlu, nu înțelege care a fost intenția inserării unui asemenea motiv de recurs. Răspunsurile la întâmpinări Ambele părți au depus Răspunsuri la întâmpinările formulate în cauză. Prin Răspunsul său la întâmpinare, recurentul-reclamant A. arată că își menține în totalitate susținerile din cuprinsul motivării căii de atac, solicitând respingerea apărărilor formulate de pârât.

La rândul său, recurentul-pârât Serviciul Român de Informații, combate susținerea apelantului -reclamant referitoare la modul de aplicare a Deciziei RIL nr. 21/21.11.2016 precizând, în esență că, conform pct. 50 din Decizia RIL nr. 21/21.11.2016, temeiul legal care a stat la adoptarea acestei decizii este art. 2 din Legea nr. 285/2010, potrivit căruia" ... pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat". Prin urmare, personalul nou numit în funcție ori care fiind angajat/având raporturi de serviciu în aceiași instituție/autoritate, sunt numiți pe alte funcții decât cele ocupate anterior, poate beneficia de valorificarea studiilor doctorale, în condițiile încadrării sale pe o funcție similară celor care sunt salarizate prin includere în suma compensatorie cu caracter tranzitoriu a sporurilor corespunzătoare studiilor doctorale, astfel încât, pentru funcții similare și nivel de pregătire/studii similar, să existe și un nivel de salarizarea similar.

Or, stabilirea acestor sume în cazul cadrelor militare trecute în rezervă, deci care nu mai pot fi încadrate pe o altă funcție care să cuprindă suma compensatorie aferentă sporului doctoral, ar presupune calcularea sumelor compensatorii acordate de instanță prin înmulțirea salariului avut cu un procent corespunzător sporului ce urmează a fi acordat. Dar, pentru perioada ianuarie 2010 - iulie 2016 legea nu prevede vreun procent pentru calculul sporului doctoral întrucât el fusese eliminat.

Prin urmare, un astfel de demers nu poate fi realizat pentru cei aflați la pensie decât prin aplicarea sporului prevăzut de Legea nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar, spor abrogat prin Legea-cadru nr. 330/2009; Până la urmă o astfel de operațiune de majorare a sumei compensatorii așa cum a decis ÎCCJ prin Decizia RIL cu nr. 21/21.11.2016, în cazul celor care nu mai pot fi încadrați pe o altă funcție (similară) deoarece nu mai sunt în activitate, reprezintă tot acordarea (calcularea) retroactivă a unor sporuri salariate care nu mai erau prevăzute de legea în vigoare, adică Lege; cadru nr. 330/2009.

În ceea ce privește susținerea apelantului-intimat referitoare la faptul că titlul său de doctor a fost analizat de o comisie de specialitate la data de 26.09.2016, precizează recurentul-pârât că recursul său nu privește acordarea sporului doctoral după efectuarea acestei analize, ci acordarea drepturilor bănești aferente titlului doctoral pentru perioada anterioară acestei analize; așa cum era prevăzut de normele legale în vigoare. O eventuală acordare a sumei compensatorii aferente sporului doctoral începând cu anul 2010 s-ar realiza fără o verificare a condițiilor în care acest spor se putea acorda până în anul 2010, respectiv fără efectuarea uneii analize de către o comisie de specialitate, care să stabilească dacă personalul care deține titlul științific de doctor, își desfășoară activitatea în domeniul în care a obținut acest titlu.

Procedura de soluționare a căii de atac Cu privire la examinarea în completul filtru, În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc.

civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluție s-a fixat primul termen de judecată la data de 08 decembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra celor două căi de atac ce fac obiectul judecății, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc.

civ. Examinând sentința atacată, prin prisma celor două căi de atac declarate în cauză, dar și prin raportare la normele legale aplicabile litigiului dedus prezentei judecăți, Înalta Curte, constată următoarele: În ceea ce privește calea de atac ce poate fi declarată împotriva unei hotărâri pronunțate în materia contenciosului administrativ, Înalta Curte constată ca fiind incidente dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conform cărora " Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", această cale de atac fiind, de altfel, corect menționată în dispozitivul hotărârii recurate. Un alt argument ce poate fi adus în sprijinul exercitării căii de atac a recursului într-o situație, cum este cea în speță, este cel legat de competența instanțelor în materia contenciosului administrativ.

Astfel, potrivit art. 96 pct. 1 C. proc. civ., curțile de apel judecă, în primă instanță, cererile în materia contenciosului administrativ și fiscal, potrivit legii, iar conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. De asemenea, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că "Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ- fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de secția contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege organică nu se prevede altfel". Dacă s-ar accepta punctul de vedere al reclamantului s-ar nesocoti dispozițiile C. proc.

civ. care prevăd expres că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de recurs și ar însemna ca instanța supremă să soluționeze apelul, cale ordinară de atac, ce nu este dat de lege în competența sa. Față de aceste considerente, având în vedere, deopotrivă, și soluția adoptată în ședința judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal din 28 octombrie 2013, când s-a stabilit că judecarea apelului este incompatibilă cu specificul materiei contenciosului administrativ, reține că, în conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) C. proc. civ. raportat la prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de Curțile de Apel, ca instanțe de contencios administrativ, se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului.

Analizând astfel criticile aduse de reclamantul A. sentinței pronunțate Curtea de Apel București, în materia contenciosului administrativ, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. art. 22 alin. (4) și art. 152 C. proc. civ., constată că acestea pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce reglementează situația " când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", partea invocând în esență greșita aplicare a legii salarizării unitare nr. 284/2010, în locul dispozițiilor H.G.

nr. 655/1990 " singura aplicabilă în materia activității în mediu cu surse de radiații". Pe cale de consecință, dat fiind faptul că cererea de apel formulată de către reclamant conține suficiente elemente care să permită instanței să califice calea de atac formulată de reclamant, drept recurs și să analizeze criticile care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, urmează ca, în raport de dispozițiile art. 22 alin. (4) și art. 152 C. proc. civ., dar și de considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 19/2016 (Complet RIL) publicată în Monitorul Oficial nr. 103 din 6 februarie 2016, să respingă excepția inadmisibilității apelului promovat de reclamantul A., invocată de recurentul-pârât Serviciul Român de Informații, ca rămasă fără obiect.

În continuare, analizând cele două recursuri ce fac obiectul judecății, în urma recalificării căii de atac, Înalta Curte urmează ca, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., să se pronunțe mai întâi cu privire la excepțiile invocate în această etapă procesuală, respectiv excepția nulității recursului reclamantului A., invocată de recurentul -pârât Serviciul Român de Informații, eventual, excepția tardivității aceluiași recurs, invocată din oficiu de instanță, în ședința publică din data de 08 decembrie 2020, astfel cum reiese din practicaua Încheierii întocmite în cauză la acel termen de judecată, această încheiere făcând parte integrantă din prezenta hotărâre, conținând inclusiv dezbaterile părților, atât cu privire la excepțiile invocate cât și cu privire la fondul celor două recursuri.

Astfel, în ceea ce privește excepția nulității recursului reclamantului A., invocată de recurentul-pârât Serviciul Român de Informații, Înalta Curte urmează a o respinge, în condițiile în care, anterior, instanța de control judiciar a apreciat că toate criticile formulate de reclamant împotriva sentinței de fond pronunțate de Curtea de Apel București, pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește excepția tardivității recursului reclamantului A., invocată din oficiu de instanță în ședința publică din data de 08 decembrie 2020, Înalta Curte urmează a o admite și a respinge recursul acestuia, ca tardiv formulat, în considerarea următoarelor argumente: Potrivit articolului 20 din Legea nr. 554/2004 " Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar potrivit art. 487 alin. (1) C. proc.

civ. " Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs…". În cauză, în ceea ce privește calea de atac promovată de reclamant împotriva sentinței de fond, se constată că hotărârea ce face obiectul prezentei judecăți, în speță sentința civilă nr. 323 din 01 februarie 2018 a fost comunicată reclamantului la data de 09.03.2018 (dosar fond) iar "Apelul" a fost transmis prin poștă de parte la data de 27.03.2018, astfel cum rezultă din conținutul celor 2 ștampile aplicate pe plicul de expediere prin poștă a căii de atac, atașat la dosar recurs, în condițiile în care cele 15 zile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 554/2004, s-au împlinit la data de 26.03.2018, aceasta fiind ultima zi în care partea mai putea declara recurs împotriva acestei hotărâri, care, în data de 27.03.2018, a căpătat caracter definitiv față de reclamant.

Cum în cauză, astfel cum Înalta Curte a statuat și anterior, calea de atac a apelului este incompatibilă cu domeniul contenciosului administrativ, hotărârea pronunțată în această materie putând fi atacată cu recurs, conform art. 20 din Legea nr. 554/2004 și nu cu apel, instanța de control judiciar, reține că, față de recalificarea dată căii de atac promovate de reclamant, în această materie nu se aplică "termenul de recurs de 30 de zile", prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I din C. proc. civ., ce reprezintă dreptul comun, ci termenul de 15 zile, prevăzut de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, lege specială, derogatorie de la de la dreptul comun, în materia contenciosului administrativ.

De altfel, dispozițiile art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ. prevăd că " 1) Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel", iar dispozițiile art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevăd că " 1) Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele legitime, pe de altă parte". În raport de aceste date, se constată că, în prezenta cauză, calea de atac exercitată de reclamant, în confomitate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, s-a făcut cu depășirea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate, respectiv în data de 27.03.2018, în condițiile în care ultima zi pentru declararea resursului a fost 26.03.2018.

Înalta Curte reține deopotrivă că, prin dispozițiile din C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil. Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. Așadar, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit dispozițiilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ. " Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs" iar potrivit dispozițiilor 489 alin. (1) din același act normativ " Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal..." Se constată astfel că, aceste norme imperative instituie în sarcina recurentului obligația de a exercita acest drept procesual de atacare a hotărârii judecătorești într-un anumit termen, imperativ prevăzut de lege, depunerea cererii după împlinirea termenului legal, atragând, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului. În cauză, astfel cum s-a reținut anterior, recurentul a exercitat calea de atac după împlinirea termenului legal și fără a dovedi că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 186 C. proc.

civ., conform cărora: "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen." De altfel, Înalta Curte constată că recurentul- reclamant nici nu a solicitat repunerea sa în termen. Astfel, instanța de control judiciar are în vedere dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc.

civ., ce prevăd următoarele: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate". Pe cale de consecință, neexercitarea dreptului procesual - în speță, a recursului - în cadrul termenului imperativ stabilit de lege, atrage sancțiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., care este decăderea. Față de aceste considerente, Înalta Curte urmează a admite excepția tardivității recursului reclamantului A., invocată din oficiu și a respinge recursul declarat de acesta împotriva sentinței civile nr. 323 din 01 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

În ceea ce privește recursul promovat de pârâtul Serviciul Român de Informații împotriva aceleiași hotărâri - Sentința civilă nr. 323 din 01 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte urmează a-l admite, în considerarea următoarelor argumente: Analizând cererea de recurs și criticile formulate de recurentul -pârât Serviciul Român de Informații, constată instanța de control judiciar că, deși în preambulul cererii autoritatea solicită casarea sentinței " în principal, pentru necompetența instanței de fond, iar în subsidiar, ca netemeinică și nelegală, respingând acțiunea, ca neîntemeiată", în continuare, în dezvoltarea recursului, partea a invocat doar dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., formulând critici ce se referă la " încălcări ale prevederilor legale", fără a mai decela și alte critici referitoare la necompetența instanței de fond. Astfel, examinând sentința recurată, din perspectiva naturii juridice a raportului dedus judecății, Înalta Curte constată că, în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., pe care-l invocă din oficiu, sens în care, va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte are în vedere considerentele în continuare arătate: Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc.

civ., făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Analizând actele și lucrările dosarului de față, din ambele etape procesuale, din perspectiva naturii juridice a raportului dedus judecății, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, adresată Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul A. a solicitat instanței obligarea pârâtului Serviciul Român de Informații - la plata sumei constând în spor condiții periculoase 15% pentru activitate în mediu cu radiații nucleare, spor calculat la salariul lunar brut obținut în ultimii 3 ani, anterior datei trecerii în rezervă, respectiv 01.09.2016, precum și - la plata sumelor compensatorii lunare cuvenite aferente titlului de doctor pentru perioada decembrie 2014- iulie 2016. Se constată astfel că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, litigiul de față nu are natura unui litigiu de contencios administrativ, întrucât reclamantul, ce a avut calitatea de cadru militar, cu grad de colonel, activând la UM 0466 din cadrul Serviciului Român de Informații, până la data de 01.09.2016, dată la care a trecut în rezervă, fiind pensionat pentru limită de vârstă, nu contestă un act administrativ tipic și nici nu deduce judecății un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că acesta a adresat anterior pârâtului o cerere de acordare a acelorași sume solicitate pe calea acțiunii în instanță, iar autoritatea pârâtă a respins-o sau nu a soluționat-o, astfel că nu sunt aplicabile nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Mai constată Înalta Curte că, doar actele emise de autoritatea pârâtă "în regim de putere publică", prin realizarea competenței administrative (ca sumă de atribuții conferite unei entități în organizarea executării și executarea în concret a legii) intră în sfera contenciosului administrativ, toate celelalte acte (cum sunt, de exemplu, cele aferente unor raporturi juridice civile, ori de muncă și asigurări sociale) încheiate în cadrul unor raporturi juridice aparținând altor ramuri de drept, excedând acestui domeniu.

Prin urmare, reținând că solicitarea reclamantului privește un drept de natură salarială, întrucât derivă dintr-un raport de muncă, Înalta Curte constată că obiectul cauzei de față îl reprezintă strict acțiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv o acțiune de drept comun, ce excede domeniului contenciosului administrativ, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii. Stabilind că raportul dedus judecății intră în sfera litigiilor de muncă și asigurări sociale, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară Completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari.

Raportat la aceste dispoziții, instanța de control judiciar constată că hotărârea primei instanțe este criticabilă în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, mai sus enunțate. Sintagma "alcătuirea instanței" implică atât nerespectarea normelor privind compunerea instanței, cât și pe acelea referitoare la constituirea instanței, noțiuni care nu sunt prevăzute ca atare în legislație. Astfel, în Legea nr. 304/2004 sunt utilizate de legiuitor alternativ, astfel cum rezultă din prevederile art. 31 alin. (3) și 41 alin. (3), în care se vorbește despre constituirea completelor de judecată cu numărul de judecători necesar formării completului de judecată, iar în C. proc.

civ. este relevantă mențiunea din art. 426 alin. (1), potrivit căreia Când în compunerea completului de judecată intră și asistenți judiciari (… ), președintele îl va putea desemna pe unul dintre aceștia să redacteze hotărârea. Apreciază Înalta Curte că judecarea cauzei de către un complet nespecializat în litigii de muncă și asigurări sociale, fără includerea asistenților - judiciari, ar încălca o normă de procedură din care ar rezulta o vătămare adusă părții și care nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente.

De altfel, reține instanța de control judiciar că, în această etapă procesuală, ambele părți au invocat necompetența instanței de fond ce a pronunțat hotărârea supusă analizei de față, reclamantul în cadrul concluziilor orale formulate de apărătorul său cu ocazia dezbaterilor ce au avut loc pe fondul recursului, susținând că, în cauză competența aparține Tribunalului București, secția Conflicte de Muncă și pârâtul, în partea introductivă a căii de atac, solicitând casarea sentinței" în principal pentru necompetența instanței de fond, iar în subsidiar, ca neîntemeiată...", fără a dezvolta însă și critici din care să se poată deduce dacă părțile se referă la încălcarea competenței " altei instanțe", caz de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ., sau, dacă instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, caz de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ce se referă în esență la competența materială procesuală (specializată). In acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Recursul în interesul legii nr. 17/2018 a statuat că "Normele care reglementează competența materială procesuală (specializată) sunt în mod evident de ordine publică întrucât ocrotesc un interes public - buna administrare a actului de justiție, prin specializarea judecătorilor, necesară în raport cu complexitatea și numărul cauzelor. Specializarea instanțelor/secțiilor și judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce ține de organizarea și administrarea justiției.

Nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia competența specializată este reglementată de norme de ordine privată, întrucât acestea din urmă ocrotesc intereselor părților. Or nu poate fi lăsat la latitudinea părților ca, spre exemplu, o instanță civilă să soluționeze un litigiu în materie penală sau să anuleze un act administrativ. Față de aceste considerente, reținând că litigiul de față are natura unui conflict de muncă, și nu de contencios administrativ, raportat și la dispozițiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, conform cărora "Completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari", Înalta Curte constată ca fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., sens în care va admite recursul declarat de pârâtul Serviciul Român de Informații, va casa sentința civilă atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. În raport de soluția dată cauzei, Înalta Curte nu va analiza și motivele de recurs invocate de recurentul-pârât, ce privesc fondul pricinii, acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de trimitere, la rejudecare. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Constatând că sentința recurată este nelegală, fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. care atrage casarea, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II a C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Recalifică calea de atac promovată de reclamantul A., ca fiind recursul. Respinge excepția inadmisibilității apelulului promovat de reclamantul A., invocată de recurentul-pârât Serviciul Român de Informații, ca rămasă fără obiect. Respinge excepția nulității recursului reclamantului A., invocată, de asemenea, de recurentul-pârât Serviciul Român de Informații. Admite excepția tardivității recursului reclamantului A., invocată din oficiu. Respinge recursul recurentului- reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 323 din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat. Admite recursul declarat de pârâtul Serviciul Român de Informații împotriva sentinței civile nr. 323 din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 decembrie 2020. Judecător Judecător Judecător C. D. E. Magistrat-asistent L. Mihu F.. 11.01.2021 Jud. fond G. - Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. 08 noul C. proc. civ. ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr. x/2016 Ședința publică din data de 8 decembrie 2020 Președinte: H. - judecător I. J. - judecător - judecător K. - magistrat-asistent S-a luat în examinare apelul declarat de reclamantul A. și recursul declarat de pârâtul Serviciul Român de Informații împotriva sentinței civile nr. 323 din 1 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. La apelul nominal făcut în ședință publică răspund părțile, respectiv apelantul-reclamant A. prin avocat L., cu împuternicire avocațială atașată la dosar și recurentul-pârât Serviciul Român de Informații prin consilier juridic M., care depune delegație de reprezentare, atașată la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.

Se prezintă referatul cauzei, magistratul - asistent învederând următoarele: - Dosarul se află la I termen de judecată; - studiind actele și lucrările dosarului se constată că reclamantul a calificat calea de atac împotriva sentinței civile nr. 323 din 1 februarie 2018 ca fiind apelul și nu recursul, - în ceea ce privește termenul de exercitare a căii de atac, se constată că, în cazul în care se apreciază că, în prezenta cauză, calea de atac ce poate fi exercitată este recursul și nu apelul, în privința reclamantului, se constată că acest termen a fost depășit, în condițiile în care, raportat la data comunicării sentinței recurate - 09.03.2018, cele 15 zile prevăzute de lege pentru exercitarea recursului s-au împlinit la data de 26.03.2018 iar recursul a fost depus prin poștă la data de 27.03.2018, cu 1 zi peste termenul legal; - în privința pârâtului, recursul promovat de acesta a fost formulat și motivat în termenul legal, respectiv în data de 30.03.2018, înainte de expirarea termenului legal, ce a avut loc la 06.04.2018, în condițiile în care sentința i-a fost comunicată pârâtului la data de 21.03.2018, - în ce privește timbrajul, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 28 din O.U.G.

nr. 80/2013, acțiunea și implicit calea de atac fiind scutite de la plata taxei judiciare de timbru, litigiul fiind asimilat conflictelor de muncă; - ambii recurenți au formulat întâmpinări și Răspunsuri la întâmpinări; - în cauză nu s-au invocat excepții pe fondul recursurilor; - la data de 02 decembrie recurentul reclamant a depus pe e-mail la instanță o cerere de judecare a cauzei în lipsă; - urmează ca instanța să aprecieze cu privire la calificarea căii de atac, raportat la faptul că reclamantul a apreciat ca fiind apelul și nu recursul, iar în cazul în care va aprecia calea de atac ca fiind recursul și nu apelul, urmează a se verifica și dacă a fost respectat termenul de exercitare a acestuia, de către recurentul -reclamant.

Înalta Curte califică calea de atac ce poate fi promovată în cauză ca fiind recursul și, față de referatul magistratului asistent, din oficiu invocă excepția tardivității recursului promovat de reclamant, sens în care acordă cuvântul reprezentanților părților, în principal, pe excepția tardivității recursului declarat de reclamant și în subsidiar, pe fondul recursurilor ce fac obiectul judecății. Apărătorul recurentului-reclamant solicită respingerea excepției tardivității întrucât, în opinia sa, nu este vorba despre un recurs, ci despre un apel, în cauză fiind vorba despre o acțiune în pretenții care nu are legătură cu legea contenciosului administrativ. În raport de calificarea dată căii de atac, respectiv apelul, partea pe care o reprezintă are la dispoziție termenul legal de 30 de zile și nu termenul de 15 zile prevăzut pentru exercitarea recursului.

În susținerea celor menționate, depune o decizie pronunțată de secția contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție care stabilește exact aceleași lucru, respectiv faptul că instanța de contencios administrativ nu este competentă să soluționeze cauza nici pe fond și nici în recurs, prima instanță considerând greșit că este competentă. Apreciază, în continuare, că instanța de fond nu a fost competentă să soluționeze litigiul de față, iar în cauză calea de atac ce poate fi exercitată este apelul și nu recursul. Astfel, în situația în care se apreciază că este vorba despre un apel, astfel cum a fost învederat, solicită să se constate că acesta a fost formulat în termenul legal.

Pe fondul căii de atac exercitate solicită, în principal, trimiterea cauzei instanței competente să judece litigiul pe fondul său, respectiv Tribunalul București, secția Conflicte de Muncă. Dacă instanța apreciază că recursul este întemeiat, iar motivul de recurs întemeiat pe necompetență este fondat, dacă se constată că acesta a fost formulat în termen, solicită să se constate că hotărârea a fost pronunțată de o instanță necompetentă, urmând a se dispune trimiterea cauzei la Tribunalul București, ca instanță competentă. În situația în care se va aprecia că este vorba despre recurs, apărătorul recurentului-reclamant solicită a se efectua verificări cu privire la tardivitate, apreciind că recursul a fost comunicat în termen, fiind depus în ultima zi a termenului, tocmai pentru a preveni orice discuție referitoare la calificarea căii de atac.

În opinia sa, cererea este în termen. Dacă instanța va constata că cererea este în termen, solicită admiterea cererii astfel cum a fost formulată și motivată pe larg. Depune dovada cheltuielilor de judecată, solicitând astfel obligarea pârâtului la plata acestor cheltuieli. Reprezentantul recurentului-pârât menționează că, în ceea ce privește tardivitatea recursul